La jogging cu fetița mea. E weekend, dar nu ne-am mai dus în parcul de la ocean. E un frig umed care-ți pătrunde în oase, întreținut de stratul dens și cenușiu de nori. Nici o speranță de soare. O zi cenușie de decembrie. Alergăm zgribulite fără niciun entuziasm pe terenul de atletism. Suntem abia la primul rund și ne-am cam plictisit deja. Hotărâm să abandonăm, e prea frig, prea trist și mă doare genunchiul. Arina e răcită, nu respiră prea bine.
Prin pătura de nori, auzim gâștele mamei. Nu le vedem, doar le auzim. Ne oprim și ne uităm în sus. Două stoluri, unul mare în V și altul - ca o sprânceană - alcătuit din cinci gâște, străbat cerul în cercuri.
Au trecut de câteva ori la scurte intervale de timp. Spintecau cerul din toate direcțiile și ne strigau nostalgic, de câte ori intrau în perimetrul olimpic. Și așa ne-a ținut mama, cu gâștele ei, pe teren, cu ochii proiectați pe cer și urechile ciulite, până ne-am făcut cele patru runde.
Rotirea de carusel a anotimpurilor
De când mama a plecat, am început să percep altfel trecerea anotimpurilor. Înainte alergau pe lângă mine și nu realizam legănarea lor. De fiecare dată mă pomeneam că trece anul. În mare grabă, au trecut deja doi, în pereche - călări -, apoi trei, dar n-au avut vreme să ia cu ei regretul faptului neîmplinit: vorbele nerostite, iubirile nemărturisite, istoriile nepovestite, visele netălmăcite. Au luat în vria lor, însă, pe mulți dintre cei dragi și i-au aruncat în sus, să se prindă și ei în hora de dor și de jale a mamei. De la o vreme sesizez mai bine schimbarea luminii, a densității aerului, a mirosurilor. Mireasma de floare e alta decât cea de fruct sau de zăpadă, de răsuflarea umedă și molcomă a ploii. Când toamna e tânără, lumina e vibrantă și înălțătoare, pentru că urmează Sfintelor Marii. Se vorbește mult de aurul toamnei. Nu știu de ce, dar eu văd o lumină albă și foarte clară, atât de diferită de țesătura nădușită și vâscoasă a lunilor de vară. A trecut vremea parastaselor necesare, dar eu continui să le număr, la trei, la șase și la nouă luni, odată cu schimbarea anotimpurilor, la fiecare 28 ale lunii, mai cu seamă când ele cad în preajma momentelor semnificative ale calendarului ortodox. Pentru că asta a fost ultima rânduială a mamei - alinierea soroacelor. Ca să suplinească slaba mea ținere de minte. Soroacele mamei și sărbătorile ecleziastice se înlănțuiau și suprapuneau miraculos, de la sine.
La biserica "Sfânta Maria" din Queens
Au trecut două săptămâni de la Paști și liturghiile și-au modificat cursul, poarta bisericii e închisă. Se împlinesc trei ani de la moartea Miei, stau cu coliva și pomenile la poartă și aștept. Aștept, pentru că mai sunt două femei care mă încredințează că părintele trebuie să sosească, una pentru un parastas, alta e invitată la o nuntă. Mai vine o fată tânără cu un copil, pentru un botez. Biserica nu-și urmează programul ei obișnuit de sâmbătă, dar vor fi excepții pentru evenimente speciale. Nu-mi rămâne decât să aștept. După aproape două ore, femeia cu parastasul abandonează. Chiar dacă eu nu m-am anunțat, părintele va ține o slujbă de pomenire - în varianta liturgică pentru Paști - doar pentru mine. Biserica e ca o împărăteasă în odăjdii, cu toate scaunele îmbrăcate în alb. Își așteaptă împodobită enoriașii - întâi de botez, apoi de nuntă. Doar eu, părintele Chesarie și Mia. Mai erau doi pravoslavnici care asistau de la distanță, din pronaos. S-au apropiat doar ca să legene coliva. Vocea puternică și modulată a părintelui, căldura și charisma pe care o degajă prezența lui - acum atât de aproape - m-au făcut să uit frustrarea celor două ore de așteptare.
Acum doi ani - pentru că mama a murit lunea, după Săptămâna Luminată, de Paștele Blajinilor - m-am bucurat de aceeași intimitate liturgică, tot printr-o conjunctură favorabilă. Între timp, uitasem de rânduielile bisericii, schimbate în preajma Paștilor, dar șansa mi-a mai zâmbit încă o dată. Și atunci, ca și acum, a urmat un botez, la care, atunci, am participat incognito, până la cufundarea pruncului în cristelniță. E o slujbă minunată, a cărei taină mi-am dorit s-o pătrund în varianta mereu inspirată a părintelui Chesarie.
A doua zi, gâștele mamei m-au întâmpinat în parcul de la golf: gâscanul cu gâtul gros, lung și înșurubat și gâsca mamă, mică și grațioasă. Pentru prima oară au mâncat biscuiții pe care i-am aruncat în apă. Până acum, au privit întotdeauna cu dezinteres orice tentații culinare. Ieri a fost parastas și gâștele mamei s-au înfruptat din prinoasele aduse mortului. Când s-au terminat biscuiții, au pornit-o înapoi înspre parc, să mă avertizeze că trebuie să mă grăbesc. Într-adevăr, abia am ajuns, la limită, să trec peretele de stânci. Ajutat de vânt, fluxul se învolbura și înghițea, hulpav, plaja.
Visul casei
Pe mama n-am mai visat-o o vreme, până n-am ajuns în casa Leonorei din Sânicolau. Leonora nu mai era la ea acasă, plecase de vreo patru luni. Aici locuise însă toată viața ei, în casa părintească; jumătate din viață și-a petrecut-o în casă și cealaltă jumătate în grădină. În locul ei, a venit pe lume o nepoată. E micuță și delicată ca Leonora, dar nu o s-o cheme ca pe ea, așa cum ne-am fi așteptat. E cuminte și tăcută ca străbunica ei; un bebeluș fără scâncet și fără plâns. Mă duc în grădină să vorbesc cu Leonora. Bâc lucră acum grădina în locul ei. Lucră cu gândul la ea, ca grădina să nu bage de seamă și să rodească. Pe caseta video, Leonora plângea la nunta nepoatei ei. Lumea râdea și se înveselea ascultând datinile nupțiale rostite cu aplomb de maestrul de ceremonii. Doar Leonora plângea. Pentru ea, nunta era în cer.
În casa Leonorei, era băgată o altă casă. Casa ei e mare și luminoasă ca o grădină. Zidul casei în casă are o fereastră mare și joasă, prin care mă uit. O cameră mare, cu un pat pe mijloc. Acolo dorm Mia și Puiu, lipiți unul de altul, față în față. Ca și cum s-ar privi în somn. Sunt în vizită în casa casei Leonorei și sunt cu toții adormiți. Mia și Puiu dorm uniți într-un fel de maithuna. Nu îmbrățișați, doar lipiți. În ultimii patruzeci de ani de viață terestră, n-au dormit împreună. Fiecare a avut viața și patul lui. Așa cum îi privesc prin fereastră, chiar dacă nemișcați, îmi par ușor stingheriți. Stau ca păpușile de tulei pregătindu-se de culcare, sprijinite lateral în brațul lor crucificat. Stau pe patul ferestrei din camera străbunicilor, în zilele ploioase, când trenurile se auzeau foarte clar.
A doua zi, cerul e întunecat și pâclos, miroase a ploaie. Camera Leonorei trebuie că a avut oaspeți dis-de-dimineață. A vizitat-o o altă casă, dintr-o altă lume.
Prin apele orizontale ale cerului
Un automobil - model retro - în culori pastelate, în care nu recunosc niciuna din mașinile părinților. Cu toate astea, pielea strălucitoare și formele moi - după tiparul vechilor mașini englezești - îmi este foarte familiară, profilul lui locuiește în memoria mea afectivă. Poate fi proiecția acelei mașini zburătoare din ecranizările după Harry Potter. Eu sunt la volan, în dreapta mea stă Mia, iar pe locurile din spate Puiu și A. Puiu e foarte vesel și ne întreține cu una dintre poveștile lui formidabile. Mașina se oprește, ne dăm jos, Puiu e pus într-un cărucior. Mia îl împinge de la spate cu efort, o pornim în pas alert pe străzi, pare să avem o destinație precisă. A. zâmbește subțire, fetițește și ar vrea, și ea, să împingă căruciorul. Schițează un gest, apoi renunță, nu vrea s-o supere pe Mia. Puiu nu a stat în cărucior, decât în curtea unei vile cochete din Snagov-sat, transformată într-un cămin-spital. E o zi frumoasă și însorită, cerul e înconjurat de hora de brazi din curtea de la Snagov, plină de flori și statui de piatră, cu o piscină rotundă la mijloc. Când ne vorbește, Puiu privește în apa de cristal a bazinului, pentru că întâmplarea povestită e marină. El n-a petrecut decât o singură lună în acel cămin, în acea curte frumoasă, dar nu știu dacă s-a bucurat de acea lumină estivală - ultima din viața lui terestră. Ne regăsim ciudat în acest scenariu confortabil și, nu mai puțin, miraculos. Mama împinge la cărucior într-un pas alert, Puiu ne distrează cu istoriile lui marine, iar eu sunt cu ei, amândoi, într-o călătorie îndepărtată, așa cum n-am mai fost din copilărie... Intru într-o agenție de voiaj și ies cu niște bilete pe care le flutur, dând semnalul că ne întoarcem la mașină. Ne suim în automobilul pastelat și începem o discuție despre o mare îndepărtată și agitată, care curge cu viteze formidabile. Pornim negreșit s-o vedem, pentru că ăsta era rostul biletelor. Unde poate să curgă o astfel de mare, dacă nu în cer? Câteva momente mai târziu, ne trezim survolând cu mașina zburătoare pe deasupra ei. Și roțile ei se leagănă pe culmi de aer în ritm cu valurile agitate de sub noi. Apa pare să curgă cu viteze amețitoare - o nesfârșită suprafață plată alunecă fără gravitație, nu la vale, ci la infinit. Privim în jos, fascinați de forța colosală a acestei ape fără început și sfârșit și ne întrebăm ce anume îi induce mișcarea și de ce mereu în același sens? Puiu - ca de-obicei - încearcă o explicație fizică, ceva cu "perpetuum mobile" sau cu "aberația luminii". Călătoria se vădește și ea infinită, nu pare să ne putem desprinde din acest peisaj fantastic și nici n-am ști cum. Nici un drum de cer sau de pământ nu se bifurcă în fața noastră. Deasupra cer, dedesubt apă, și nici n-am vrea ca excursia asta - atât de plăcută și liniștitoare - să se termine vreodată...
Penultimul vis
Astăzi am avut al doilea vis auditiv. Până Mia n-a plecat, n-a existat niciunul. Așa cum îl receptez eu, visul e un film mut cu imagini alb-negru care, în loc să fie derulate pe repede, se desfășoară cu încetinitorul. Dialogul există, îl auzim cumva, dar nu are sunet. În somn, urechile sunt moarte, alte organe ale visului le preiau funcția. Am telefonat acasă. Voiam să vorbesc cu Mia. Cred că în acest vis, nu știam ca în toate celelalte, că Mia era moartă. Mi-a răspuns un elev care era, probabil, la meditație. Nu știa pe unde este. L-a întrebat pe altul, care l-a întrebat pe altul... Mia era de negăsit. Nici un elev din apartamentul ei nu știa unde plecase. Poate la vreo vecină. Între timp, visul se derula pe alte planuri, dar telefonul a rămas deschis. Cred că voiam să-i spun mamei că am terminat, că nu mai am nimic de scris. Aș mai avea, dar mă opresc aici.
Cineva, nu știu cine, mi-a întins, după o vreme, telefonul. Am auzit foarte clar și foarte tare vocea mamei. N-a spus decât: Alo! Acel Alo inconfundabil cu acel timbru inconfundabil. N-a apucat să spună mai mult, pentru că, exact în acel moment, m-am trezit instantaneu, cu glasul ei în cap, în ochi, în urechi, în cameră, lângă mine, într-o realitate covârșitoare în care nu existam, exista doar vocea ei.
Se pare că zilele astea, energiile misterioase ale celor plecați au puternice valențe auditive. Ele se manifestă la marginea realității, oniric, dar și în realitatea imediată. Cam în același timp, A. sună acasă, ca să vorbească cu bunica ei, cealaltă. Vocea care se aude la capătul firului însă este, preț de câteva cuvinte, a Miei. Aceeași respirație și Alo! puternic, vibrant, ușor incantat, cu timbrul ei special. Încet, încet, însă cuvintele îmbracă tonalitățile și stridențele retorice ale celeilalte bunici. Îi povestesc lui A. visul meu și abia atunci îmi vorbește despre stranietatea acestei convorbiri. Visul meu i-a obiectivat ciudatele senzații în legitime și puternice stări de conștiință.
Pe scările neantului - semnătura mamei
Visele nu-mi par a fi altceva decât întrupări paralele ale sufletului care interferează cu conștiența stării de vis sau - mai precis - cu a visătorului.
Mă uit în sus, la melcul scărilor din blocul mamei. Sunt opt la număr și trebuiau urcate până la ultima, atunci când liftul se strica sau zăcea pe tronson cu ușa deschisă sau blocată. În întrupările mele nocturne, de-a lungul anilor, liftul urca uneori mai sus. Trecea de acoperiș, și ușa lui se deschidea direct într-o cameră secretă. Tu ai fi vrut sa te oprești la etajul opt, dar presupusa ta ființare - mereu aceeași - trecea dincolo, în acea locuință foarte mică, cu un prag înalt, foarte scundă, cu un aspect sărăcăcios, derizoriu. O cămăruță foarte întunecoasă, fără ferestre, ca o magazie înțesată cu lucruri care nu cred că-mi aparțineau. Săream peste pragul înalt și începeam să caut; ce anume nu știu și nici nu-mi amintesc exact ce conținea acea cameră obscură. Nu existau scări care să te ducă acolo, doar liftul - atunci când voia el - când depășea treapta celor 8 etaje.
După ce-am revizitat strania locuință, aflu de la E. că a urcat pe jos, liftul nu mai mergea. Mi-a spus că i s-a părut că a văzut, răspândite pe scări, pagini de hârtie cu scrisul Miei. Răspunsul meu a fost prompt: Normal, medita toți copiii de pe scară, după cum le venea rândul, nu avea altă soluție, îi era frică să n-o reclame! E. nu pare contrariat de insolența timpului și de semnele lui peremptorii.
La vârsta la care scrisul se forma, Mia suferea din greu de sechelele poliomelitei; în fazele ei incipiente, boala i-a afectat scrisul - susținea ea. Câteodată, încăleca două degete peste pixul sau stiloul care-i plăcea să fie foarte gros. Poate atunci când era obosită sau doar simțea nevoia să se auto-flageleze cu amintirea acelor vremuri. O pornesc cu A. pe scări în jos, hotărâte să recuperăm notițele Miei, scrise cu 30-40 de ani în urmă, să recunoaștem scrisul ei inconfundabil: nervos, indescifrabil, tensionat, ascuțit, dezinvolt, decisiv - ca o nesfârșită semnătură.
Gâștele mamei - înainte de-a zbura la tipar
Gâștele mamei nu sunt astăzi la capătul plajei de la golf. Bate un vânt năprasnic, oceanul se desface în valuri zgomotoase și încrețite, printre stâncile din apropierea țărmului. Mă așez pe o roată uriașă de cauciuc negru, care și-a făcut de curând apariția în acest loc. La scurt răstimp, aud deasupra mea voci penetrante, spărgând aerul casant de soare și lumină. Un stol aterizează aproape de țărm. Îmi vine in minte povestea lui Andersen cu cei 11 prinți prefăcuți în lebede, care seara coborau pe pământ și-și reluau înfățișarea umană. Încerc să le număr, să văd dacă numărul este într-adevăr 11, când un alt stol mai mic, tocmai sosește și se alătură grupului în aceeași atitudine solemnă. Apoi sosește și un al treilea grup, de data aceasta mult mai numeros. Mă simt în mijlocul unei fabuloase congregații. Gâștele stau cu fața spre mare, aproape nemișcate, ca într-un ritual de priveghi. Pare că și-au dat întâlnire tocmai în acest loc, unde mă aflu și eu, din întâmplare, pe roata de cauciuc. Mă uit în direcția mării, la valurile zbuciumate și la lumina strălucitoare a toamnei, la nuanțele verzi ale apei, primele semne ale anotimpului. După acel lung moment de reculegere , urmează un adevărat praznic. Gâștele umblă cu capetele plecate, scormonind după alge, printre pietrele negre ale plajei. Cine a mai murit în sat? Cum glosa mama, observând cum pleacă unul câte unul și se face gol în jurul ei. Întrebarea ei retorică am preluat-o și eu acum, pentru că de la o vreme a început să sune la fel de banal ca un "Ce mai faci?" - o formulă adresată morții care se vrea punctuală (chiar dacă nu-i reușește întotdeauna!) și nici nu prea se lasă păcălită.
Mă ridic și mă apropii. Caut cu privirea gâștele mamei. Și ale tatei. Sunt chiar în fața mea: gâscanul cu gâtul gros, foarte lung și înșurubat la bază, lângă el - ma mère l\'oie, mică, delicată, cu gâtul șerpesc și subțire. Sorb însetate din ochiurile mișcătoare de apă, ivite dintre pietre, arcuindu-și pe spate gâturile, cu fiecare înghițitură. Praznicul s-a sfârșit cu un alt moment solemn. S-au întors iar cu fața spre mare și privesc la valurile înălțate de vânt. Cum stau aproape nemișcate, încep să le număr: 37. Lucrurile nu pot fi întâmplătoare din simplul motiv că ți se întâmplă! 37=36+1. 36 e soluția problemei de aritmetică a lui Puiu. După gâștele tatei, cinci ani mai târziu, a apărut și gâsca mamei. Le număr din nou, ca să mă încredințez. Apoi încă o dată... Mereu ies 37. "Bună dimineața o sută de gâște" - începea problema de aritmetică a tatei. Și-apoi, tot el, cu vocea găgăită a zburătoarelor: Dacă am fi încă o dată pe atâtea + încă o jumătate + încă un sfert + 1, ți-om răspunde și noi.
După ce Mia și Puiu s-au dus, am deprins grația și dansul numerelor, semnificația și rolul lor în obiectivarea clipei. Cuvintele sunt alcătuite din litere, dar ființa lor de oase sunt numerele. Prin urmare, primele 36 gâște sunt ale tatei, și lor li se adaugă\' ma mère l\'oie, cu poveștile copilăriei, pe care Mia nu mi le-a spus niciodată. Și nici bunica. Le-am deprins abia mai târziu, din cărți, când am început să citesc singură.
Stolurile s-au ridicat unul după altul, în ordinea inversă în care au sosit. Au mai rămas doar gâscanul cel înalt cu gâtul înșurubat și perechea sa. Într-un târziu, au plecat și ele, gângăvind în semn de rămas bun din vocile lor percutante, în direcția oceanului, cu o nouă destinație - spre tipar!
Fereastra
Iată o altă întâmplare a ființei mele. Nu tocmai aievea, dar cât se poate de adevărată, de decisivă și incontestabilă, care ține de realitatea mea magică. Mâine este ziua Miei. Așa cum i-am promis, am închis cartea. E gata de tipar...
Pe masa din sufragerie e o gâscă uriașă moartă. Gâtul lung și întors atârnă ușor pe marginea mesei. De-o vreme, o privim în treacăt, de la distanță, și nu știm ce să facem cu ea. Ne întrebăm de unde o fi venit sau cine a adus-o? E frumoasă și imaculat de albă. Dar nu poate fi lăsat-o acolo. Totuși, nimeni nu schițează nici un gest. Iar ea n-o să plece de-acolo singură, pentru că e moartă. Intră Mia și, fără să stea prea mult pe gânduri, o apucă de picioare. Dau s-o ajut. E foarte mare și grea, îi zic. Nu e nevoie! îmi spune și abia apuc să mă întorc, că gâsca a dispărut dintr-odată. Mia a aruncat-o pe fereastră. De unde trag concluzia că poate sufrageria era la ea acasă, la bloc... Când era furioasă, Mia arunca lucruri pe fereastră. Dar mama nu mai e supărată acum. Nu de asta a aruncat gâsca pe geam...
Ultima neiertăciune
Cu doi ani înainte de a pleca, mama îmi vorbește despre începutul dezastrului. Pentru ea, bătrânețea a fost urâtă. Dedicația cărții (Viața ca reprezentare) ce vorbește despre o iubire, care întârziase să fie rostită - până atunci - în termeni maternali, este un dialog cu ea însăși. Textul reprezintă o înfruntare, dar și o explicație pentru comportamentul ei de mai târziu, când se străduia să mă știe cât mai departe de suferințele ei. Încă de-atunci, prezența mea se voia o mare absență. O distanțare - de ceea ce ar putea deveni urât și dizgrațios, vegetal, nespiritual și încărcat de o cumplită durere - se impune:
Roxanei, acest dezastru lent pe care s-a suprapus o "bătrânețe urâtă", la care fără voia mea asistă. Astfel starea vegetativă, cum spune Ion Vianu, trece peste cea activă, o depășește! Cu iubire de mamă! Mia.
(Sfârșit)