Arca lui Noe [1]

Revelion '97-'98 în Bucureşti, singură acasă. Cînd am scris despre Crăciun nu ştiam că pot descrie şi zilele din jurul Anului Nou. Poate că aş fi fost mai atentă la amănuntele întîmplărilor de atunci. Cred totuşi că, chiar şi după cîteva săptămîni, îmi amintesc destul de multe din cele ce s-au "petrecut" de Anul Nou. A fost aşa de lipsit de spectacol totul, că parcă aş scrie o pagină de jurnal şi nu despre o sărbătoare ţinută cu atîta grijă de obicei.

Mai întîi trebuie să spun că am fost singură. Singură, şi acasă. Mama era de gardă, şi avea să fie de gardă încă două nopţi după cea din 31. Şi eu nu vorbisem cu nici unul din prietenii mei care se duceau la petreceri. Nu vorbisem înainte de ziua de 31. Aşteptasem cîteva zile veşti de la Bianca, care-mi promisese că găseşte ea un loc unde să mergem împreună. Şi eu am crezut-o şi nu am mai încercat să-mi "aranjez" altceva. De fapt, ce-ar fi putut fi aceste aranjamente? Întîlniri cu Cornel şi Cătălin, doi prieteni vechi, fraţi, cu care aş fi putut merge la Universitate, la concertul ERA. O trupă din Franţa, despre care un alt prieten, operator, îmi povestise că sînt buni, cîntă ceva tehno mai special, pe linii melodice preluate din imnuri bisericeşti. Puteam să mergem în Club A să dansăm sau să ascultăm muzică. În Club A, clubul Arhitecturii, în fiecare an se organizează Anul Nou pentru "studenţi", se dă muzică bună şi uneori face cinste cineva dintre prezenţi. Puteam să trecem pe la nişte "amici" de-ai lor care dau petreceri la care e invitată multă lume care nici nu se cunoaşte de multe ori. Sau să mergem la vreun bar mai "bine", în Lăptărie, în Bar Bar, La Burlane, în Piaţa Amzei sau poate la Gas Station.

Aş mai fi avut de ales să merg cu mama la spital. N-ar fi fost prima dată cînd făceam sărbătorile "de gardă". Anul trecut, chiar intenţionat am stat de Crăciun acolo, pentru că mă rugase d-na Ioana Popescu să-i povestesc cum se face Crăciunul la Spitalul Giuleşti. În afară de un brad în care erau agăţate fiole şi cutii de medicamente, nu s-a întîmplat nimic toată ziua, şi apoi toată noaptea. Mama îmi povesteşte că, în zile din acestea, e foarte linişte, mai rău începe să fie după ele, la o zi şi apoi în fiecare zi. Se resimt oamenii, după atîta veselie şi mîncare. Întotdeauna m-au distrat poveştile despre fete care, după ce-au dansat şi s-au distrat toată noaptea, vin la spital cu crize de hipocalcemie sau cu tahicardie şi se sperie tare. În fine, de data asta am pierdut astfel de cazuri pentru că eram hotărîtă să stau în Bucureşti, deşi mama mă întreabă întotdeauna dacă nu vreau să merg cu ea, cînd e de gardă de Sărbători.

Aş mai fi putut merge într-un sat din apropiere, la tanti Maria, o a doua bunică pentru mine şi care are o familie mare, cu copii, nepoţi şi nepoate de la Bucureşti şi de acolo, dar ar fi fost prea înghesuială şi nici nu-mi place să mănînc aşa, la comandă, cum ar trebui să fac dacă mă duc acolo. Anul trecut, cînd am ţinut post mult timp şi apoi am mers acolo, m-au rugat aşa de mult să mănînc "de dulce" încît am învăţat că, decît să-i refuzi pe oamenii aceştia, mai bine îi eviţi.

Spuneam mai înainte de mama "de cîte ori e de gardă de sărbători" pentru că e de multe ori de gardă de sărbători. Aş putea să completez cu foarte multe detalii descrierea pe care aţi schiţat-o la curs despre cazul/situaţia "divorţatei". Părinţii mei sînt despărţiţi de cînd eu aveam patru ani şi am văzut aproape toate (cred) ipostazele în care se poate afla o astfel de persoană. Pe mama o pun "de gardă" de sărbători pentru că ea "n-are familie". Andreea nu e decît o persoană care, evident, pentru familiile care au mai mulţi membri, nu înseamnă nimic. Tot din acest motiv, că era singură, pe mama era s-o "mute" (să-i facă buletin de provincie) de două ori în timpurile trecute.

În fine, n-am ales să merg la Ghimpaţi. Aş fi ales să merg cu Bianca. Dar Bianca n-a sunat decît după prînz, şi atunci ca să-mi spună că se duce la un vechi prieten, în Berceni, unde va duce nişte cornuleţe şi alte dulciuri pe care le făcuseră bunica şi mama ei zilele acelea. Dar cînd m-a sunat nu mi-a spus că am putea merge împreună. Drept pentru care n-am mai avut chef să-mi caut altă petrecere şi m-am hotărît să stau acasă. M-a sunat apoi Cornel pentru ca să mă cheme cu el, oriunde se va duce în noaptea aceea, şi pentru cîtva timp am ezitat între ERA la televizor şi "live", lîngă Teatrul Naţional; am fi trecut apoi pe la nişte prieteni de-ai lui şi, probabil destul de repede, ne-am fi întors acasă.

Am ales totuşi să stau acasă. Dacă în mod obişnuit aş fi fost curioasă să-i cunosc noii prieteni, de data asta aveam aşa un dor să stau singură şi să fac baie, să mă gîndesc la ce n-am timp altă dată şi să cînt. Ştiţi că în baie oricine cîntă are iluzia că are voce curată şi puternică, aşa că m-am văzut şi eu Natalia Imbruglia pentru cîteva minute, în noaptea de Anul Nou. Chiar m-am grăbit cu baia, ca să pot prinde miezul nopţii la PRO TV. Deşi programul fusese atît de prost că nu m-am putut uita, chiar înainte de doisprezece a început concertul şi am trecut în 1998 complet dezamăgită de ceea ce credeam că va fi acest concert. Erau doar şase indivizi îmbrăcaţi, fetele, asemenea dansatoarelor de rap, iar băieţii, ca luptătorii japonezi, în chimonouri negre, şi dansau puţin, doar puţin diferit de alţi "speciali" ai zilelor noastre. Nici muzica nu era prea grozavă. Prima piesă avea puţină ciudăţenie, dar apoi se repetau cu mici variaţii. Mi-a părut rău doar că Tudor, băiatul care-mi spusese ce grozavi vor fi, avea să stea tot timpul acolo, lîngă ei, ca să supravegheze luminile. Am aflat a doua zi că a răcit foarte tare din cauza asta. În afară de ERA, la tv erau doar programe plictisitoare. La Tele 7 am mai fost atentă la referinţele generale ale nativilor în Fecioară, mari cîntăreţi şi actori, era un revelion al "zodiilor" şi am rămas cam surprinsă că numai Rachel Welch, cred că n-am scris bine, e Fecioară, între "celebrităţile de la Hollywood".

În noaptea aceea mi-am făcut unghiile, m-am gîndit la anul care vine, să fie plin de întîmplări şi evenimente. Cineva îmi urase ca orice aş primi în acest an să fie mult, ca să îmi folosească la ceva, chiar dacă doar la experienţă. Dacă se poate evenimentele să fie şi bune, să nu mai fiu singură cînd nu vreau, să fiu mulţumită de ce fac şi să-mi placă să fac ceea ce oricum trebuie făcut.

Am mîncat tort. Aveam tort, ca în fiecare an de Sărbători, adus de mama tot de la mătuşa de la cofetărie care pregătise fursecurile pentru Bianca. De obicei primeam telefoane cu urări imediat după miezul nopţii. Acum după ce m-am culcat, pe la 3, de fapt nici înainte de 3, n-am primit nici un telefon. Probabil mama era obosită sau nu mergeau liniile telefonice şi ceilalţi, care ar fi putut să sune, se distrau prea bine ca să se mai gîndească la mine. Peste cîteva săptămîni am aflat de la un prieten, Dudui, că şi el a stat singur în noaptea aceea, şi chiar se gîndise la mine. Dar el tocmai se despărţise de cîtva timp de Monica şi era cam nefericit. Despre noaptea mea de Anul Nou pot să spun însă că a fost una pe care am trăit-o după timpul meu. Am simţit, în fiecare clipă, că sînt liberă să stau cum vreau eu, să mănînc ce vreau eu, să fac ce vreau eu, chiar dacă a trebuit să rămîn în casă pentru asta.

A doua zi m-au sunat şi Cornel şi Bianca şi cred că şi alţi prieteni, chiar prieteni mai puţin apropiaţi, nu foarte mulţi, e drept. Dar am început anul destul de bine, odihnită şi liniştită, ceea ce pentru mine înseamnă mult, chiar dacă singură, ceea ce nu e atît de dramatic. E bine să fii şi singur din timp în timp, atunci cînd alegi să fii.
________________________________________


Revelion 1995-1996. Revelionul din acest an a fost ceva organizat pe ultima sută de metri. Vineri, pe 29 decembrie, nu ştiam încă dacă mergem sau nu undeva. Ideea iniţială fusese Vatra Dornei, dar vremea era urîtă şi trenurile mergeau foarte prost, aşa că riscam să petrecem cea mai mare parte a celor patru zile libere pe drum. Într-un final, am hotărît să mergem în apartamentul nou şi nelocuit al unui coleg de serviciu al bărbatului meu. În acelaşi bloc au primit locuinţe foarte mulţi dintre ei, dar, ca şi noi, nu au început încă să se instaleze. S-a căzut de acord să vină fiecare cu ce poate. Aşa că, duminică seara, în urma mai multor telefoane de verificare, am pornit înspre locul faptei. Ora de întîlnire era 19,30, la Radu, cu două etaje deasupra noastră. Am ajuns noi - eu, Lae, Sînziana, sora mea şi Laru, prietenul ei - pe la 19,45, dar la Radu era linişte şi pace şi întuneric. Aşa că am instalat becuri în casa noastră, ne-am echipat de petrecere, adică ne-am scos bocancii şi i-am înlocuit cu pantofi, pentru că, oricum, ţinuta era una relativ obişnuită, dat fiind că era foarte probabil să se stea şi pe jos.

Am băut primele cafele, făcute la filtrul cel nou pe care l-am primit cadou de nuntă şi pe care îl dusesem în casa nouă şi ne gîndeam deja că vom petrece un revelion în patru, între pereţi goi. A apărut, într-un final, Radu aducînd o masă pliantă lungă, de lemn, şi două bănci, precum şi nişte scaune. L-am ajutat să le aducă sus şi am mers la el în apartament unde parchetul era lăcuit şi becurile fuseseră instalate mai de mult, deci era mai "locuibil". Am rămas să pregătim petrecerea, în timp ce el pleca să se îmbrace şi să-şi aducă şi iubita şi televizorul. Aşadar am făcut sandwich-uri cu caşcaval, salam, muşchi afumat, costiţă, cîrnaţi, reci desigur, salată boeuf, murături. Sticlă de ketch-up şi borcan de muştar. Prăjituri făcute de soacră-mea la Botoşani şi umplute cu cremă de mama la Văleni. Portocale. Farfurii de carton, pahare şi tacîmuri de plastic. Vin de toate naţiile şi multe sticle de şampanie. Şerveţele bleu, crenguţe de vîsc atîrnate ici-colo... A venit apoi Bibi cu muzică şi două scaune şi îmbrăcat foarte elegant, făcîndu-ne să ne simţim prost, iar pe la ora zece a apărut şi Radu cu Marinela şi cu televizorul. Ceilalţi doi pe care îi aşteptam, Răzvan şi Ina, erau gripaţi şi au renunţat.

În prima jumătate de oră, după ce s-a dat startul, toată lumea s-a luptat cu mîncarea. Inutil să spun că emoţiile şi aşteptarea ne făcuseră să ni se lungească urechile de foame. Am băut primele pahare cu vin, am reglat tv pe PRO TV, fără sonor, ca să vedem doar cînd apare Divertis, plăcerea gazdei, şi am şi dansat chiar înainte de miezul nopţii. Pe la 11,30 a mai apărut un personaj, prietenul lui Radu, un american autentic care era în România de cîteva luni şi care făcea eforturi să vorbească pe limba noastră, aşa încît tu îi spuneai ceva în româneşte, el îţi răspundea în engleză şi invers. Zicea că a fost la un revelion organizat de prietena lui, care avea magazin, dar că nu i-a plăcut atmosfera cam somnolentă şi că a plecat.

La miezul nopţii am numărat secundele după televizor, am ciocnit pahare cu şampanie, am ieşit pe balcon, ne-am făcut urări. Aveam bani în buzunare, ceva nou de îmbrăcat şi mi-am pus o dorinţă în gînd şi am încercat să aruncăm nişte artificii, un tub căruia îi dai foc şi pe care trebuie să-l laşi jos, că e periculos, dar le-am scăpat de pe balcon.

Am dansat, am făcut poze, am stat de vorbă şi am fumat în bucătărie, tot plăcerea gazdei, nefumător. Kevin ne-a povestit ce stresant e să trăieşti la Chicago, unde se întîmplă şase crime pe zi. Băieţii noştri îşi spuneau amintiri din studenţie, uneori utilizînd expresii pe care era destul de greu să i le explici vorbitorului de altă limbă; de pildă nu pricepea ce înseamnă "să te pice" la un examen. Pe la trei, Radu şi Lae au plecat să-şi viziteze nişte prieteni, într-un bloc alăturat. Deşi nu sînt locuite, blocurile au găzduit o groază de revelioane şi era o atmosferă foarte sărbătorească. Au sunat la uşă preţ de vreo două-trei melodii, pentru că ăia nu auzeau nimic! Tot pe la trei, americanul voia morţiş să plece, dar gazda nu era acolo ca să-şi ia rămas bun. Iar cînd a venit, l-a convins să mai stea. Doar că asta s-a repetat pe la cinci, cînd era foarte obosit şi destul de ameţit. Îşi punea căciula şi mănuşile, îşi lua la revedere, apoi le lăsa în debara cu un aer de martir. Radu l-a convins să aştepte pînă plecăm cu toţii, ca să-l ducă acasă cu maşina. L-am întrebat de ce voia să plece şi mi-a zis că nu i s-a întîmplat niciodată să stea aşa de mult la o petrecere de revelion, că ei se duc la culcare imediat după ce-şi fac urările de An Nou, la miezul nopţii.

În fine, pe la şase am plecat cu toţii, după ce am făcut ordine, adică am aruncat ce era de aruncat la cutia care ţinea loc de pubelă, am închis bine ferestrele şi robinetele şi cam atît. Am trecut şi pe la noi, să ne luăm bagajele şi hainele groase, şi ne-am chinuit apoi să închidem cu un ciocan şi o şurubelniţă, timp de vreo jumătate de oră, uşa care s-a deformat din cauză că lemnul nu fusese bine uscat.
________________________________________


Crăciun în Asău, judeţul Bacău, 1995. Am ajuns acasă, în sat, în dimineaţa de Ajun, foarte devreme, după ce călătorisem toată noaptea cu un tren personal de la Bucureşti. Vremea era urîtă, cu ceaţă pe vale, zăpada era topită şi amestecată cu noroi, acoperind porţiuni mari de gheaţă. Nu se simţea deloc în aer Crăciunul. În anii din urmă, de Crăciun fusese de fiecare dată zăpadă multă şi oleacă de ger. Acum nici rîul nu era îngheţat. Am ajuns acasă murdară şi obosită. Ai mei mă aşteptaseră cu o seară înainte; acum, venind pe nepusă masă, i-am luat din somn.

Toate treburile erau gata. Ajunul căzînd într-o zi de duminică, pregătirile se terminaseră cu o zi înainte. La noi în casă nu se lucrează duminica, orice-ar fi. Tata e mai păgîn, da' s-a dat şi el după "muieri". Şi eu, şi soră-mea sîntem născute duminica şi mama ne-a legat să nu lucrăm niciodată în astă zi, lasă că-i sărbătoare, da' n-avem noroc şi nu ne merge bine. Aşa că toate erau rînduite: cu o săptămînă în urmă tăiaseră porcul, porc mare, la 200 de kile şi făcuseră şi muşchi afumat la prajilă, şi şunci, şi cîrnaţi, şi caltaboşi, şi tobă. Toate se odihneau acuma în cămară. Mama făcuse singură curăţenie în toată casa (anu' ăsta, pentru prima dată, n-am fost s-o ajutăm) şi pusese în vaze, după obiceiul casei, crenguţe de brad în două cu vîsc adus de tata din pădure. Mîncărurile tradiţionale la noi în casă de Crăciun, răciturile, sarmalele, friptura şi cozonacii, fuseseră pregătite cu două zile înainte. Cozonac se face la noi, neapărat, în trei rînduri: de Crăciun, de Paşti şi de hram. Prăjiturile şi salata boeuf, ca şi alte "specialităţi", sînt lăsate pentru Anul Nou. De data asta, fiindcă avem musafiri de la Bucureşti, o colegă şi prietenă de-a soră-mii, studentă la A.S.E., de loc din Bragadiru, lîngă Bucureşti, se încălcase tradiţia şi mama făcuse şi o prăjitură deosebită. De altminteri e mare meşteră la prăjituri, recunoscută între vecine. Soră-mea sosise şi ea cu o seară înainte, aşa că tot mama, săraca, împodobise şi bradul adus din vreme de tata din pădure, pe care de regulă îl împodobeam noi, cu aceleaşi podoabe vechi de douăzeci de ani. Bradu-i nou, podoaba-i veche, noi să fim sănătoşi, zice mama-n fiecare an. Vrînd să ne facă o bucurie, se chinuise, după o zi de zdruncin, să-l îmbrace singură şi ne-a povestit mai tîrziu cum s-a dărîmat peste ea de vreo două ori, gata îmbrăcat, şi a făcut-o să plîngă.

Deci, cum spuneam, am ajuns acasă, m-am spălat, m-am primenit şi am adormit buştean pînă la prînz. Pînă seara am stat de poveşti cu mama şi cu tata, care nu mă mai văzuseră de-o lună (între timp, soră-mea, care făcuse acelaşi lucru cu o seară înainte, se închisese în bucătărie împreună cu prietena ei, ca să facă un tort ciudat şi rapid de fructe exotice cu frişcă şi pişcoturi, după o reţetă adusă de la Bucureşti de musafira noastră; tot ea adusese şi fructele şi frişca sub formă de praf la pachet, de parcă noi n-aveam lapte în sat!).

Către seară, ne-am îmbrăcat curat şi am aşezat pe masă o tavă cu pahare de vin şi o farfurie cu felii de cozonac şi mere pentru colindători. Cum s-a înserat, au început să umble colindătorii; copii de şcoală, pînă-n zece-doişpe ani, în cete de doi pînă la cinci, care colindau la fereastră colinde scurte, auzite de la radio sau de la televizor. La noi în sat, pînă în '89 nu se pomeneau colindători de Crăciun. Se colinda însă în ajun de Anul Nou, cînd mai umblau cete de bărbaţi şi femei, cei mai mulţi credincioşi din Oastea Domnului sau ţigănci, care cîntau colinde religioase. După '89, au început să umble copiii cu colindul de Crăciun, dar cei mai mulţi, neştiind colinde, le-au preluat pe cele difuzate cel mai des de programele de radio, în special, şi de televiziune. Pe unii i-au învăţat colinde părinţii sau bunicii. Cele mai des cîntate au fost, Steaua sus răsare, Domn, Domn să-nălţăm şi O, ce veste minunată, în această ordine. După ce cîntau, tata sau eu ieşeam afară şi le mulţumeam, îi pofteam să vină şi la anu' şi le împărţeam cîte o felie de cozonac, un măr şi nişte bănuţi, după cîţi erau şi cît de bine îi cunoşteam. Mulţi dintre ei erau fie copiii vecinilor de pe uliţele din preajmă, fie elevi de-ai tatii, tata fiind profesor la şcoala din sat.

Într-o vreme au venit să ne colinde fratele tatii, fost maistru miner, cu nevastă-sa, cu fata lor, studentă şi ea, şi cu prietenul ei, străin de sat. Fratele tatii era cam cu chef, mai fuseseră şi pe la celelalte neamuri cu colinda şi, neştiind cuvintele colindului pe dinafară - era un colind de Ştefan Hruşcă, căruia îi scoseseră cuvintele după casetă - le cînta de pe-o foaie. Tata, ca să-l încurce, a stins becul de la colţul casei, care a stat aprins toată seara de Crăciun, iar unchiu-meu n-a mai putut să citească şi a-nceput să se bîlbîie. Am rîs cu toţii şi l-am luat peste picior, că ce fel de colindător e el dacă nu-şi ştie colindul, la care el a zis că nu-i colindător de toată ziua şi că a venit special să-şi colinde "nepoatili istea aşa di scumpi la vederi". I-am poftit apoi în casă, să bea un pahar de vin. Intraţi şi staţi, să ne stea norocul şi peţitorii, c-avem fete, i-a poftit mama. În toiul agitaţiei, sub cuvînt că le duc hainele în săliţă pe cuier, eu m-am strecurat afară din cameră şi m-am grăbit să pun sub brad cadourile pe care le cumpărasem pentru fiecare, de la Bucureşti. Ştiam că ai mei nu ne luaseră nimic pentru că n-au avut cu ce - amîndoi lucrează în învăţămînt şi nu luaseră încă leafa pe decembrie (era primul an în care nu puneau chiar nimic sub pom, după cum ne spusese de dimineaţă mama, cu amărăciune), aşa că, din prima pe care o primisem de Crăciun la editura la care lucram, luasem pentru fiecare cîte ceva. Ştiam că va fi o surpriză şi mă bucuram dinainte de bucuria lor. Am revenit în cameră chiar cînd unchiul povestea cum i-au colindat pe bătrîni (mamaia şi tataia, bunicii din partea tatălui). E un obicei să-i vizităm pe bătrîni în seara de Ajun şi în ajun de An Nou.

După ce a plecat fratele tatii, eu cu soră-mea şi cu prietena ei ne-am îmbrăcat să mergem şi noi să-i colindăm pe bunici. Mama şi tata au rămas acasă să mai primească colindători şi să dea sau să primească telefoane de la rude şi prieteni. Mai ales mama, care-i venetică în sat, voia să-şi sune neamurile. Era noapte cînd am ajuns la bunici, dar ei nu se culcaseră, ne aşteptau. Stăm în acelaşi sat, dar ei au casa chiar sub pădure, la zece minute de mers de noi. Ne-am aşezat pe prispă, la fereastră, să colindăm, dar soră-mea nu ştia nici un colind. De altfel ei nici nu-i place să colinde şi m-a lăsat pe mine să cînt, La Betleem colo jos. Am intrat apoi în casă şi după ce ne-am dat bineţe, ne-am aşezat la masă. Mamaia era bucuroasă de oaspeţi, orice străin e bine primit totdeauna şi prietena soră-mii a trebuit să facă faţă ospitalităţii moldoveneşti, care impune prin insistenţa ei, da' mai ia un pahar de vin, da' mai ia nişte cozonac, pînă nu mai poţi. Pe urmă, mamaia a-nceput aşa, mai pe departe, predica pe care-o tot aud de vreo doi ani încoace. Eu am trecut binişor de limita de vîrstă pe care comunitatea sătească o admite pentru fetele de măritat, şi, de cîţiva ani, toate babele din neam s-au pus pe capul meu zor nevoie să mă mărit, umblînd chiar să-mi găsească ele "un băiet bun". Deşi tata s-a zdropşit la ele de vreo cîteva ori să-şi vadă de treabă, bătrînele nu se lasă şi nu scapă nici un prilej să mă toace la cap. Ca şi mamaia acuma. Cum spuneam, zice bunică-mea către prietena soră-mi, adică bate şaua să priceapă iapa, "tăt omu' are datoria sî sî căsătoreascî, sî ridici-o casî şî sî facî copchii; iar fata tre' sî-şi facî zăstri, da' vouî vă fac părinţî, şi sî sî măriti, sî caşti bini ochii şî sî iei un băiet bun". Cum a auzit soră-mea încotro merge vorba, s-a şi repezit să mă scape şi a schimbat încet-încet subiectul, rugîndu-l pe tataie să-i povestească prietenei ei pe unde-a luptat el în război şi unde-a fost rănit. Aşa s-a scurs aproape un ceas şi jumătate - apoi am plecat spre casă. La plecare, bunică-mea m-a luat de-o-parte şi mi-a spus la ureche, în mare taină, vezi şî treci digrabî pi la tuşî-ta Maria, cî ari sî-ţ spui ceva, nu ştiu ci. Ştiam eu, tot ceva despre măritat.

Acasă, ai mei descoperiseră cadourile şi se cam emoţionaseră. Ne-au luat în primire de la uşă şi, cît săraca soră-mea şi prietena ei s-au dus să vadă şi ele ce-a adus Moş Crăciun, mama m-a certat că de ce-am dat banii pe lucruri pentru ei în loc să-mi iau mie ceva. Şi aşa a trecut ziua de ajun.

A doua zi, în ziua de Crăciun, m-am trezit ceva mai tîrziu, prea tîrziu ca să mai merg la biserică. Fiindcă musafira noastră încă mai dormea, am ieşit să mă plimb prin curte şi prin grădină. Casa noastră e aşezată pe-o culme, iar grădina coboară oleacă în pantă, continuă pe loc drept şi se opreşte pe malul rîului Asău. Şi cum stăteam eu şi mă uitam de pe culme în grădină, am văzut dintr-o dată rîul săltînd cu creste albe pe deasupra gardului grădinii şi am auzit un vuiet grozav. Mă uitam şi mă minunam de ce vedeam, pînă cînd am realizat că crestele acelea înalte sînt de gheaţă. Am dat fuga în casă să-i chem pe toţi şi am alergat repede la rîu, crestele nu mai erau, dar se simţea un frig grozav pe malul apei şi printre bolovanii de pe margine erau aruncate multe bucăţi mari de gheaţă. Tata, care credea că am minţit în privinţa crestelor, şi-a dat seama de adevăr: se spărsese un zăgaz de gheaţă undeva în munte şi eu văzusem zăporul huruind la vale. Mi-a spus că sînt o mare norocoasă, pentru că el, de cincizeci de ani de cînd e în sat, n-a văzut niciodată aşa ceva. Te iubeşte Dumnezeu de ţi-a dat aşa cadou frumos de Crăciun, a zis mama.

Ne-am întors în casă şi am stat la masă creştineşte. Masa de Crăciun e bogată şi tihnită; acum, ţăranul de tata, care a muncit tot anul pe brînci, se bucură de roadele muncii lui, de faptul că n-a muncit în zadar şi că are ce pune în faţa străinului primit în ospeţie. Despre tata, ca despre orice ţăran harnic, se poate spune că era foarte mulţumit şi mîndru de munca lui: agonisita unui an stătea mărturie despre asta în cămară şi în beci. După ce am stat la masă, eu, soră-mea şi prietena ei am ieşit în sat, în "centru" (centrul comunei) sau "devale", cum se mai spune. În fiecare an de Crăciun, la Club (Clubul Minerilor, de fapt căminul cultural al comunei) se ţine un spectacol, un soi de paradă a obiceiurilor de Anul Nou, cu participanţi de pe toată valea Trotuşului, de la Brusturoasa pînă la Dărmăneşti. Spectacol mai reuşit sau mai puţin reuşit în fiecare an, după numărul şi calitatea participanţilor. Pentru prietena soră-mii era oricum ceva inedit, aşa că am dus-să vadă.

Spectacolul a fost destul de slăbuţ, din motive de sponsorizare pe cît am înţeles, dar tot a putut să vadă vreo două cete de capră, un Jian, vreo două tarafuri şi mai multe cete de urşi. A trebuit să-i mai explicăm noi pe ici pe colo cum stau lucrurile ca să înţeleagă ceva. Astfel, la noi capra se practică destul de puţin, mai mult de către copii, care alcătuiesc o ceată formată în principal din capră, ţăran, doctor şi ţigancă, capra fiind împodobită cu fîşii de hîrtie creponată, fire de lînă colorată, canafi şi mărgele sau cioburi de oglindă şi jucată în sunet de dobă. Replicile personajelor aproape că au dispărut, adesea personajele făcînd doar figuraţie. Teatrul popular a dispărut aproape cu desăvîrşire, supravieţuind în forme corupte. Cînd eram eu în şcoala primară, încă se mai juca în sat Banda lui Bujor, teatru popular cu personaje şi text diferite de cele ale Jianului. Ceata se forma din 12 feciori de frunte din sat, cel mai frumos şi mai cu voce dintre ei fiind Bujor, haiducul prins de poteră şi răscumpărat de mama lui. Celelalte personaje erau Anul nou, Anul vechi, mama lui Bujor, căpitanul, cei trei vînători şi haiducii. Cel care-l juca pe Bujor avea ca semn distinctiv un obrăzar de catifea neagră care se transmitea de la o generaţie la alta în ceată - adică atunci cînd flăcăul care-l juca pe Bujor se căsătorea, cel desemnat ca viitorul Bujor primea obrăzarul. Textul era lung, reprezentaţia întreagă dura o oră, o oră şi ceva, şi "banda" se juca numai la cîteva case din sat, cele mai de vază, şi acolo venea lumea buluc să-i vadă, fiindcă se ştia după muzica specifică la ce casă joacă. Astăzi însă obiceiul s-a pierdut, se mai joacă pe alocuri Jianul, dar nu în forma originală, şi se pare că există oarece preocupare de a se reînvia Banda lui Bujor, după cît am auzit. Ceea ce am putut vedea pe scenă era o formă combinată de Jian şi Banda lui Bujor, cu text redus şi foarte corupt, jucată de o ceată de copii puţin experimentaţi.

Obiceiul cel mai iubit şi cel mai frecvent în zonă este "ursul", într-o formă specială, diferită de restul Moldovei, dar şi foarte puţin cunoscută în afara zonei, din motive ecologice. "Ursul de la Dărmăneşti", numit aşa după zona în care se joacă, are un alai format din ursar (costumat în pantaloni negri, bluză roşie, centură petrecută peste piept cu ţinte de alamă şi cipilică roşie cu mărgele, şi avînd o pleaftură din păr de cal), primare (costumat în alb complet, cu betelii tricolore la brîu şi peste piept, şi chipiu cu brandenburguri şi mărgele, fluier de comandă), casieri (costumaţi ca şi primarele, fără fluier sau ţignal), fluieraş şi ţigănci sau mascaţi. Diferenţa faţă de ursul din nordul Moldovei este că aici ursul - adică cel care-l joacă - se îmbracă chiar într-o blană de urs, care poate avea uneori dimensiuni impresionante, împodobită cu canafi mari de lînă roşie la urechi. Nu ştiu de cînd datează obiceiul în această formă, dar se joacă de cînd mă ştiu eu pe lume şi astăzi e la fel de actual ca şi în copilăria mea. Cetele de urşi se formează încă din noiembrie, şi tot de atunci pînă la Anul Nou satul răsună de bătaia dobelor celor care fac repetiţie.

După spectacol, ne-am întors acasă şi am stat din nou la masă. Apoi, fratele tatii, care stă gard în gard cu noi, ne-a chemat la el să bem un pahar de vin. Dacă nu m-aţi colindat asarî, măcar acu sî-mi călcaţi în casî. Scopul acestei vizite, după cum am aflat mai tîrziu, era ca văru-meu, flăcău în lege, proaspăt bacalaureat, s-o vadă şi el pe prietena soră-mii, o fată tare frumuşică. Azi toatî zîua s-o uitat pi geam în ograda voastră, doar doar o videa-o, mi-a zis unchiu-meu la ureche. Ce să facem? A luat tata o ulcică cu vin şi ne-am dus cu toţii la fratele tatii. Cît ai clipi, odaia cea bună dinspre drum a mătuşă-mii s-a umplut. A-nceput să curgă vinul, să se laude reciproc odraslele şi cozonacul, să se povestească întîmplări cu haz. Tata a povestit ce s-a-ntîmplat la tăiatul porcului, cînd ditamai animalu' de două sute de kile a luat-o la fugă prin ogradă cu cuţitul în gît,văru-meu, cu ochii la bucureşteancă, a povestit cum i-a murit căţeluşul boieresc şi cum l-a îngropat sub perj, cumnata tatii s-a plîns de ce-a păţit ea cu cozonacul, cum a dat pe dinafară din tăvi de nu mai putea să-l bage în cuptor şi tot aşa. În toiul veseliei, iacătă apare şi tuşa Maria, sora bunică-mii, o femeie iute şi aprigă la şaptezeci de ani şi mare meşteră la povestit. Şi cînd a-nceput ea să povestească cum era cît pe ce s-o-nhaţe cîinele nostru şi cum a sărit ea, babă, gardul înalt de un metru jumate în mai puţin de-o clipită şi mai ales cum a belit ea căţeaua lup şi şi-a făcut din blana ei căciulă şi guler, cu zece ani în urmă, o poveste de pomină în tot neamul, cheful s-a-ncins şi mai tare şi toată lumea se tăvălea de rîs. Într-un tîrziu ne-am risipit pe la casele noastre, însă la plecare baba n-a uitat să-mi spună că are-o vorbă cu mine, vorbă care-a rămas pe-a doua zi.

Pe seară, eu şi cu mama ne-am dus să colindăm cu întîrziere un nepot (orfan, crescut de una din mătuşile tatii), jandarm, care abia de Crăciun primise permisie, şi să-i urăm la mulţi ani de Sfîntul Ştefan ( pe el îl cheamă Ştefan), dat fiind că eu mă întorceam la Bucureşti a doua zi. I-am cîntat la uşă două colinde, Scoală, gazdă din pătuţ şi Trei păstori se întîlniră de l-am trezit din somn, era obosit după drum, şi apoi am sporovăit cu el şi cu mătuşă-sa vreun ceas, cu nelipsitul vin şi cozonac alături şi tot închinînd. Şi aici s-a vorbit despre însurătoare, a lui, de bună-seamă. De mine nu s-a mai legat mătuşa. La plecare am căpătat, ca una care vine rar pe-acolo, o poală de mere domneşti şi o oală mare de lut cu lapte acru. Seara s-a sfîrşit în faţa televizorului, pentru cine a mai avut putere să se uite.

A doua zi de Crăciun, marţi, a fost ziua bagajelor şi-a pregătirilor de plecare. Plecam eu, mi se terminau "liberele", împreună cu prietena soră-mi. Pe la prînz a apărut tuşa Maria, "hai sî-ţi spui ceva, da' sî nu spui mă-tii, cî sî mînie. Auzi, în ajun de Sf. Vasile, cîn' ăi putea tu la miezu' nopţii, sî iei o betelie ori un cordon di rochiţî, ci ai tu acolo, sî-l întinz' pi pămînt şî sî faci di patru ori cîti trii mătănii fărî sî-ţ' faci cruci, în patru părţ', întîi la răsărit. Pi urmî sî înfăşuri betelia încet şî sî zîci din gurî: cum înfăşur şî înţăp io betelia asta, aşa sî sî înţăpi ursîta mea pînî nu mi-oi visa ursîtu'. Şî înţăpi betelia cu un ac, aşa înfăşuratî, după ci-ai zîs di trii ori vorbili, s-o pui sub cap şi ti culci; asta-i di ursîtî. Dacî nu poţ' din Sf. Vasîli, sî faci tot aşa în Ajun di Boboteazî, c-atîta să mai poati. Da' sî faci, auz' tu? Şî visez." Asta era vorba mătuşii.

Pe seară am plecat, împreună cu mama, cu un tren personal, pînă la Adjud. Urma să dormim acolo la sora ei şi a doua zi devreme să luăm un accelerat pînă la Bucureşti. În tren, la fiecare staţie urcau şi coborau din tren cete de urşi, capre, căiuţi şi colindători care jucau printre călători pentru bani. Era o buluceală şi-o duhoare! Ajunse la sora mamei, cînd să intrăm în casă, mama s-a făcut că o colindă, aşa, de formă. Dar eu, care ştiam că acolo în casă există nişte neînţelegeri şi nişte probleme, am simţit nevoia să colind un colind de suflet, să coboare Dumnezeu şi la ei în casă. Aşa că după ce au intrat toţi în sufragerie, eu am rămas lîngă uşă, sprijinită de toc şi am cerut voie să colind. Unchiu-meu credea că glumesc, dar eu am început să cînt un colind frumos pe care tot Ştefan Hruşcă îl cîntă şi care îmi place nespus. Şi îmi cam tremura vocea:



Nu ştiu cum am cîntat, dar cînd am intrat în sufragerie, ochii lor erau plini de lacrimi.

A doua zi de dimineaţă m-am întors la Bucureşti.