Maşa şi extraterestrul

Nichita Danilov (n. 7 aprilie 1952, judeţul Suceava) este membru al Uniunii Scriitorilor din România, membru al PEN Club European, director al Casei de Cultură a Municipiului Iaşi "Mihai Ursachi", sub egida căreia a înfiinţat în anul 2001 Clubul de Lectură pentru Profesionişti, colaborator permanent al cotidianului Ziarul de Iaşi. Este prezent cu texte literare în antologiile de poezie din ţară (peste 20 de titluri) şi în reviste şi publicaţii din străinătate. Dintre numeroasele volume publicate, amintim Fântâni carteziene (poezii, Editura Junimea, 1980, Premiul Uniunii Scriitorilor din România), Urechea de cârpă (pamflet, Editura Boema, 1992), Apocalipsa de carton (eseuri, Editura Institutul European, 1995), Mirele orb (poezii, Editura Junimea, 1995, Premiul Fundaţiei Soros), Nevasta lui Hans (proză, Editura Moldova, 1996), Deasupra lucrurilor, neantul / Au dessus des choses, le néant (ed. bilingvă, trad. în limba franceză de Emanoil Marcu, Editura Axa, 1997), Nouă variaţiuni pentru orgă (poezii, Editura Polirom, 1999, Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova), Suflete la second-hand (poezii, Editura Vinea, 2000, trad. în limba engleză de Sean Cotter, Second Hand Souls, Twin Spoon Press, Praga, 2003), Ferapont (antologie, Editura Paralela 45, 2005).

în memoria părinţilor mei, Ivan şi Natalia

Ecclesiastul

Heraclit

În timp ce Extraterestrul trăncănea verzi şi uscate, Maşa se apucă să dea un pic cu mătura prin casă: pe covor se puteau vedea firimituri, mucuri de ţigară, scrum, oase subţiri de scrumbie, scobitori rupte, bucăţele unsuroase de hârtie. Toată această murdărie îi crea o stare de disconfort Maşei, făcând-o să fie obsedată de o singură idee: să facă neapărat curăţenie. De fapt, pe Maşa n-o supăra atât mizeria în sine, cât dezordinea. Dezordinea n-o putea suferi. Praful n-o deranja pe Maşa; dacă lucrurile erau strânse şi puse la locul lor, praful aproape că nici nu se vedea. Desigur că el exista şi încă într-un strat destul de gros, gros de un deget sau chiar de două, dar era un praf aşezat, un praf care-şi ştia locul său, uşor, unul care nu se ridica în aer cu una cu două, ci doar dacă nu aveai altă treabă de făcut şi te apucai să sufli în perdele sau să dai cu mâna pe luciul mobilei. Atunci praful se răzbuna, pojghiţa de jeg care-l proteja se spărgea ca o coajă de ou, ca o ciupercă, şi toată această mâzgă uscată se ridica în aer, răspândindu-se asemenea unui abur scos de o locomotivă prin toate ungherele casei. Se răzbuna atunci şi praful de pe covor, şi praful îmbibat în fotolii, şi cel pitit ca un motan sub canapea, şi praful de pe geam, şi cel din spatele uşii, şi cel îmbibat de zeci de ani de zile în mobilier. Acest lucru se întâmpla însă destul de rar, iar Maşa era atât de obişnuită cu el, încât umbla în vârful picioarelor, cu paşi uşori, ca de balerină, luând bibelourile de la locul lor şi aşezându-le înapoi pe acelaşi loc, cu mare-mare grijă. Valsul acesta printre lucruri o făcea să se simtă, în ciuda corpolenţei şi chiar a vârstei sale, încă tânără şi graţioasă. "Ce umbli ca o lebădă?", o apostrofa de multe ori bunica ei, apărând în tocul uşii cu privirea aţintită-n gol. "Mai bine ai face curat prin toată casa, decât să te învârţi de colo-colo fără rost... Nu vezi că peste tot e numai praf?" "Dacă ar fi umezeală sau mucegai, ar fi mai bine?", răspundea în glumă Maşa, îndreptându-se spre muşcata înflorită în fereastră, ale cărei frunze se făcuseră maronii de atâta praf.

Mizeria n-o deranja pe Maşa, dar acum, având un oaspete străin în casă, îi trecu prin minte că poate ar fi trebuit să spele toate farfuriile murdare din dulap, toate lingurile, în mare parte nefolosite de pe vremea mamei sale, ce se odihneşte acum întru Domnul, acoperite de-o mâzgă cenuşiu-cafenie ce părea că a pătruns în interiorul metalului şi ceramicii şi nu putea fi înlăturată nici cu nisipul umed, nici cu cenuşa amestecată cu leşie, nici cu detergenţii mai noi apăruţi puzderie după revoluţie. Lingurile şi farfuriile stăteau strâns lipite unele de altele şi, dacă voiai să te foloseşti de ele, trebuia să apelezi la lama unui cuţit, altfel riscai să le îndoi sau chiar să le faci bucăţi.

Maşa se apucase deja să umble la sertare, însă Extraterestrul, care aţipise pe scaun, o opri din avânt:
- N-are nici un rost să te oboseşti, dragă Maşenca, ora e destul de târzie. De obicei la noi casa se deretică dimineaţa, nu seara sau noaptea, şi apoi eu sunt obişnuit cu praful cosmic. Pe lângă acela, ăsta-i un fleac. Un mizilic. O cantitate cu totul şi cu totul neglijabilă, pe care nu merită să o bagi în seamă, bolborosi oaspetele. Închipuie-ţi că-ţi iese-n cale o nebuloasă, ce te faci atunci? Te apuci de măturat? Lasă, te rog, prafu-n plata Domnului, nu te obosi cu dereticatul. Nu sunt mofturos...

Maşa nu spuse nimic, de ruşine nici măcar nu privi în direcţia Extraterestrului, ci doar stinse lumina mare, ca să mai estompeze din mizeria pe care o scotea în evidenţă, şi aprinse o veioză intimă de sub iconostas. Lumina roşiatică a becului făcu să apară din întuneric o cruce de alamă cu trei braţe, cu trupul lui Iisus răsucit spre răsărit, şi o icoană afumată, în care apărea Sfântul Gheorghe călare pe un cal ce fusese cândva alb, dar care acum avea o nuanţă plumburie, cu picioarele neobişnuit de subţiri, terminate cu copite roşii ca focul; botul calului era întors ameninţător spre gura fiarei cu mai multe aripi rămasă împotmolită parcă pe vecie în mocirla purpurie a Gheenei, iar Sfântul Gheorghe, cu delicateţe, îi împungea coastele cu suliţa sa ascuţită. Privindu-l pe Sfântul Gheorghe, Maşei îi trecu prin minte că Extraterestrul s-ar putea să aibă nişte origini nu tocmai curate, chiar faptul că suportă dezordinea şi mizeria din casă îi dădea de bănuit, dar Maşa îşi alungă gândul rău făcând o cruce cu limba pe cerul gurii, iar cuvintele Extraterestrului referitoare la praful cosmic şi nebuloase i se şterseră din memorie. Totuşi, gândul cu dereticatul nu-i dădea pace, aşa că Maşa se trezi vorbind aproape fără voia ei:
- Aţi putea să-mi spuneţi, mă rog, de ce la voi nu se deretică seara? E păcat cumva?
Întrebarea, după părerea Maşei, era destul de îndrăzneaţă, aşa că femeia căută să-şi îndulcească tonul cu acest "mă rog", rostit cu oareşicare gingăşie.
- Pentru că dereticatul, ca de altfel şi orice fojgăială, tulbură spiritele ce vin să-şi găsească odihna noaptea, aciuându-se pe lângă casa omului şi ascunzându-se prin diferite unghere...
- Despre ce fel de spirite vorbiţi şi despre ce fel de unghere? De ce vreţi neapărat să speriaţi o femeie neajutorată ca mine?
- Nu eşti chiar atât de neajutorată pe cât pari, răspunse cu blândeţe Extraterestrul. Aş vrea să fiu şi eu tot atât de neajutorat ca tine, dragă Maşa, adăugă el.

Cuvintele acestea avură darul s-o mai liniştească pe stăpâna casei, care devenise totuşi extrem de suspicioasă cu privire la intenţiile vizitatorului. Maşa era încă o femeie în puteri, care reuşea să ducă greul gospodăriei de una singură. La ce ar fi avut nevoie de ajutor!? De la întoarcerea din străinătate şi mai ales după ce soţul, sau ce-o fi fost, s-a dus pe apa sâmbetei (nici acum, după atâţia ani de la neaşteptata, dar, într-un fel, previzibila sa dispariţie, Maşa nu s-a lămurit ce s-a întâmplat cu el; Onisei s-a dus la câmp să cosească în livadă şi nu s-a mai întors; unii au zis că l-ar fi omorât nişte hoţi, alţii că s-ar fi înecat în râul Moldova, în timpul ploilor, alţii că şi-ar fi găsit, la bătrâneţe, o pipiţă în satul vecin, că ar fi trecut graniţa şi că se ascunde şi acum cu ea, colindând lumea largă - şi alte zvonuri care mai de care mai absurde; cert este că i se pierduse urma şi nimeni, de şapte ani de zile, nu a mai auzit nimic de el), vecinii se îngrămădeau care mai de care s-o ajute. Unii se ofereau să-i taie lemnele, alţii, să cureţe livada, alţii, să aţâţe focul, să rânească în grajd sau să facă naiba ştie ce treburi în ogradă. Chestiunea cu rânitul, desigur, avea un dublu înţeles, dar Maşa se obişnuise cu astfel de vorbe aruncate în doi peri. Se ofereau s-o ajute femeile, dar mai ales bărbaţii, care, după plecarea nevestelor în străinătate, rămăseseră în sat să aibă grijă de gospodărie. Mulţi stăteau doar pe la cârciumă, iar seara, când se întorceau acasă pe şapte cărări, poposeau şi pe la gardul de uluci al Maşei. "Hei, femeie, o strigau ei, clătinându-se, ce zici, o facem sau n-o facem?!" Maşa îşi ieşea din pepeni. La mojicie trebuia răspuns cu mojicie, astfel că, îngroşându-şi glasul şi călcându-şi pe inimă, Maşa striga: "S-o faci cu cine te-a adus pe lume ca să arzi gazul de pomană şi să tai frunză la câini... Mama voastră de nenorociţi! Nu degeaba v-au lăsat femeile şi au plecat în lumea largă să-şi găsească norocul! Că nu de prea mult bine s-au dus ele acolo unde s-au dus!". Văzând-o atât de încrâncenată, bărbaţii o lăsau în pace şi, după ce se uşurau pe uluci, îşi vedeau de drum, bodogănind: "Că pe tine de bună ce ai fost te-o fi lăsat bărbatu'... A plecat cu alta, numai ca să scape de gura ta". Maşa se cam pripise cu măritişul. Dar aşa au fost vremurile. Mult timp după război, nu se ştie din ce cauză, la Brodina, femeile, spre disperarea bărbaţilor care se întorseseră de pe front, aduceau pe lume numai fete. Rar, ici-colo, se mai năştea, prin cine ştie ce minune, şi câte-un băiat. În scurt timp, uliţele satului se umplură de cosiţe blonde şi picioruşe goale, ce se jucau de dimineaţă până seară cu păpuşi confecţionate în casă, din tot felul de cârpe şi chiar uniforme fără galoane cu care bărbaţii se întorseseră de la război. În timp ce fetiţele îşi pierdeau vremea cu păpuşi alintându-le în braţe, cei doi-trei băieţi se jucau în cimitir de-a partizanii. Într-un fel, Maşa avu ceva mai mult noroc decât alte fete ce se născuseră în acelaşi an cu ea. Vecina lor de peste drum adusese pe lume un flăcău, Gligori, care, chiar dacă părea un pic cam pirpiriu şi mergea un pic şontâc, avea fire veselă şi o fantezie ieşită din comun. De altfel, şi preotul Fadei pusese ochii pe băiat, şi, când acesta împlini şase ani, îl unse ajutor de pălimar. Gligori a fost tovarăşul de joacă al Maşei în copilărie. Singurul ei prieten, cu care făcuse atâtea năzbâtii, încât şi acum, la cei patruzeci şi trei de ani ai săi, Maşa se trezea râzând de una singură atunci când îşi amintea de el. Gligori a fost însă călcat de tren, când abia îi dăduseră tuleiele şi-i înflorise mustăcioara subţire, ca spicul de ovăz, sub nas. Odată cu el s-au năruit atâtea vise ce i-au năpădit copilăria şi adolescenţa. Când îi veni sorocul şi sânii îi dădură-n clocot, părinţii începură să-i caute pereche potrivită. Tatăl său, de care Maşa se ataşase trup şi suflet, muri şi el neaşteptat, fără să-şi vadă odrasla măritată. Iar mama ei, oricât se strădui, nu reuşi cu nici un chip să-i găsească un logodnic mai acătării, deşi colindase în fiecare iarnă, înainte de postul mare, când se făceau dezlegările pentru nunţi, mai toate satele din jur. În cele din urmă, şi bătrâna închise ochii, iar Maşa rămăsese a nimănui. Cam la cincisprezece ani de la terminarea războiului, o parte dintre bărbaţii luaţi prizonieri începură să se întoarcă acasă. Din cei şaizeci şi trei de oameni plecaţi, s-au întors la Brodina doar cinci. Printre ei şi Onisei. Arătau ca nişte umbre. Erau atât de lihniţi de foame şi storşi de vlagă, încât aveai impresia că vin de pe celălalt tărâm. Se întorceau pe cărări ocolite, în toiul nopţii, ca să nu fie văzuţi de săteni. Un timp, se ascundeau în casă. Apoi, după ce se întremau, îndrăzneau să iasă la lumină. Umblau târându-şi cu umilinţă umbra pe uliţele satului, jigăriţi şi temători ca nişte câini ajunşi pe drumuri. Despre lagăr lumea vorbea vrute şi nevrute. Despre unii se zvonea că şi-ar fi mâncat propriile excremente, despre alţii, că s-ar fi atins şi de carne de om. Onisei venise cu un mărfar şi coborâse la Hadic; de acolo o luă pe jos până-n Vişani, iar de aici făcu un ocol până-n Siret, înnoptând prin lanurile de secară date în pârg sau aciuându-se la marginea pădurii, şi ajunse în Brodina abia după două săptămâni. Era atât de lihnit de foame, încât atunci când Fedosia Zlatausta îi dădu un coltuc de pâine, începu să tremure ca apucat de friguri. Spunea că s-ar fi născut într-un sat vecin. Nu preciza care. Şi că părinţii lui s-ar fi tras dintr-o stirpe aleasă. Tatăl său cică ar fi fost pe jumătate polonez, pe jumătate ucrainean, iar mama, pravoslavnică. De multe ori a fost văzut dând târcoale bisericii catolice şi făcându-şi cruce nu cu două degete împreunate, cum se închina tot satul, ci cu toată palma, de aceea sătenii îl porecliră Papistaşul. De ce se oploşise la Brodina, nici Onisei nu ştia. Sau, dacă ştia, nu voia să spună. Onisei trăi un timp ascunzându-se prin cimitir, apoi, încetul cu încetul, începu să dea ocol curţii oamenilor. Pe unii îi ajuta să spargă lemnele, pe alţii, la alte treburi. Chiar şi preotul Fadei se îndură de el şi îl lăsa să bată toaca în locul pălimarului, când acesta zăcea mahmur, răsucindu-se de pe o parte pe alta în pat, înjurând de cele sfinte şi punând neputinţa sa pe seama reumatismului, care începuse să-l chinuiască încă din copilărie.

Dispariţia lui Onisei, după cum era de aşteptat, stârnise multă vâlvă. Oamenii vorbiră vrute şi nevrute, scornind tot felul de minciuni. Viaţa intimă a Maşei, cum se spune, fu scoasă la mezat. Până şi puştii de o şchioapă ştiau tot felul de intimităţi din casa ei. Şi de ar fi fost numai atât: fu sesizată, după cum era de aşteptat, şi procuratura. Miliţia descinse în gospodăria ei, cu câini dresaţi şi detectoare, răscolind fiecare petec de pământ. Oamenii legii se căţărară în pod, apoi pătrunseră şi în beci, unde mai rămăseseră o damigeană de vin pe jumătate plină şi trei canistre de murături, care puţeau îngrozitor. Duhoarea îi induse în eroare nu numai pe miliţieni, ci şi pe câinii-lupi, care începură să urle îngrozitor. Miliţienii dădură butoaiele şi lăzile la o parte, săpând şanţuri adânci în beci, dar în afara unor bucăţi de cărămizi şi ţiglă spartă, rămase de la vechea temelie, nu găsiră altceva şi se lăsară păgubaşi. Plecară însă abia după trei zile, după ce terminară de băut tot vinul găsit în beci, şi o interogară pe Maşa, făcându-i tot felul de propuneri ruşinoase. Dar până la urmă o lăsară în plata Domnului, şi Maşa îşi văzu de viaţa ei. Fostul soţ îi mai apărea din când în când în vis. De obicei, venea la poartă şi-i cerea o cană cu apă. În loc de apă, Maşa îi aducea o carafă de vin roşu ca sângele. Soţul clătina cu tristeţe din cap. Ochii săi cereau îndurare. "Dar parcă îţi plăcea vinul", îl zgândăra Maşa cu un glas mieros. "Acum nu mai bei?" "De zece ani de zile nu m-am mai atins de băutură..." "Minţi, spunea femeia, abia au trecut şapte ani de când te-ai făcut nevăzut, şi în ultimii trei ani cât te-ai învârtit pe aici ţi-ai făcut de cap..." "Aici timpul trece mai repede. Săptămânile şi anii au altă măsură..." "Dar cu muieri străine te mai încurci?" "Nu mă mai încurc cu nimeni. Mi-e sete, Maşa, dă-mi să beau..." "Bea până vei crăpa!", se enerva Maşa aruncând cu carafa după el. Atunci fostul îşi desprindea mâinile de pe gard şi, cu cămaşa albă pătată de vin roşu, se pierdea în zare, iar Maşa se trezea cu gura amară şi tulburare în suflet. Poate că ar fi trebuit să nu fie atât de aprigă cu el în vis. Poate că omul, care se purtase cu ea aşa cum se purtase, se căise între timp şi avea nevoie de ajutor. Altădată îi simţea foşnetul umbrei bântuind prin casă. Acum vizitatorul îi vorbea în dodii despre nu ştiu ce spirite ce se ascund în praf şi în lucruri. Bunica ei Tatiana îi povestise şi ea de atâtea ori despre demonii ce se oploşeau pe lângă casa omului şi-i spurcau mâncarea şi băutura. De aceea căldarea cu apă nu trebuia să rămână neacoperită peste noapte şi nici cana pe care o lăsa pe masă. Dacă nu aveai capac, puteai să pui o foaie de hârtie, un ziar sau două beţigaşe aranjate-n cruce. În privinţa ziarelor, a aparatelor de radio, dar mai ales a televizoarelor (care nu apăruseră încă decât la oraş), bătrâna avea opinii foarte clare. Şi unele, şi altele erau lucrări ale diavolului. Cum putea, decât cu ajutorul forţelor necurate, o simplă cutie de lemn, ce-i drept, foarte frumos lăcuită, să vorbească sau să cânte? Sau cum puteau încăpea într-o altă cutie, nu mai mare decât lada ei de zestre, atâţia oameni? Cel care îi înghesuia acolo făcându-i să se scălămbăie în fel şi chip era chiar Satana. Până şi butelia de aragaz pe care Nicanor, tatăl Maşei, o adusese de la Rădăuţi vânzând un cal şi-o vacă simmenthal era văzută ca o forţă a iadului. Mult timp Tatiana bodogăni, rostind tot felul de descântece şi rugăciuni, tămâind şi stropind cu apă sfinţită pe aragazul şi oalele ce fierbeau pe el, şi abia cu doi ani înainte de a-şi da obştescul sfârşit îndrăzni să fiarbă o oală de lapte pe această maşină infernală, pe care o animau cine altcineva decât diavolii. Pesemne că Dumnezeu, la bătrâneţe, o punea la încercare, trimiţându-l pe Necurat s-o ispitească. Femeie bătrână şi fără minte, căzuse în păcat. Nici pe patul de moarte nu-şi putea ierta aceste scurte rătăciri. De altfel, Dumnezeu o pedepsise. După ce fierse laptele pe aragaz, fântâna din curtea casei se umplu de broaşte râioase şi din ugerul vacilor, în loc de lapte, ţâşnea puroi amestecat cu sânge. Iar pentru păcatul de-a fi privit într-o duminică un meci de box la televizor şi un film cu Stan şi Bran (bătrâna fusese în vizită la sora ei mai mică de la Rădăuţi), pedeapsa fu şi mai cruntă. Orătăniile din curte începură să facă ouă colorate, de parcă pentru ele în fiecare zi ar fi fost Paştele, după care biserica luă foc şi arse până-n temelii. Unii puneau incendiul pe seama părintelui Fadei, care, fiind un pic cam abţiguit, se urcase, în mână cu un sfeşnic, în clopotniţă ca să alunge cucuvelele ce se aciuaseră pe acolo şi la coborâre dăduse foc la nişte pânze de păianjen. Alţii aruncau toată vina pe umerii pălimarului Condrat, care, după cum se ştie, era un necredincios, luând de atâtea ori numele Domnului în deşert, bătând toaca şi trăgând clopotele în dorul lelii, că nu mai ştiai dacă sună pentru slujbă sau anunţă vreo nenorocire. Bătrâna era ferm convinsă că în toată această tărăşenie îşi băgase Necuratul coada, mai întâi ispitind-o să-şi piardă vremea uitându-se o oră întreagă la acea cutie diabolică, umplută cu tot felul de suflete păcătoase, care, în loc să se căiască pentru păcatele săvârşite pe pământ, se zbenguiau de mama focului pe sticla micului ecran. De altfel, printre protagonişti, babulea Tatiana văzu şi câteva mutre care i se păreau extrem de cunoscute; frământându-şi creierii, în timpul lungilor insomnii ce au urmat vizionării, ea descoperi cu oareşicare uimire că unul dintre aşa-zişii artişti ce se scălămbăiau în film semăna leit cu fostul ei socru, care îşi dăduse de o jumătate de secol obştescul sfârşit, din cauza unui os de peşte ce i se înfipsese în gât în ziua de Florii - şi încerca s-o depisteze şi pe fosta sa soacră, Stepanida, ce-i făcuse multe zile fripte după măritiş, dormindu-şi acum somnul de veci la marginea vechiului cimitir, ascultând foşnetul mesteacănului ce-o veghea de atâţia ani la căpătâi. Nu-i folosiseră nici ventuzele, nici lipitorile, nici afinata, nici lăptişorul de matcă, nici mierea de albine sau alte bunătăţuri pe care le ţinea sub cheie şi le mânca pe ascuns, de obicei în zilele de duminică şi de sfintele sărbători, înainte de utrenie, când o apuca o foame cumplită şi începea să înfulece tot ce apuca, umblând cu mâinile prin cratiţe şi prin oale, de scula în picioare toată casa. Diavolul îi fierbea stomacul la un foc atât de cumplit, încât fosta soacră a Tatianei ar fi fost în stare să roadă şi pietrele, ca să-şi potolească vâlvătaia ce-i bântuia măruntaiele. Ospăţul lua sfârşit în cămară, unde, ascunzându-se după o perdea, Stepanida se despuia de haine şi, mâncând mierea cu degetele, începea să-şi facă semnul crucii, pornindu-se pe bocit. Chiar şi oarbă fiind, îşi păzea borcanele închise în lada de zestre cum îşi păzeşte o cloşcă puii, bodogănea umblând de colo până colo, cu vraful de chei în mână şi cu un băţ în alta, ameninţând copiii ce se jucau prin preajma ei. Izbitoare i se păru Tatianei şi asemănarea lui Stan cu pălimarul Condrat şi a lui Bran cu perceptorul Laţko Teoteş, ce venea de două ori pe an să strângă impozitele pe venit şi care, după ce lua şi pielea de pe om, pleca în geantă şi cu două-trei găini gata jumulite, de aceea se şi-ngrăşase ca un porc. În viaţa cea de toate zilele, fostul pălimar se purtase ca un om destul de chibzuit şi, în afară de faptul că îşi bătea la sfârşitul fiecărei luni consoarta, alte păcate nu prea avea. Dar şi pentru atâta lucru Dumnezeu îl pedepsise, trimiţându-l să se zbenguie pe sticla micului ecran... Pe bătrână o ului şi asemănarea izbitoare dintre numele lui Stan şi al lui Satan. Unul avea un a în minus, celălalt, un a în plus. Dar era posibil ca acest a să treacă de la un personaj la altul, pentru a semăna în jur zarvă şi confuzie. Nu urmărea oare Antihristul să pervertească lumea şi să transforme totul într-un hohot de râs? Nu mai era pesemne mult până când aveau să-şi bată joc şi de cele sfinte, transformând bisericile în săli de dans... "Mai bine în săli de dans, decât în grajduri!"- îi replica Maşa, referindu-se la faptul că dincolo de graniţă, în satul vecin, bolşevicii scoseseră icoanele din toate cele cinci biserici şi le transformaseră în cazărmi şi grajduri... "Vacile măcar nu se scălămbăie, bodogăni bătrâna, nu-şi dau una-două fustele peste cap şi nici nu-şi aruncă picioarele pe pereţi când aud un saxofon... Dar oare Iisus nu se născuse într-o biată iesle, de ce nu a ales o sală de bal?" De unde auzise bătrâna de cuvântul "saxofon", Maşa nu prea înţelegea. De când se tot preumbla pe la oraş, babulea îşi însuşise multe cuvinte noi. Din gura ei, sunau ca nuca în perete, dar bătrâna nu se lăsa. Una-două îţi trântea câte un termen, de rămâneai trăsnit. "Se ştie că şi animalele sunt sensibile la muzică, spunea Maşa. Am citit într-un ziar că, ascultând muzică de orgă, vacile din Olanda şi-au dublat producţia de lapte." "Nu mai spune, replica bătrâna. Auzi, cică a citit într-un ziar."

Ştia Maşa unde se tipăreau ziarele?
Nu ştia.

Ei bine, ziarele se tipăreau în iad. Tot ce scria acolo era minciună crasă. Totul era contrafăcut. Fiecare cuvânt purta însemnele lui Antihrist. Bătrâna jubila. Maşa nu-şi mai bătu capul să răspundă. Când o lua pe arătură, bătrâna era greu de oprit.

Şi totuşi, schimbul acesta nevinovat de replici nu rămăsese fără urmări. În ultimii ani, bătrâna se ramolise atât de mult, încât uneori se comporta ca un copil. Auzind despre efectul pe care îl avea muzica asupra "producţiei de lapte" în Olanda, Tatiana se gândi mult timp la acest fapt, trăgând concluzia că invenţia ar trebui încercată şi asupra femeilor sterpe sau ai căror sâni se ofiliseră din pricina vârstei, drept care, atunci când merse la oraş, trecu şi pe la prăvălia misitului Klapa, întrebând cât ar costa-o să achiziţioneze o vioară ceva mai mare, cum văzuse una în tinereţea ei la Viena, atunci când împăratul Franz Iosif organizase la curtea imperială de la Viena o paradă, selectând din fiecare neam câte o pereche de tineri pe care îi puse să treacă prin faţa sa. De la Brodina, plecase ea şi fiul protopopului Echim. "Vreţi să spuneţi un violoncel?" - întrebă misitul cercetând-o în treacăt. "Exact, un violoncel", îl aprobă bătrâna. "Un astfel de instrument costă destul de scump." "Cam cât?" - întrebă bătrâna, care venise la oraş cu jumătate din economiile pe care le strânsese o viaţă întreagă. "Cât un viţel?" "Cu un viţel iei doar cutia", spuse într-o doară Klapa, ridicându-se de pe fotoliu şi îndreptându-se spre uşă. "Ce să fac eu cu cutia?", se supără bătrâna. Ca să nu-şi mai piardă vremea cu ea, misitul spuse: "Ar putea să-ţi folosească, maică, de sicriu...". La început, bătrâna se supără, dar după o clipă de gândire spuse: "O iau, numai să mi-o aduci la poartă...". Şi în aceeaşi săptămână tot satul se minună aflând că bătrâna Tatiana îşi cumpărase un ditamai violoncel... Mulţi spuneau că, pesemne, înainte de moarte, babulea dăduse în mintea copiilor şi că făcea în fiecare zi câte o boacănă de te cruceai, ea însă era ferm convinsă că în cutie se adăpostiseră o parte din sunetele pe care vechiul instrument de coarde, devenit de mult "oale şi ulcele", le cântase la fel de fel de festivităţi şi că aceste sunete puteau să-i redea o parte din frumuseţea tinereţii ei trecute de mult în lumea de apoi. De aceea, cum se auzea toaca bătând de utrenie, bătrâna se dădea jos tiptil din patul ei şi se culca în cutie, trăgând capacul după ea: "Dacă împrospătează şi înmulţeşte laptele, înseamnă că va împrospăta şi sângele", murmura ea.

Pitită în cutie, bătrâna nu se mai temea nici de Laurel Stan şi nici de Domnia Sa Satan... Cum trupul i se împuţinase din pricina vârstei, violoncelul deveni chiar prea larg, astfel că bătrâna încăpea acolo, putând să se răsucească şi pe o parte, şi pe alta, ba, dacă se înghesuia mai mult, putea să-şi aşeze şi un ditamai pernoi la căpătâi. Aflând unde se culcă baba, câţiva pierde-vară ce-şi făceau veacul la cârciuma lui Iţco (printre ei se aflau şi doi nepoţi de grad inferior) se gândiră să-i joace o festă. Şi astfel, după ce se strecurară într-o noapte în casă şi după ce aşezară "violoncelul" pe o scară, o duseră pe bătrână direct la cimitir. Şi nu se mulţumiră doar cu atât, ci luară cu ei şi lada de zestre, în care babulea îşi ţinea rochia de mireasă şi hainele de sărbătoare, ba, mai mult, ca veselia să fie cât mai mare, năimiră şi nişte muzicanţi de la taraf... Nu uitară să tragă o raită şi pe la biserică, unde dădură peste pălimar şi, după ce-l unseră cu toate alifiile, altfel spus, îl îmbătară pulbere, luară cu ei cădelniţa, odăjdiile, prapurii, icoana cu Înălţarea lui Iisus, potirul de împărtăşanie, ceaslovul, liturghierul şi Sfânta Evanghelie, precum şi năsăliile şi chiar cristelniţa (pe care, ce-i drept, o cam cărară în zadar). Ajunşi în ţintirim, cei şase petrecăreţi scoaseră din ladă toate hainele bătrânei şi le înşirară pe crucile din apropiere, făcându-le să semene cu nişte sperietori, iar unul dintre ei, Condrat, trăgând peste hainele de lucru odăjdiile şi patrafirul luat de la pălimar, se deghiză în preot - şi acum aşteptau cu sufletul la gură momentul în care bătrâna se va trezi din somn. Ca să nu se plictisească, băieţii nu uitară să ia pe drum cu ei şi vreo două butelcuţe de poşircă, din care tot trăgeau pe rând. Văzând că e trecut de patru şi bătrâna nu dă nici un semn că ar avea de gând să se trezească, bărbaţii pitiţi printre tufişuri începură să cânte cucurigu. Cucurigu fu acompaniat de o vioară. Babulea însă nu dădea semne de trezire. Din cutia violoncelului răzbăteau aceleaşi sforăituri amestecate cu nişte sunete ciudate ce aduceau când cu un chiţcăit de şoarece, când cu un guiţat de porc. Bărbaţii îşi pierdură rând pe rând răbdarea. Unii izbeau sicriul improvizat cu băţul, alţii aruncau cu bulgări de pământ în el. Văzând că orice încercare de a trezi bătrâna adormită nu are sorţi de izbândă, unul dintre îndepărtaţii ei nepoţi, Matvei Karovin, apelă la o soluţie extremă, pe care şi-o însuşise din armată, unde ajunsese la gradul de sergent: dând capacul la o parte, îşi apropie buzele de urechea dreaptă a bătrânei şi trâmbiţă în ea. Soluţia extremă îşi făcu efectul. Trupul bătrânei fu cuprins de spasme, ca şi cum prin el s-ar fi scurs curent electric. Tremurând din toate încheieturile, babulea se ridică încet-încet în capul oaselor şi scoase un oftat adânc. "Da, ce-i? bolborosi ea ţinându-şi încă ochii închişi... Ce s-a-ntâmplat? Trebuie să pregătesc tainul la viţei?" Atunci, din spate, trombonul intonă marşul funerar. Ceilalţi îi ţineau isonul, cântând, printre chiuituri, prohodul. În cimitir se făcu o hărmălaie de nedescris. Babulea stătea încordată, în capul oaselor, cu gura căscată şi ochii închişi. Nemernicii trăgeau câte un gât din sticle şi se tăvăleau pe jos de atâta râs. "La ce viţei visezi, mamaie!? Ţi-ai trăit traiul şi ţi-ai mâncat mălaiul. Acum fă-ţi bagajele şi valea!", zise unul dintre petrecăreţi. "Dar unde să mă duc?", bolborosi bătrâna, ţinându-şi în continuare ochii închişi... "Pe lumea cealaltă, mamaie, mai faci şi mata un pic de loc pe aici, ca să mai respirăm şi noi..." "Respiraţi, respiraţi, dragii mamei, murmură babulea. E suficient aer pentru toţi..." "Păi, dacă ne iei cu filosofia, mamaie, întoarcem foaia, şi o să fie de rău..." Ţinându-şi pleoapele închise, bătrâna vorbea ca un somnambul. "Întoarceţi şi ceasul, nu numai foaia", zise ea cu un glas neaşteptat de tineresc. Numai lăsaţi-mă să dorm..." "Ceasul a fost întors, te aşteaptă Judecata de Apoi..." "Judecata de Apoi?", repetă bătrâna ca un papagal, adăugând: "Las' să mai aştepte, nu fug nicăieri...". "A dracului cotoroanţă, şoptiră petrecăreţii, face pe nebuna şi ne ia şi peste picior... Poate că n-ar fi rău să-i punem nişte poşte, ca să vedem cum îi sfârâie călcâiele", propuse un muzicant. "Eu zic să-i mai suflăm în ureche, poate se trezeşte!" Şi, zicând aceasta, se puseră cu toţii pe urlat... Acum, bătrâna se trezi de-a binelea. Deschizându-şi, în sfârşit, ochii, Tatiana rămase înmărmurită. În preajmă se vedeau doar morminte şi cruci. Hainele sale, pe care le purta în tinereţe duminica şi de sărbători, se legănau pe-o sfoară întinsă între doi salcâmi ce creşteau în faţa sa, pe alee. Rochia ei de nuntă, aninată de-o prăjină, se ondula deasupra cimitirului, mişcată de-un vânticel cald ce bătea din miazăzi, fluturând din mâneci şi făcând plecăciuni în stânga şi în dreapta în faţa năsăliilor, ca un om credincios ce şi-ar fi luat rămas-bun de la un prieten ce pleca pe drumul celor drepţi... Vântul aducea cu el miros de baltă, de pământ reavăn, de bălegar răspândit pe câmp. Văzând-o că se trezeşte, petrecăreţii tăcură şi se ascunseră după tufişuri. Erau curioşi să vadă cum va reacţiona bătrâna. Începuse să se crape de ziuă. Luceafărul de dimineaţă strălucea singuratic deasupra cimitirului scufundat într-o ceaţă uşoară, sinilie, ce se împrăştia ridicându-se din albia sinuoasă a râului Moldova. Făcându-şi semnul crucii, bătrâna începu să murmure o rugăciune, crezând că venise sfârşitul lumii şi că se afla în faţa Judecăţii de Apoi. Aştepta să coboare din Ceruri, pe un tron înconjurat de flăcări, Fiul omului şi cei doisprezece apostoli, ca să judece pe fiecare după faptele sale, aşezându-i pe cei buni în partea dreaptă, iar pe cei răi în partea stângă. Bătrâna aştepta să audă revărsându-se din cer trâmbiţele Apocalipsei de atunci şi de acum, dar, în loc de goarne, lângă mormântul ce se afla sub ea apăru un preot cu o şapcă trasă pe ureche, care, cădelniţând peste "sicriu", cânta "Doamne, miluieşte" în ritm de cazacioc. Îl acompania din dreapta o armonică, iar din stânga, o arătare ciudată, clătinându-se pe picioroange, înarmată în mâna dreaptă cu o goarnă şi în stânga cu Sfânta Evanghelie, arunca bulgări de pământ pe pieptul ei. "Pesemne am murit", şopti bătrâna, şi, făcându-şi cu evlavie semnul crucii, căzu fără simţiri, iar cei şase pierde-vară luară năsălia şi o duseră pe adormita din "violoncel" înapoi la locul ei... Deşi farsa nu le ieşise decât pe jumătate, cei doi nepoţi îndepărtaţi şi restul trupei se arătară destul de mulţumiţi. În fond, reuşiseră s-o sperie de moarte pe babulea. Îşi făcuseră un plan s-o îmbrace în rochie de mireasă şi s-o cunune cu Korovin, care semăna întru câtva cu răposatul ei soţ, Feodor, zicând că, iată, violoncelul nu numai că i-a redat frumuseţea şi tinereţea de altădată, dar a întors şi timpul. Cum Tatiana fusese botezată ceva mai târziu, nemernicii avură în gând s-o scufunde şi în cristelniţă, botezând-o a doua oră; văzând însă că bătrâna a leşinat de spaimă, se lăsară păgubaşi. Astfel că, ridicând unii năsălia pe umeri, alţii luând celelalte lucruri cu ei, o duseră pe babulea acasă, abandonând violoncelul şi lada de zestre pe cerdac. Nu uitară apoi să treacă şi pe la biserică, unde, punându-se în genunchi în faţa iconostasului, se rugară pentru ispăşirea păcatelor mai vechi şi mai noi, după care, punând icoanele, Sfânta Evanghelie, odăjdiile, cădelniţa, năsăliile, cristelniţa şi crucea şi toate celelalte la locul lor, în drum spre casă, poposiră şi pe la cârciuma lui Iţco, pentru a-şi mai drege un pic gâtlejul la lumina zilei, obosiţi de atâtea râsete şi zbenguieli. Babulea dormi dusă până la amiază, iar când se trezi din somn, începu să povestească la toată lumea că în timpul somnului a vizitat cutia infernală şi că a văzut acolo îndeaproape şi îngerii, şi demonii îmbrăcaţi în odăjdii preoţeşti chinuind sufletele celor vii şi celor morţi. Mai povesti îndelung despre răposatul ei bărbat îmbrăcat în costum de mire, despre rochia ei de cununie, despre preotul cu armonică şi şapcă şi despre cristelniţa plină în care fierbeau răposatul Condrat, alături de perceptorul Laţco; noaptea fierbeau la foc scăzut în pucioasă, iar ziua se scălămbăiau pe micul ecran, sub numele de Stan şi Bran. "Sfârşitul lumii e aproape, prevesti bătrâna. Curând Antihristul va fi printre noi..." Amintindu-şi de această prorocire a babulei, Maşa tresări pentru o clipă străfulgerată de un gând: "Nu cumva fiinţa ce se afla în faţa sa e Antihristul?". Înfăţişarea umilă, uşor decrepită a oaspetelui ce se afla în casa ei o făcu să se ruşineze de gândurile ce-i frământau conştiinţa. În fond, suspiciunea ei nu se baza pe ceva concret, ci era doar rodul fanteziei prea bogate, al nopţilor petrecute în singurătate şi al zilelor lipsite de griji, dar şi de bucurii ce se rostogoleau una după alta, ritmic, monoton. Gândindu-se la viaţa ei, Maşa o asemăna cu un sac peticit, umplut cu cartofi, pe care cineva (ea însăşi?) încerca să-l ducă în beci. Şi, pe măsură ce cobora, cartofii curgeau prin gaură, sacul se golea, iar trupul i se îngreuna, devenind din ce în ce mai mic, dar din ce în ce mai greu, până se făcea una cu pământul. "Nici nu apucă omul să se aşeze bine pe scaun şi tu sari cu Antihristul. Linişteşte-te, femeie, se mustră Maşa, pe lumea asta sunt şi fiinţe bune, nu numai Antihrişti..." De la Antihrist, gândul Maşei lunecă din nou la babulea şi povestea ei cu televizorul... La strania asemănare dintre Stan şi Condrat şi dintre Bran şi perceptor. "Cine ştie, poate că o fi şi un pic de adevăr în toată povestea asta... Poate că babulea nu s-a ramolit de tot, ci a intrat în contact cu alte spirite. Poate că la apropierea morţii îţi năvăleşte veşnicia în trup..." Şi poate că aşa era, căci bătrâna nu mai simţea nici frigul, nici căldura, nici oboseala, nici durerea. Dacă o înţepai cu acul, nu simţea. Câteodată nu mânca şi nu dormea săptămâni întregi, robotind prin casă de dimineaţa până seara. Alteori o apuca o foame cumplită şi mânca tot ce-i cădea la îndemână. Zgâria cu unghiile şi mânca varul de pe pereţi. Din curte culegea tot găinaţul într-un coş şi apoi se aşeza în ungherul ei şi îl ingurgita. Asemenea raţelor, găinilor şi gâştelor, ciugulea pietricele din bătătură, umplându-şi stomacul până la refuz. Cu braţele întinse, stătea lângă cumpăna fântânii, gata-gata să-şi ia zborul, plecând odată cu păsările călătoare spre un alt tărâm. Noaptea, înainte de culcare, îşi punea la căpătâi un ulcior cu apă, în care îşi transfera toată plăcerea, toată durerea şi grijile zilei de mâine. Devenea la fel de nesimţitoare ca o bucată de lemn sau o bucată de piatră desprinsă dintr-un zid igrasios. Înainte suferise de reumatism şi tuse seacă. Acum, cea care îşi scuipa plămânii era apa. Tusea se auzea răzbătând din ulcior. Iar balamalele ferestrelor şi uşilor gemeau de durere. Treptele pe care coborau sau urcau paşii scoteau câte un oftat prelung, iar cuptorul pe care se odihnea trupul bătrânei se umpluse de răni. Moartea îşi strecurase ghearele în fiecare crăpătură a podelei, în fiecare por, în fiecare scândură, în fiecare cui bătut în perete, în fiecare ac înfipt în ghemotoc. Pereţii casei se coşcoviră, în tavan apăruseră plăgi. Moliile roiau în dulapuri şi viespile îşi făcuseră cuib în candele stinse. Furnicile îşi înălţară muşuroi sub pragul casei, iar cârtiţele scoaseră la lumină cei patru dubloni de aur ce stătuseră ascunşi sub temelia casei vreme de o sută cincizeci şi trei de ani. În încăpere se răspândi un miros de putreziciune, iar pe acoperiş, hornul se înclină spre miazăzi. Găleata, când se scufunda în adâncul fântânii, scotea un oftat prelung. Cumpăna scârţâia şi apa se zbătea lovindu-se de pietre şi aruncând în afara ei chipurile ce se oglindiseră înăuntru. Vitele mugeau în grajduri şi cocoşii din sat cântau zi şi noapte cucurigu. Clopotele băteau în surdină, lumânările se răsuceau în sfeşnic şi aerul se umplea de şoapte şi voci pe care le auzea doar moartea...

La drept vorbind, spunea bătrâna, răposatul Condrat îşi meritase pedeapsa, căci spre bătrâneţe începuse să dea târcoale nevestelor tinere ai căror bărbaţi plecaseră să-şi facă stagiul militar, ba, mai mult, nu lăsa în pace nici fetele ce se pregăteau, la începutul sărbătorilor de iarnă, să-şi pună pirostriile. Acum, iată, făcea pe saltimbancul şi înveselea lumea ca la circ. Dar unde era, bată-l Dumnezeu să-l bată, vecinul lor Pancratie, cel care pe faţă te ungea cu lapte şi miere şi prin spate era mai parşiv ca un diavol!? Oare n-o schingiuise şi el pe sărmana lui consoartă, închizând-o chiar de săptămâna Patimilor în baia de aburi şi chinuind-o ca pe Hristos!? Era atât de parşiv procletul, încât, în loc s-o bată, o dezbrăca la piele şi, înarmat cu o pană de gâscă, o gâdila la subţiori, scrijelindu-i pe sâni şi şolduri rotunjite, cu litere slavone frumos aduse din condei, ca în vechile pisanii, rugăciuni amestecate cu măscări, până biata Evlampia, ţărâna să-i fie uşoară, se-nvineţea de atâta râs, gata-gata să-şi dea obştescul sfârşit. Văzând că-şi pierde cunoştinţa, Pancratie îi stropea faţa înălbită cu apă îndoită cu oţet, strecurându-i totodată printre buzele care cereau îndurare bucăţele mici de prescură muiate în ulei şi vin, ca la sfânta împărtăşanie. De ce-o chinuia astfel, nimeni nu ştia. Evlampia era o femeie la locul ei, bună gospodină, cu credinţă în Dumnezeu, care îi adusese pe lume doi flăcăi, unul mai frumos decât celălalt, de se mândrea tot satul cu ei.

Bătrâna voia să descopere şi mutra lui Pancratie printre ceilalţi circari. Dar mutra răposatului vecin nu se zărea nicăieri. Nu cumva uitase Dumnezeu să-l pedepsească!? Sau Pancratie primise o pedeapsă uşoară, pe care deja o ispăşise!? Maşa o sfătui să vizioneze un alt film, unde s-ar putea să-l descopere şi pe Pancratie, interpretând chiar rolul principal, însă bătrâna clătină din cap: şi aşa păcătuise destul. "Invenţia" lui Pancratie avu un ecou neaşteptat în obşte. După ce zvonul se răspândi cu repeziciune pe uliţele Brodinei, o mare parte din bărbaţi, după ce ieşeau de la cârciuma lui Iţco sau se întorceau în zilele de joi de la Siret, nu-şi mai altoiau ca-n vremurile lor bune nevestele nici cu hăţurile, nici cu biciuşca sau cu melesteul, ci înghesuindu-le în cămări, în podurile caselor, în băi sau în coteţe, puneau în aplicare metoda lui Pancratie, astfel că, de multe ori, în timp ce clopotele sunau de vecernie, tot satul se umplea de hohote de râs. Chiar şi prăpăditul de Onisei, aflând de toate astea, se apucă într-o zi s-o înghesuie pe Maşa sumeţindu-i fustele în şură, dar după ce primi o scurtă scatoalcă peste ceafă se lăsă păgubaş. Ce-i drept, în zilele geroase de iarnă, când încălzeau baia de aburi, înainte de a-i pune ventuzele, folosindu-se de un mănunchi de pene de gâscan, Onisei nu se dădea în lături să-i ungă spatele cu ulei amestecat cu gălbenuş de ou şi, chipurile-n glumă, s-o gâdile la subsuori. Dar unde era Ioan Stâlpnicul şi unde Simion Scărarul şi unde Ivanko Barabulea sau Ivan Kapustin sau Matvei Gorilo şi atâţia alţi bărbaţi destoinici ce lăsaseră la cârciuma lui Iţco urme atât de adânci în conştiinţa oamenilor locului, încât şi astăzi, când sunt doar oale şi ulcele, tot se mai pomeneşte câte unul să-şi aducă aminte, în timp ce dă de-a dura o horilcă, despre câte o faptă a lor sau o vorbă de duh mai deşucheată, aruncată aşa, într-o doară, în timp ce omul îşi degusta horilca şi se uita pe geam!?...

Sau unde era Ippolit Subotin, cel care cu răsuflarea sa putea să-ngheţe apa sau s-o transforme în fum şi pe care îl ocolea, de teamă de a nu fi deocheat, la distanţă de o poştă, orice dobitoc?! Oare ce căuta el la fiecare început de lună nouă în mijlocul ţintirimului înarmat cu o doniţă şi o bidinea din care storcea zăr amestecat cu limfă şi de ce oare mugeau ca la tăiere vacile când se întâmpla să treacă prin apropierea porţii lui!?

Mulţi l-au întâlnit stând în zori pe trepied, lângă fântâna lui Buig, îmbrăcat într-un halat alb precum frizerii şi mulgând mânecile unui alt halat, la fel de imaculat, din care ţârâia laptele ca dintr-un şiştar... Şi oare de ce, pe măsură ce găleţile lui se umpleau, ugerele vacilor secau sau se umpleau de puroi şi sânge!? Şi abia după ce erau descântate şi tămâiate cu smirnă şi smocuri de păr smuls din coada unei nevăstuici, vitele încetau să se mai frământe-n grajduri! Unde era Subotin? De ce nu i-a dat Dumnezeu pedeapsa cuvenită? Nu cumva reuşise, procletul, să-l deoache şi pe cel Atotputernic, iar acum ar fi trebuit şi acesta, ca şi ugerele vacilor, descântat? Ce căuta acum la poarta ei? Evadase cumva din lumea umbrelor ce se animau pe micul ecran şi coborâse în lumea celor vii, ascunzându-se când în cimitir, când în pridvorul bisericii, în beciuri sau fântâni!? Unde erau cărţile sale de joc pe care, mânuindu-le, le prefăcea în lapte? Babulea se aprinsese, Necuratul îi tulburase minţile, că altfel nu s-ar fi încumetat în vecii vecilor să ia numele Domnului în deşert. Îndurase însă prea multe nedreptăţi, fărădelegile se petreceau sub nasul ei. Cuţitul îi ajunsese la os. Subotin îi deochease nu numai vitele, ci şi toată casa. Toate mergeau în gospodăria ei de-a-ndoaselea. Găinile nu se ouau sau se împerecheau cu gâştele, aluatul nu creştea, laptele nu se-nchega şi mâncarea din cuptor se umplea de mucegai. Găsea mereu în curte păpuşi de cârpă şi falusuri de cal confecţionate din argilă şi mucuri de ţigară sau chibrite stinse în candelă...