Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Tăcerea lupilor (note despre noul colaboraţionism)


Bogdan Ghiu

17.12.2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Intelectualii tac. Mîlc. Se simt "la putere" sau, dimpotrivă, şi-au regăsit reflexele vechii condiţii, de dinainte de 1989: acord prin omisiune (de discurs).

Presa se comportă corect, "informativ", minimalist (în sens, desigur, moral: Minima moralia pare a fi devenit, peste ani, un adevărat manifest).

Vacuum (cleaner).

Foarte activă în perioadele domniei PSD (FSN, PDSR, ETC.) şi ale mandatelor lui Ion Iliescu, clasa "societăţii civile" şi a criptopoliticilor "intelectuali" se agita zgomotos, nu pierdea nicio ocazie de a critica puterea, specula, construia, comenta, interpreta, asocia, analiza realitatea pînă în cele mai mici detalii şi ridica ideile pînă la cele mai înalte puteri, convocînd cosmic întreaga cultură a umanităţii. Autonomia şi puterea intelectualilor, a gîndirii şi exprimării critice, păreau un spectacol public etern, promiţînd un cîştig definitiv.

Prin contrast, totul pare a sta, astăzi, din punct de vedere politic, excelent. Intelectualii se consideră cîştigaţi, ajunşi: tac. Dar tăcerea aceasta se împarte în tabere opuse: unii tac a acord, a aprobare; alţii tac pentru că primii îi exclud constant de la cuvînt, marginalizîndu-i. Tăceri, aşadar, în conflict. Tacit.

Puţinii care mai îndrăznesc astăzi să critice vreun segment sau vreo tabără a puterii aşa cum, înainte de 2004, o făceau toţi, apar, în noul context, ca nişte nebuni, ca nişte bieţi retardaţi defazaţi, aflaţi într-un decalaj istoric suspect, reprobabil, descalificant.

Sînt convins, însă, că tăcerea partizană nu este, de fapt, o tăcere a acordului deplin cu puterea, cu un anumit segment al puterii, ci o tăcere de ruşine, o tăcere jenată, dovadă a unei conştiinţe duplicitare, încă o dată frînte de istorie, învinse. O tăcere care constituie însuşi hăul conştiinţei, distanţa minciunii intime. Cu cît un anumit segment al puterii (nu îndrăznesc să-l numesc, cenzura veghează, mă tem de o nouă "moarte albă" socială!) se întăreşte, se învîrtoşeşte, devine mai vîscos (deci, mai greţos), cu atît cei care dau tonul şi domină cultural impun tăcerea ca normă a comportamentului public, aşa cum înainte impuseseră norma discursului hiper- şi omnicritic.

Intelectualii români sînt lupi politici, avizi de putere servilă, în blană de miei moralişti. Turmelor mici în care se strîng ei ne spun să le spunem "elite".

Atît deocamdată. Atît cît să nu tac. Trăim în plin neo-colaboraţionism, într-un nou brutalism de stat.

Tăcerea şi "corectitudinea informaţională" domină discursul public, şi e tot mai greu să vorbeşti. Un firicel de cuvinte în colţul gurii: iar ei, imediat, văd roşu în faţa ochilor. Dar dacă-i sînge?

Sîngele nevăzut al conştiinţei rănite, de pildă. Tot pîndeşte sîngele acesta să iasă şi să se bată, din decembrie 1989 încoace, greu îl mai ţinem prizonier, captiv în metaforă. Va fi oare nevoie de arme adevărate, nu doar de armele suprem retorice ale tăcerii, ca să-l facem să iasă din nou şi să ne înece? Este oare nevoie de sînge ca să vedem sîngele?
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer