Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Crăciun  Sageata  Poveşti de Crăciun la LiterNet

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Codul lui Iova


Ştefania Coşovei

27.12.2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Cu gesturi măsurate, Mona trase perdeaua să intre puţin din cenuşiul de iarnă fără zăpadă. Şi cenuşiul nu se lăsă prea mult aşteptat; intră prudent prin grelele perdele ce ocroteau femeia de oraşul care dădea târcoale pe afară.

Prin ferestre deschise, prin obloane, prin pereţi răzbăteau, năvăleau mormăitul ştirilor de dimineaţă molfăit la aparate de radio rablagite, muzica mitocănească din casetofoanele maşinilor prăpădite, zbieretele de copii hămesiţi pregătindu-se de şcoală, înjurăturile şoferilor plictisiţi de aşteptare. Oraşul se trezea iar Mona îl ştia pe de rost în plictiseala lui prăfuită, cu pretenţiile lui de capitală europeană, un fel de corp benign grefat pe tumora unui capitalism băştinaş inexistent. Începuseră cumpărăturile pentru Crăciun... spiritul sărbătorilor... cozi imense pe la supermarcheturi... pensionarii se îngrămădeau să-şi cheltuie pensia... sinuciderile specifice lunii ianuarie erau departe...

În această plictiseală convenabilă de început de mileniu, personajul nostru feminin răsfoia, aşezat pisicos pe o canapea, câteva reviste de modă realizând că ea nu va putea niciodată să poarte rochiile alea, corsetele, sutienele... aşa că aruncă sub canapea celuloza scumpă dar nefolositoare şi se întoarse la cartea ei favorită, cu toate că nu pricepea cam tot ce încerca să îi comunice Gheorghe Iova, autorul volumului, textualistul ei preferat. Citi neatent, dar, curios, de data aceasta înţelese totul! Adică pricepu numaidecât că trebuie să termine cu iubitul ei, Robert, instructor de salsa, bio-energo-terapeut în timpul liber şi confident al doamnelor. Se ştiau de pe vremea când Mona suferea de rău de înălţime. Răbdarea lui Robert şi capacităţile sale supranaturale îşi dăduseră mâna într-un efort disperat şi pacienta trecuse cu bine de fobia ei... Relaţia devenise monotonă, plicticoasă chiar şi în pat, unde ăla, instructorul-terapeut îşi epuizase tot arsenalul de poziţii, locaţii, fantezii... mă rog... făcuse destule încercări pentru a desplictisi sexual o femeie de peste 40 de ani. După orgasmul, sau, de la caz la caz, după orgasmele previzibile ale unei după amiezi, nu mai aveau ce să se întrebe unul pe celălat, mai ales că Mona susţinea că îi trecuse răul de înălţime şi că poate dovedi oricând asta.

Înzdrăvenită de hotărârea luată, îşi continuă lectura din cartea de desplictiseală. Faptul că afară începuse să plouă nu o afecta cu nimic. „O moarte nepăsătoare pluteşte în casa asta” – îşi spuse în drum spre măsuţa cu telefon, mai răsfoind odată paginile lui Iova. Apoi se ghemui ca o felină mare în apărare, la lumina unui lampadar cu „mărgele” de cristal şi deschise o revistă veche unde citi mirată un titlu: „Despre luminozitatea luminii”... Revista era din 1912, tocmai de pe vremea scufundării Titanicului... „Lumină luminoasă? Sună poetic, dar e o tâmpenie, o tautologie produsă de vreun spirit infantil” – gândi Mona privind tot mai insistent o ceaşcă de cafea în care zaţul se uscase între trecut şi viitor.

2.


Telefonul sună salvator. Era Daniel, un scriitoraş de provincie cu oarecare talent. Îl cunoscuse la unul din plicticoasele colocvii literare pe care le frecventase într-o anumită perioadă a vieţii sale în căutarea unei stări de spirit... iar pe Daniel şi-l amintea pentru că....
- Ce faci, doamnă, n-am mai vorbit de mult...
- Nu fac nimic, Daniel, citesc o revistă foarte veche... mai veche decât mine... Despre „luminozitatea luminii”... şi nu reuşesc să înţeleg mesajul... substratul... e un eseu de pe la 1912...
- Altceva?
- Altceva? Mă despart de Robert!
- Cum, Mona, terapeutul? Dar eraţi foarte apropiaţi... nu spuneai tu că...
- Danieeeeel?! Simt o ironie în vocea ta?
- Nu, femeie, nici o ironie, mai ales că zici că te-a scăpat şi de răul de înălţime...
- Da! Şi de răul de înălţime şi de complexele sexuale!

Cu toate că era şi el pasionat de opera lui Iova, Daniel, în lungile, interminabilele
alocuţiuni susţinute în faţa Monei, nu reuşise să o sensibilizeze pe aceasta. De fapt, nu reuşise să-şi ducă „terapia” decât la vreun minuscul suspin de „seninătate spirituală” a aceleia... fără alte consecinţe notabile. De aceea se hotărî să atace problema abrupt:
- De fapt eu te-am sunat ca să îţi fac o propunere pe care nu o poţi refuza... testul suprem... eliberarea ta!
- Poftim? Vezi ce spui!!!
- Mona! Eu, împreună cu prietenii mei, am pus mâna pe un manuscris semnat Gheorghe Iova... Codul lui Iova! Avem un plan viclean...

3.


În timp ce principiile fundamentale ale textualistului preferat al Monei, (poate
singurul), se propagau cu greutate în massmedia din pricina obtuzităţii ce însoţeşte orice sfârşit de deceniu – şi trecuseră vreo trei astfel de sfârşituri – un grup de entuziaşti reuşise să înhaţe ciudatul manuscris care circula în samizdat. Foile îngălbenite de vreme, arse de scrumul ţigărilor ieftine, conţineau formule matematice, schiţe, desene de ansamblu ori de detaliu ale unui ciudat vehicul zburător – un aparat capabil să învingă forţa gravitaţiei, dar şi obtuzitatea celor ce nu credeau într-un atare proiect! Întruniţi la o berărie de cartier, Daniel şi prietenii săi puteau fi văzuţi până noaptea târziu aplecaţi asupra paginilor acoperite cu un scris mărunt, meschin dar îngrijit, încercând să descifreze secretul prototipului alcătuit din hârtie, pânză de sac, ceară de albine, pap, frânghii, sfori, aţe, dar şi taina îmbinării celor vreo cincizeci-şaizeci de şuruburi, şaibe, arcuri şi roţi dinţate, cremaliere şi semeringuri care se terminau – ca o operă piramidală – cu o imensă elice. După calculele lui Gheorghe, maşinăria ar fi trebuit să se ridice la cer! Cocoşaţi peste planşele maestrului, tinerii aspiranţi la glorie fremătau de nerăbdare, dar erau şi încolţiţi de o teamă ascunsă. Dacă lucrarea lor se va dovedi un eşec? Dacă riscau să compromită ideile vizionarului? Mai ales că grila lor de lectură era oarecum diferită... uneori în contradicţie cu acele formule încurcate, presărate la tot pasul cu maxime şi citate din autori antici ori renascentişti pe care ei nu îi cunoşteau prea bine. Pentru că lucrarea lui Gheorghe nu avea note bio-bibliografice, avea doar trimiteri... şi acelea destul de vagi.

Până la urmă, după o beţie cruntă, se hotărâră: vor pune ban pe ban şi mână de la mână şi, într-un efort centauresc, vor realiza aparatul de zbor pe speze proprii; adică din hârtie, pânză, şuruburi şi roţi dinţate!


4.


- Aţi făcut aparatul? Şi ce legătură are asta cu destinul meu? – se arătă foarte interesată Mona, în timp ce în faţă, pe măsuţă, i se răcise ceaiul.

La picioarele ei zăcea pe covor preţioasa lucrare „Lumina luminoasă” împreună cu adevărurile sale de nepătruns. În faţa casei, prin frunzele arţarului, cerul nu dădea nici un semn de lumină luminoasă... Să fi fost vorba despre vreun efect luminiscent, o iluzie optică, un efect al stratului de ozon... ionizări... aurore boreale?
- Păi... are legătură! – continuă Daniel. Aparatul este programat pentru zbor cu o încărcătură mică... maxim 50 de kilograme... adică exact cât cântăreşti tu, Mona! De parcă Gheorghe s-ar fi gândit la tine şi numai la tine când a dat opera vieţii lui! Numai tu poţi pilota aparatul lui Gheorghe, înţelegi? Momentul tău de glorie!
- Sunteţi nebuni! Eşti nebun, Daniel!?
- Da? Şi ce-ai să faci o viaţă întreagă? Eşti sărită bine de 40 de ani! Vei face 50 şi apoi 60 şi, apoi, dacă ai noroc să nu o pui de o menopauză prematură sau de vreo osteoporoză, o să mai scrii o carte-două şi pe la 70 de ani o să îşi dea ăştia seama ce bună scriitoare eşti matale şi o să te invite la televizor la o rubrică de cultură de trei minute, Mona! O să ai şi tu trei minute de glorie pe un post de televiziune de maximă audienţă! Şi ştii ce o să spui? O să declari ce tânără în spirit te simţi tu la cei 68 de anişori ai tăi şi cum eşti tu îndrăgostită de un regizor rus... şi cum simţi tu că întinereşti, că literatura... că numai pentru asta trăieşti...
- Căcat! – urlă Mona în casca de ebonită a telefonului.
- Da? Căcat? – nu se lăsă Daniel. Ei, atunci, nu risca, doamnă! Stai acasă la căldurică! Zapează pe televizor, preumblă-te pe la lansări! De ce lansări si nu scufundări? Când lansezi, după aia ar trebui să circule, să umble, nu? Iar cărţile de pe la lansările astea... acolo se nasc, acolo mor! Schimbă mondenităţi savante cu chelioşi preţioşi lipsiţi de inteligentă, dar iuţi în adaptare şi vânjoşi în retorici stupide! Mă rog, du-ţi viaţa asta lipsită de risc şi caldă ca a nimfei în cocon !
- Dar aparatul acesta funcţionează? – încercă Mona o ultimă scăpare...
- Funcţionează! – găsi Daniel momentul prielnic. La sol, e adevărat, dar ne trebuie cineva care să-l piloteze, să-l ridice la cer, ce mama dracului, că şi ăla, Gheorghe, stă şi aşteaptă de patruzeci de ani! Acum e momentul, femeie! Testul suprem, eliberarea, Mono! Răzbună-l pe Iova!

Cu o seninătate inconştientă, Mona acceptă, până la urmă, propunerea lui Daniel.
Închise brusc telefonul lăsându-l pe tânărul adulator al lui Gheorghe să-şi mai hămăie o vreme proiectele cu entuziasmul lui tembel. Pe toboganul acestei stări de spirit, eroina noastră alunecă în pivniţa casei, printre vechituri, unde, răscolind trecutul cu mâini tremurânde, găsi, sub un munte de zdrenţe, ochelarii de aviator ai bunicului ei. Perfecţi pentru ascensiuni montane la mare altitudine ! Dar şi pentru zbor!

Inconsistentele, sumarele detalii primite prin telefon de la Daniel despre aparatul zburător nu prea justificau temeritatea Monei, curajul ei inconştient proptit zdravăn în criza vîrstei a doua. Vechile ei obsesii, temeri, spaime, angoase o determinară să schimbe ochelarii de cal ai mentalităţii aflate pe panta descendentă cu ochelarii de aviator ai viselor de tinereţe.

5.


O cârciumă cu câteva mese la capătul Străzii Lipscani. În razele soarelui se poate vedea Hanul lui Manuc prins în nişte schele grosolane din lemn ce înconjoară clădirea ca o pânză de păianjen. Este a nu ştiu câta oară când Hanul e renovat. Cum banii sunt puţini, se ia o hotărâre previzibilă: o spoială în alb-murdar. Pe schelele din lemn, muncitorii în salopete năclăite nu se zăresc decât atunci când se apleacă peste parapetul nesigur pentru a apuca câte o găleată ridicată cu frânghia pe un scripete. Scârţâie îngrozitor. Până şi leşia din găleţi se potriveşte cu apatia zugravilor ce nu iuţesc ritmul mişcărilor decât pentru a se feri de bucăţile de ţiglă aruncate sau scăpate de pe acoperiş. Pentru că Hanul lui Manuc este descărnat şi de acoperişul de olane măcinate de ploi, soare şi zăpezi. Hornurile sunt dislocate cu nişte răngi de fier şi azvârlite direct pe pavaj cu mare zgomot. Bufniturile, însoţite de nori de moloz, fac să se clatine ceştile şi paharele aşezate pe feţele de masă albe, ciuruite de scrum ale unei cârciumi din vecinătate. Din când în când, muncitorii de pe schele se înjură fără răutate cu cei de pe acoperiş. Încet, încet, acoperişul dispare lăsând vederii o ţesătură de lemnărie putredă.

Pe un petic de noroi, trei zidari şi doi dulgheri joacă fotbal la o singură poartă cu un şobolan mort. Când animalul devine un ghem de maţe vinete, unul din fotbaliştii de ocazie aduce mingi noi, adică scoate dintr-un butoi de tablă un şobolan proaspăt. Cel mai greu e pentru portar la loviturile de pedeapsă... e umplut de maţe pe tricou, pe faţă, pe mâini. Butoiul cu şobolani pare plin, aşa că partida nu se mai termină. Bucuria golului e însoţită de strigăte şi chiţăieli: un penalty! În sfârşit!

Pe când jucătorul din echipa dulgherilor se pregăteşte să execute lovitura de la 11 metri cu şobolanul mort, bine plasat la punctul marcat cu var, un vuiet de nedescris însoţit de o tornadă de lumină planează ca un nor deasupra maidanului. Toţi se opresc înmărmuriţi la vederea unei gângănii zburătoare ce pluteşte în aer dând ocoluri nesigure printre antenele de televizor de pe blocurile din apropiere, lovindu-se cu zgomot de Clopotniţa Patriarhiei, încurcându-se în crucea de pe turla Bisericii Sfântul Gheorghe, agăţând Turnul Bărăţiei şi apoi, luând înălţime, pierzându-se pe cer într-un imens nor de „lumină luminoasă”... La cârma obiectului zburător, silueta unei femei trecută bine de 40 de ani se zăreşte ca un Icar înlănţuit la cele două manometre şi la o singură manşă de lemn...

Un vânt năprasnic zboară ţiglele acoperişurilor aflate pe lângă Curtea Veche, un frig luminos îi traversează pe toţi, încât, până şi în ziua de azi se mai pot vedea jucătorii împietriţi în gesturile lor şi Biserica Sfântul Gheorghe înconjurată de linii de tramvai, străluminată de „o lumină luminoasă”...
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Culoarea Crăciunului, Iulia Hossu (5.0/5 - 8 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Domnul C., Alexandra Mariniţu
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Pluguşorul pentru Crăciun, Gigi Căciuleanu (4.6/5 - 7 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Îngheţată pentru Moş Crăciun, Mediana Stan (5.0/5 - 6 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Bietul Moş Crăciun, Mediana Stan (5.0/5 - 5 voturi)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Felicitările Fundaţiei Hope and Homes for Children România


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer