Douăzeci - Troc contracronometru
Dacă n-aş şti că stau bine cu corazonul probabil că m-aş prăbuşi leşinat în braţele osoase ale bătrânului vânzător de peruci implorând după o nitroglicerină. Imaginea Svetlanei - clară ca lumina zilei - mă loveşte ca un fulger verde. După care dispare la fel de rapid, disipându-se difuz, pentru a lăsa locul unui Alex patetic - nu neapărat din cauza perucii de rocker ratat, cât din cea a perplexităţii care răzbate din oglindă.Chiar atât de mult să fi înaintat nebunia încât să cred că, de fapt, alerg după mine însumi? Sau sunt nebun în sensul "celălalt": am început s-o văd pe Svetlana în orice şi-n oricine? Pesemne că doar timpul îmi va oferi un răspuns şi cu toate că mi-am cam pierdut răbdarea în această sintagmă uzată, nu-mi rămân decât două variante. Să merg mai departe sau să iau primul metrou către aeroport şi primul avion înapoi către casă. Încă mai am puterea să aleg nebunia, aşa că mă-ntorc către tataie.
- Îmi stă ca dracu', dar o iau. Cât costă, domnule...?
- Buonaventura. Raphael Buonaventura. Dă-mi voie să-ţi spun, Alex, că nu vei avea suficienţi bani pentru a-mi plăti această perucă. De aceea nici nu-ţi voi spune o sumă.
Încă o dată trec peste faptul că-mi ştie numele - am început să mă obişnuiesc: în oraşul ăsta sunt mai cunoscut ca David Beckham în Madrid.
- OK. Dacă nu vreţi bani, nu ştiu cu ce aş putea să vă plătesc. Eu...
Mă-ntrerup fiindcă văd cum privirea îi alunecă spre raftul pe care am aşezat cutia de sticlă în care Rudolf pare să picotească de ceva vreme. Nu cumva atentează la melcul meu?
- Vreau melcul tău! spune Buonaventura cu o voce tăioasă, care nu admite replică.
- Îmi pare rău, dar melcul acesta nu e destinat trocului. E un cadou mult prea personal ca să-mi pot permite...
- Îmi dai melcul şi vei avea peruca. Dacă nu, laşi aici peruca, te întorci frumuşel cu spatele, îţi iei cutia cu melcul şi pleci. Însă te atenţionez: dacă te duci în Disneyland vei bate drumul degeaba. Fără perucă, visele tale nu vor fi decât iluzii deşarte.
Calculez rapid. Rudolf m-a purtat înapoi în timp, după care mi-a fost dăruit de Jeudi. Probabil cu un scop. Jeudi părea un tip mult mai de încredere decât dezosatul ăsta libidinos.
- Melcul meu nu e obiect de schimb, domnule Buonaventura. Asta pot să vă garantez. Şi nici nu-l voi sacrifica pentru o perucă, oricât de extraordinară ar fi ea. Însă vă propun altceva: dumneavoastră îmi împrumutaţi peruca, iar eu vi-l împrumut pe Rudolf. Şapte ore. De acum în şapte ore voi fi înapoi. Cu peruca intactă în speranţa că la fel de intact îmi voi găsi şi eu melcul. E ultima mea contraofertă. Ştiu că aveţi nevoie de Rudolf, fie şi pentru numai cinci minute. Aţi avut o viaţă lungă, domnule Buonaventura. Însă vă spun un singur lucru: nu veţi putea schimba nimic, indiferent de cât de departe vă va duce Rudolf în timp. Pregătiţi-vă pentru asta.
Fac o pauză pentru a-mi trage un pic răsuflarea şi îi arunc grenada fatală.
- Nu veţi putea schimba nici măcar faptul că aţi fost atât de ticălos încât în tinereţe v-aţi violat propria fiică. Pentru ca mai apoi să ajungeţi un celebru ghicitor în chelii. Domnule Buonaventura, oriunde s-ar afla - şi nu se află prea departe - să ştiţi că Adela nu v-a blestemat niciodată.
Moşul se schimonoseşte, ochii aproape că îi ies din orbite şi îşi întinde degetele răşchirate către mine.
- Lasă-mi melcul şi cară-te! Dacă în şapte ore nu eşti înapoi nu-l vei mai vedea niciodată. Trebuie să o revăd pe Adela, fie măcar şi într-o călătorie iluzorie.
Scurt şi la obiect. Îmi setez cronometrul de la ceas şi cele şapte ore încep să-şi scurgă secundele precum picătura chinezească. Las peruca pe cap, asumându-mi penibilul look-ului şi fără o altă vorbă ies din magazinul moşului. Disneyland, vin!
Nu mă-ntrebaţi ce m-a făcut să găsesc analogia între vânzătorul unui magazin de peruci din Paris şi povestea pe care mi-a spus-o nu demult Pimpi, despre unica şi marea iubire a vieţii lui: Adela. O întâlnisem pe Adela în Luvru - ea îmi dăduse o bucăţică din puzzle-ul pe care trebuia să-l recompun. Şi iată că acum stătusem faţă în faţă şi cu tatăl ei, cel care i-a stricat iremediabil viaţa, cel de la care a învăţat Pimpi să ghicească în chelii. Incredibil, nu? Se pare că nu. Mă întreb ce faţă va face Pimpi atunci când îi voi povesti despre persoanele pe care le-am întâlnit la Paris.
Din păcate n-am timp să mă gândesc la faţa lui Pimpi acum. Evenimentele par să se precipite şi încerc să mă pregătesc pentru o experienţă în cel mai celebru parc de distracţii al lumii. Oare Svetlana s-a angajat acolo pe post de Minnie Mouse? Aş spune că ar trebui să-şi folosească mai cu spor talentele actoriceşti...
Parcul e în afara Parisului aşa că pentru a ajunge acolo iau RER-ul, un tren rapid care-mi va toca însă, numai pentru dus, 40 de minute din totalul timpului disponibil. Pe drum visez cu ochii deschişi la Svetlana şi mă întreb a nu ştiu câta oară ce fel de dragoste trebuie să fie asta. Încerc să mă agăţ de cele câteva puncte comune de până acum. Faptul că suntem vecini de palier, că obişnuiam să-i fac - indirect - cadouri ciudate, că am fost la un spectacol de-al ei şi că, într-o zi în care eram gripat, un pitic pe nume Longjack mi-a dat startul într-o călătorie nebună către cea de care mă îndrăgostisem mai mult decât platonic. Oare acel plic despre care Longjack mi-a spus că era din partea Svetlanei şi în care pe un bileţel auster mi se cerea o întâlnire la Luvru a existat cu adevărat? Dacă îmi pipăi buzunarul de la spate al blugilor aş spune că da - plicul se află acolo. Dacă mă gândesc însă că prezenţa Svetlanei în aceste zile a semănat mai degrabă cu o hologramă străvezie întâlnită doar în vorbele personajelor pe care le-am cunoscut, încep să am îndoieli cu privire la faptul că bruneta cu ochi verzi m-a adus de la sine putere în Paris pentru o întâlnire în cadru romantic.
Cobor la staţia Marne-la-Valée şi mă grăbesc către intrarea în parc.