Despre început

Pentru o clară vedere asupra a timpului, trebuie înţeles că el aparţine lumii create. Iar tot ceea ce este creat are început şi sfârşit. Înţelegerea timpului nu poate fi despărţită de aceste două "capete" ale sale. "Capete" cărora li se poate afirma la urma urmei coincidenţa. Evdochimov, pentru a defini timpul sacru, face o clasificare a formelor timpului profan. Descrie timpul ciclic, timpul istoric, timpul existenţial, cel al trăirii clipei. Dar toată încercarea de înţelegere a acestor forme este fără de început şi inevitabil fără de sfârşit, dacă nu se definesc clar începutul şi sfârşitul. Chiar dacă atinge tangenţial definirea sfârşitului, Evdochimov nu tratează problema începutului. Chiar mai mult, el se referă la ceea ce a fost "înainte", nu "la început". Tema începutului este esenţială pentru definirea în timp a corpurilor create. Viaţa acestora este definită în primul rând prin începutul lor. Început care urmează modelul Creaţiei. Obiectele de arhitectură, ca şi obiecte aparţinând "astei lumi", au un început. Pentru a înţelege parcursul lor prin timp, pentru obiectele de arhitectură este definitoriu începutul acestora, început care trebuie să fie la fel de simplu şi de plin de sens ca începutul creaţiei. Iar creatorului arhitecturii, fie el om sau comunitate, îi este necesar a-şi exprima voinţa şi puterea, aşa cum "Creatorul acestui univers nu are putere creatoare pe măsura creării unei singure lumi, ci puterea lui este nesfârşită; şi-a exprimat numai voinţa, şi a şi adus la existenţă măreţiile celor ce se văd."

Începutul nu ţine doar de Cartea Facerii. Odată înţeles, el se dovedeşte a fi parte esenţială în orice zidire. Iar ceea ce decurge din această înţelegere trebuie, este imperios necesar a fi aplicat în orice purcedere la o nouă zidire, cu atât mai mult la zidiri de biserici. Pentru că orice nouă zidire înseamnă o nouă creare, o nouă ordonare a timpului şi a spaţiului, pentru a pregăti viaţa omului, o nouă viaţă a omului, în cadrul comunităţii. Importanţa aparte în cadrul categoriei zidirii pe care o are zidirea de biserici este dată de relaţia spaţială pe care o impune între membrii comunităţii şi care devine definitorie pentru aceştia. Ea îi defineşte ca membri ai ei, ai Bisericii, şi mai departe ca membri ai comunităţii pentru care biserica este centru, este nucleu. Biserica realizează integrarea spaţială şi temporală, simultan, pentru toţi membrii comunităţii creştine – de mir sau monahale – şi nu pentru fiecare în parte.

Spaţial. Axis mundi nu este axa z, înălţimea, ci unirea dintre astă-lume, cea de dedesubt şi lumea cealaltă. În acest sens, spaţiul nu trebuie înţeles doar în cele trei dimensiuni carteziene. Spaţiul în care trăieşte omul nu este strict la suprafaţa pământului, nu este nici simpla reuniune a celor trei lumi pomenite, ci întrepătrunderea acestora. Omul trăieşte în cele trei lumi deodată, "în acelaşi timp" (chiar dacă în ziua de azi este din ce în ce mai clar că în acest moment omul este în astă lume). Între astă lume şi celelalte două se interpune viziunea onirică, aşa cum o defineşte Pavel Florenski: "hotarul comun al unui şir de stări care ţin de lumea de aici şi de emoţii care ţin de lumea de dincolo, hotarul prin care se fixează ceea ce este aici şi prinde contur ceea ce este dincolo". Înţelegerea spaţiului nu poate fi separată de cea a timpului. Nu vreau să insinuez nici o legătură cu teoria relativităţii. Învecinarea lumilor nu are loc doar spaţial. La hotarele dintre ele apar şi percepţii atipice ale timpului, percepţii greu sau imposibil de încadrat în modelele temporale curente.

Temporal. În primul verset al Carţii Facerii, spaţiul se creează simultan cu timpul. Aşa cum prin decizia de a face cerul şi pământul a pornit cronometrul pentru astă lume, cea creată de Dumnezeu, prin decizia noastră, a oamenilor, de a zidi, porneşte cronometrul pentru zidirile noastre. Poate părea simplistă o asemenea abordare, poate părea trivială analogia, explicând în cerc vicios importanţa dată începutului. Dar simplitatea facerii lumii şi a înţelegerii acesteia este susţinută în întreaga literatură patristică. Raţiunea lui Dumnezeu şi creaţia care i-a urmat sunt subiecte clar definite de Sfinţii Părinţi. Aceasta pentru că diferenţa esenţială între această lume creată şi Creatorul ei este înţeleasă, asumată şi exprimată. Domeniile creatului şi ale necreatului sunt definitiv disjuncte şi nu pot face subiectul nici unei cunoaşteri omeneşti, chiar dacă aparent Întruparea vine să contrazică această afirmaţie. La urma urmei ele sunt clar statutate chiar în dogma hristologică a Sinodului de la Calcedon cu privire la unirea celor două firi în Hristos, care sunt neamestecate, neîmpărţite, neschimbate şi nedespărţite. "Această distanţă absolută dintre Dumnezeu şi creaţia Sa este de cea mai mare importanţă în cosmologia Sf. Maxim Mărturisitorul. Ideea de creatio ex nihilo reprezintă doar expresia ei fundamentală." Această distincţie fundamentală îl face pe Sf. Vasile cel Mare să se oprească a cerceta şi a diviza începutul. Pentru că momentul deciziei de la face pe care a luat-o Dumnezeu este această graniţă între creat şi necreat, graniţă pe care a păstrat-o chiar şi în unirea celor două firi prin întruparea Fiului Său. Spune Sfântul: "[...] Începutul este ceva indivizibil şi fără dimensiune. După cum 'începutul' căii nu e calea, iar 'începutul casei nu e casa, tot aşa şi începutul timpului nu e timpul, şi nici cea mai mică parte din timp. Iar dacă cineva s-ar ambiţiona să spună că 'începutul' este timp, să ştie acela că împarte 'începutul' în părţile timpului, adică în început, în perioada de mijloc şi în perioada de la sfârşit. Este însă cu totul de râs să te gândeşti la un început al 'începutului'. Cel care împarte începutul în două, face două începuturi în loc de unul; dar mai spus multe şi nenumărate, pentru că părţile tăiate se împart mereu în altele. Deci Moise a spus: 'La început a făcut', ca să cunoaştem că lumea a luat fiinţă fără curgere de timp, o dată cu voinţa lui Dumnezeu."

Aşadar alături de înţelegerea zidirii bisericii la nivelul spaţialităţii este la fel de importantă înţelegerea ei la nivelul timpului, atât ca origine, creaţie, căt şi ca ciclicitate. Iar această ciclicitate are sens doar în Biserică. Pentru că doar în Biserică se defineşte clar şi răspicat creaţia, prin re-crearea omului – prin unirea lui Dumnezeu, prin voia Lui, cu omul – re-creare care este subiectul tuturor începuturilor pe care timpul ciclic le presupune. Această definire a creaţiei este făcută prin depăşirea distanţei de netrecut, a disjuncţiei fundamentale dintre necreat şi creat, depăşire care îi este posibilă doar lui Dumnezeu. Am amintit mai sus, în treacăt, de axis mundi, axă a spaţiului complex în care trăim. O temă care poate induce o dificilă problemă de modelare este cea a axei timpului. Dar nu o axă a timpului care defineşte sau redefineşte modelul liniar al timpului istoric, sau modelul ciclic, sau orice alt model, ci o axă care trebuie să reintegreze timpul cu spaţiul. Această axă integratoare este exprimată cu toată puterea în troparul Învierii: „În mormânt cu trupul, în iad cu sufletul şi împreună cu tâlharul în Rai ca un Dumnezeu, pe un tron eşti cu Tatăl şi cu Duhul căci Tu pe toate le umpli, necuprins fiind”. Aici a fost Mântuitorul în "momentul" Învierii. În acest fel totul s-a "strâns" pentru a renaşte. Aici s-a terminat afirmarea distincţiei între creat şi necreatul, între Dumnezeu şi om, pentru a se afirma definitiv unirea între om şi Dumnezeu, Dumnezeul întrupat. După Noul început este Noul Adam.

"În Hristos timpul îşi regăseşte axa." spune Evdochimov. Pentru a înţelege aceasta este imperios necesar a înţelege sensul Întrupării. Pentru că timpul este salvat tocmai de această unire între Dumnezeu şi om. Această axă a timpului apare doar în creştinism, nu şi în celelalte religii monoteiste, tocmai din acest motiv. Mircea Eliade atribuie revelaţiei care a avut loc în timp – şi nu doar în cel mitic – puterea de a salva şi valoriza timpul. Dar această salvare şi valorizare (care ar putea fi reintegrarea spaţio-temporală) nu este posibil a fi realizată doar pe această bază, necesară, dar nu suficientă. Hristos este cel care împlineşte salvarea timpului. Doar prin prisma lucrării Întrupării se poate cu adevărat înţelege timpul ciclic. Pentru creştin timpul ciclic nu este reversibil. Timpul ciclic nu înseamnă timp repetat, ci timp re-creat. Creştinismul a trecut peste percepţia iudaică a "unui singur ciclu al timpului de la Geneză la Apocalips, de la illud tempus la illud tempus, în care fiecare element apare ca o hierofanie, întrucât se află sub controlul direct al unui singur, adevărat Dumnezeu." A trecut la epifanie, la arătarea lui Dumnezeu, dar a Dumnezeului Întrupat. Punctarea timpului prin evenimente, lucru care la Eliade sparge omogenitatea timpului şi face diferenţa între timpul sacru şi timpul profan, este acum încărcată de trăirea Întrupării, care poate însemna un mereu nou început. În acest sens reversibilitatea timpului sacru este discutabilă. Începutul timpului este trăit la fiecare sărbatoare. Fiecare ciclu, zilnic, saptamanal, anual are un început care, în calendarul ortodox, este marcat de sărbătorile care au acest rol – de început al noului timp în tradiţia creştină. Mă gândesc aici în primul rând la Întruparea (Buna Vestire), Naşterea, Învierea şi Înălţarea Mântuitorului. Suprapuse peste calendarul astronomic, acestea re-integrează întreaga relaţie a omului cu natura.

"Întreruperea pe care o face în şirul zilelor lucrătoare a timpului profan nu este altceva decât un mod de a stabili perioade şi de a da un caracter ritmic al curgerii timpului. Sărbătoarea fixează, deosebeşte şi leagă împreună părţi ale timpului, pentru a-i da un colorit variat şi un ritm ordonat, fără ca aceasta să însemne în vreun fel o ruptură în ritmul său cursiv."

Pentru cel care trăieşte strâns legat de natură, faptul că timpul este reprezentat liniar sau ciclic nu este relevant. Pentru el timpul nu reprezintă decât momentele în care trebuie să înceapă sau sa încheie anumite activităţi esenţiale acestei vieţi. Pentru el toate momentele vieţii au o cu totul altă însemnătate decât pentru noi. Nici un moment nu poate fi "înlocuit" cu un altul. Scurgerea timpului nu este omogenă, clipele nu sunt doar determinate de cea precedentă şi de următoarea. Momentele trăite în legătură cu natura sunt încărcate calitativ distinct. El trăieşte într-un etern prezent, pentru el fiecare moment este esenţial pentru ce are de făcut, pentru trăirea vieţii, pentru răspunsul pe care îl va da la sfârşitul veacului. Timpul definit ştiinţific sau filosofic – timpul istoric nu este relevant pentru omul care păstrează vie această legătură cu natura. Poate datorită faptului că acest timp nu este unul concret, imediat, ne-mediat, este unul gândit de oameni. Pentru cel care trăieşte natura timpul are calităţile pe care Ernest Bernea le dă "veacului". Reperele temporale gândite, modelate de oameni nu au relevanţă în relaţia cu natura, nu pot fi folosite decât în sens descriptiv. Trecutul şi viitorul sunt abstracte, natura este de fapt un etern prezent.

Ceea ce citam din Sf. Vasile cel Mare (sau din Fer. Augustin, prin scrisul lui Evdochimov) în primele aliniate poate fi redefinit. Pentru că zidirea noastră, fără a fi considerată imitatio dei, reface spaţiul şi timpul. Zidirea în spaţiu, care decurge în timp, zideşte în final oameni şi comunităţi. Începutul acestei zidiri, ne aparţine, este rezultat al deciziei noastre. Şi în spaţiu, şi în timp. Iar zidirea trebuie să înceapă spaţial cu centrul comunităţii, cu locul în care comunitatea este reprezentată în legăturile dintre astă-lume şi lumea cealaltă, adică cu biserica. Sau cu Biserica... Dacă începutul temporal nu poate fi definit, am putea considera prezentul ca un început pentru zidire, cu condiţia să îi acceptăm existenţa. Redefinirea pomenită a fost realizată magistral de Păr. Stăniloaie, în contextul definirii comunităţii şi comuniunii în Biserică: "În prezent e trăit şi mai deplin trecutul, şi ne este prezent, ca un avertisment, sau ca o nădejde, şi mai puternic viitorul, sau viitorul nu mai scapă de sub vederea noastră cu eficienţa lui proiectată asupra noastră."