Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

EDIŢIE SPECIALĂ: Întrebaţi-l pe Liviu Turcu!


Bogdan Ghiu

28.10.2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Dacă vreţi să vă însuraţi, să vă măritaţi fata, să vă cumpăraţi maşină, să alegeţi între un detergent şi altul sau între vin şi bere, să dormiţi pe dreapta sau pe stînga, pentru orice decizie, aşadar, pe care trebuie să o luaţi - întrebaţi-l pe "Liviu Turcu"! Ştie totul - doar a participat la facerea şi desfacerea lui - şi vă va răspunde negreşit, dar numai la momentul potrivit şi, evident, în mod public: în presa românească.

Cine e Liviu Turcu? Nimeni (în sensul "tare", ontologic strict, al termenului). Şi totuşi publică şi semnează în presa românească, reuşind chiar să mute (sau să oprească) din (în) loc munţii şi dîmburile aluvionare ale politicii dîmboviţene, în tentativele ei căznite, penibile, de vărsare în sistemul fluvial (canale şi canalicule, ecluze şi estuare) al marii politici, la fel de "algoritmice", europene.

Liviu Turcu nu este nimeni. Sau este, din moment ce semnează: Nimeni. Liviu Turcu este "Liviu Turcu", o semnătură, o "sursă" în plus şi atît. Poate fi dovedită existenţa lui în carne şi oase? Se poate demonstra, juridic (fie şi doar pentru atribuirea drepturilor de autor), cu acte în regulă, că el, "Liviu Turcu", dacă există, este totuna cu Liviu Turcu (dacă şi acesta există), fiind totodată şi aceeaşi persoană (juridică) cu cel care semnează "informări patriotice" în Jurnalul naţional? Cum a primit Marius Tucă incendiara dezvăluire despre Varujan Vosganian, din a cărei principală alegaţie, spre mirarea de bun-simţ a lui Ion Cristoiu (la Sinteza zilei), a făcut, fără să clipească a semn de întrebare, titlu de pagina întîi? Pe ce canale i-a parvenit mesajul? De la canal? Prin e-mail? Prin T.O.? Şi poate să jure Marius Tucă cu mîna pe credibilitatea Jurnalului naţional că "Liviu Turcu" este chiar Liviu Turcu şi, totodată, totuna cu semnatarul articolului semnat "Liviu Turcu"? Cum poate temerara, dar atît de fragila presă românească să-şi permită a-şi baza adevărurile, ambiţia de adevăr, prezumţia de credibilitate pe semnături şi pe identităţi literal dubioase, neverificabile, neidentificabile, im-probabile?

Solicit Clubului Român de Presă, pentru îndiguirea, dacă nu pentru stîrpirea unei practici pe cale de a cuceri, ca o eczemă, presa românească, să-i solicite directorului editorial al Jurnalului naţional să probeze atît autenticitatea persoanei "Liviu Turcu", cît şi a semnăturii "Liviu Turcu". Deocamdată, acesta este o simplă identitate virtuală, o biată semnătură electronică perfect manipulabilă, o "sursă" neverificabilă şi necreditabilă de adevăr. Autenticitatea se probează cu persoana. Cine este, de fapt, "Liviu Turcu"? Cîţi? Dacă, Doamne fereşte, într-un moment de reverie, Marius Tucă îşi va fi trimis un e-mail iscălit "Liviu Turcu"? Lavorare, se ştie, stanca.

Situaţia adevărului şi a informaţiei, în România de azi, a devenit halucinantă şi intolerabilă. Opinia publică este obligată să danseze pe sîrmă, deasupra prăpastiei, departe de solul tare şi ferm al realităţii, suspendată caraghios, ca un clovn, între surse neverificabile (adevărate oracole) care fac trimitere "pe cuvînt de onoare" (care?) la arhive la fel de neverificabile, cu ţintă însă spre persoane de fiecare dată publice, verificabile. Sîntem prinşi între coperte de ceaţă şi întuneric, între trecut şi trecut (aceleaşi), şi prin distribuţia aceasta strategică, Securitatea continuă - aici nu mai este nevoie de nicio dezvăluire, ci doar de trezie - să ne conducă şi să ne decidă destinele. Chiar dacă (şi cînd) are dreptate, nu contează, adevărul e viciat, falsificat la sursă: "sursele" se comportă "meta-referenţial", narcisic, admirîndu-şi frumosul, nemuritorul chip (pe care noi, ceştilalţi, nu apărem nici măcar ca un rid) în oglindă, cînd "dezvăluie" dezgroapă nepedepsiţi (ba chiar aclamaţi!) o realitate tocmai de ei produsă, "informată": ucisă şi îngropată. Căci numai ei ştiu unde sînt gropile clandestine în care şi azi zăcem îngropaţi, cu copiii şi nepoţii noştri.

Trăim, cu concursul frenetic al presei, în plină, sarcastică irealitate: singurii deţinători ai adevărului sînt cei ce l-au produs, securiştii. Singurii martori de care sîntem îndemnaţi să ascultăm, ca temelie pentru adevăr, nu sînt martirii, ci martirizanţii. Iar continuitatea nezdruncinată, vertiginoasă (pînă la fuziune) dintre informaţia secretă, şi producătorii, deţinătorii, emiţătorii ei, şi informaţia publică, şi colportorii ei (simple relee de amplificare şi redundanţă, "material tehnic", nu conştiinţe), aruncă în aer presa şi ne spulberă pămîntul de sub picioare. Noroc cu plasa salvatoare, in extremis, a securiştilor, "de bine" sau "de rău", care-şi continuă intensificat, slobod, opera de "poliţie politică", democratic însă, la lumina zilei de data aceasta, prin intermediul jurnaliştilor liberi, subminînd orice posibilitate de temelie. Presa este, azi, acoperirea perfectă a "agenţilor de adevăr". Ce ridicol era Ceauşescu!

Aşa că, dacă vreţi să vă măritaţi fata, să vă cumpăraţi maşină, să alegeţi între un detergent şi altul sau între vin şi bere, pentru orice decizie, aşadar, pe care trebuie să o luaţi - întrebaţi-l pe "Liviu Turcu"! Ştie totul - doar a participat la facerea şi desfacerea lui - şi vă va răspunde negreşit, dar numai la momentul potrivit şi, evident, în mod public: în presa românească. Dezvăluind ce a îngropat!

Într-o ţară de "surse", adevărul e viitură, iar realitatea pluteşte în derivă, ameninţînd Europa. Asta da, năvălire barbară: a informaţiilor scăpate din buboi!

De ce n-am înnebuni, de ce n-am ucide absurdul?
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer