Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Personale  Sageata  Clavecinul bine temperat (scrisori pentru Cristina)

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

8. Nu mă iubeşte! De puţin!


Cornel Mihai Ungureanu

26.05.2003
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
26 octombrie 2000
Această primă psihanaliză ai făcut-o singură? Ţi-a făcut-o cineva? :) Psihanaliza este una din pasiunile Corinei, după (cronologic) fotografie.

Superbă această zi de toamnă! Ca şi buchetul de flori micuţe culese de tanti Dida din curtea de la Alexandria şi aflate acum pe măsuţa telefonului, în hol.

Lecturi. Scrisoarea de la tine.

Adela a trecut pe la noi. Nadiei i-am trimis un telefonic pupic.

Străzi pline de bucureşteni în Braşov. Biserica Neagră. 23 decembrie 1934, ora 8 ½ (pe cînd Felini nici nu visa un asemenea titlu de film), seara. Concert religios. Oratoriul de Crăciun (nici Goran Tunstrom nu ştia că va scrie o carte intitulată aşa. Nici nu avea cum, el se va naşte abia peste trei ani) de J.S. Bach.

Cînd eram mic, tot ascultam la radio Jocul de-a vacanţa şi mă cam plictisisem de Sebastian. Acum îmi place. Scena dinainte chiar mi-o imaginez, pe îndelete. Ca şi pe aceea în care, nu mai ştiu în ce staţiune de munte, cîţiva tineri, o bandă de nebuni, tot bucureşteni, scăpaseră de toate inhibiţiile: nimic nu-i compromite: mîncau covrigi în plină stradă, se strigau pe nume în gura mare, se fugăreau de la un trotuar la altul, aruncau cu pietre în copacii de la marginea drumului. Ce cuminţi erau teribilismele în anii 30! Mîncau covrigi în plină stradă! Nu-ţi vine să ovaţionezi? După fiecare propoziţie din fraza aia, mie îmi vine să fac valuri, ca la stadion. Deloc cu ironie. Cu o dragoste întreagă pentru tinerii aceia şi cu dor de bunicii mei, de părinţii mei.

Am citat din Accidentul. Citez mult. Zic unii că oamenii care citează, vor să epateze. Citez numai în măsura în care am ceva de spus. Uneori, prea des- recunosc-dar sînt idei care mă stîrnesc sau care îmi plac şi nu pot să trec peste ele cu buretele tăcerii (folosesc această exprimare plastică şi de zîmbet dătătoare, doar pentru că-mi place cum sună cuburetele).

27 octombrie 2000
Nu-mi amintesc exact cuvintele lui Kundera, dar ideea era că muzica simfonică (sau clasică) e nepieritoare (sau poate pieritoare), în timp ce idioţenia chitarelor e veşnică. Nu şi a chitarei lui Tom Waits. Muzica lui se asortează uneori cu singurătatea mea.

E noapte. Se sting, în casă, zgomotele.

Orice om cînd scrie este propriul său rege - zicea Alexandru Muşina, în Dilema. Dar eu sînt propriul meu rege tot timpul! Poate pentru că nu am un şef, o slujbă de administrator, să spunem?

În lumea analfabetă povestea (poezia) era trăită, zicea, tot atunci, Muşina, fără să mă convingă. Poate că, în lumea analfabetă, povestea era rostită. Asta pot accepta, dar un lucru pe care îl trăiesc, cum poate fi el o poveste, dacă nu îl povesteşte nimeni?

Povestaşul lui Llosa, cel care a fost mai întîi ascultător şi, încetul cu încetul, calm şi-a descoperit menirea, mă face întotdeauna să mă gîndesc la cum am ajuns eu să scriu: pe nesimţite şi atît de tîrziu! E straniu că, atîţia ani, nici nu mi-a trecut prin minte că aş putea face asta!

28 octombrie 2000
Des, prea des în ultima vreme, mă trezesc cu durerea asta de cap. Iau un fasconal, dar durerea nu trece, în schimb mai apare una, firavă, într-un anume punct din stomac. Dureri de cap pe care le cunosc de mic. Obişnuinţa de a lua pastile.

Prezenţa mea în Dilema de ieri nu îmi place. Senzaţia că nu spun ceva nou, ceva bun. Ei de ce publică lucruri pe care le scriu în grabă?

Între 1954 şi 1956, în cafeneaua Mazzara din Palermo, la 58 de ani, Giuseppe Tomasi di Lampedusa a scris singurul său roman, Ghepardul. Pînă atunci scrisese doar scrisori. Am văzut din nou, acum cîteva seri, partea finală a filmului. Umbreluţele doamnelor, splendidele acoperişuri siciliene, luciditatea şi înţelepciunea prinţului Salina, tabloul cu moartea, valsul cu tînăra fermecătoare femeie, evantaie şi rochii, oboseala, sfîrşitul unei lumi. O seară Visconti a vieţii mele.

Pe un post local de televiziune, Preafericitul Teoctist cobora dintr-o maşină de lux, cum erau şi maşinile celorlalte feţe bisericeşti sosite la înscăunarea unui nou mitropolit al Olteniei. Prea multe biserici poleite cu aur şi prea multe sate fără pîine, zicea nu mai ştiu cine (cred că Malraux). Un maxim de ipocrizie şi indiferenţă în sufletele multora dintre preoţii noştri. Îmi provoacă o silă profundă.

29 octombrie 2000
Pentru că Radu Cosaşu împlineşte astăzi 70 de ani, îi spun şi aici: la mulţi ani!

Există oameni care au avut o zi excelentă citindu-mă, nu sînt un scriitor chiar atît de prost. Fără îndoială. Eu mă gîndesc că ar fi putut scrie marele roman, dacă nu se temea de ficţiune, dacă nu alegea gazetăria. Niciodată un ziar nu va fi o nuvelă, îi spunea Marin Preda, dar Cosaşu a mers pe visul lui din copilărie- a vrut să fie gazetar şi a fost. Unul unic, la noi.

Toţi sîntem capabili să scriem în vis o literatură de o forţă necunoscută, dar dimineaţa nu mai găseşti nimic, absolut nimic - zice tot domnia sa şi asta ar putea fi şi o explicaţie. Mi se întîmplă şi mie, numai că eu nu voi renunţa. Chiar dacă am, observ, un tempo cu mult sub aşteptările mele.

Este ultima zi în care mai pot răspunde anchetei revistei Vatra. Mi-am început ziua mergînd pe terenul de la Institut şi privind antrenamentele şi apoi meciul de fotbal al unor puşti. Acum îţi scriu ţie.

Mă amuză, la Sebastian, erotismul: privirea lui cobora arzătoare pe umeri (şi se oprea acolo?), iar în zori, obosită, Adriana se supuse. Fără îndoială, un subiect dificil de abordat, asupra căruia mă voi opri într-o viitoare poveste. Cum erotismul nu-l pot despărţi de dragoste şi cum, de la Blecher citire: cuvintele obişnuite nu sunt valabile la anumite adîncimi sufleteşti, ar părea că trebuie să caut cuvinte neobişnuite. Dar ele nu există! Nu voi încerca să scriu însă despre o fată monstruos de frumoasă! :)

Nu cred că există un cod, nu cred că de o explicaţie are nevoie lumea asta. Ar trebui s-o îmbunătăţim. Unii reuşesc, dar răul echilibrează, pe ansamblu, binele.

Portrete interesante în Amintiri deghizate- Ovid S. Crohmălniceanu.

Camil Petrescu plîngîndu-se de tragedia mizeriei, în condiţiile în care să ocupe o cameră de de hotel în centrul Capitalei, să ia zilnic masa la Corso, să poarte o haină bine croită erau pentru el pretenţii minime.

Arghezi cel linguşitor, scriind Gheorghiţă, mamă la moartea lui Dej şi atacînd feroce pe guvernanţi, a doua zi după ce cădea guvernul.

Călinescu, caracter histrionic, teatralizîndu-şi intervenţiile publice. Ca şi Sadoveanu sau Arghezi, şi el un colaborator al puterii comuniste. Ca şi Camil.

Şi, tot aşa, ajungem la Zaharia Stancu, care invita la Sinaia, cu lunile, pe banii Uniunii Scriitorilor, diverşi traducători străini interesaţi să tălmăcească în idiomurile ţărilor lor, Desculţ. Tot el a obţinut de la Ceauşescu vila de la Neptun, pentru scriitori.

Nu ştiu dacă mai funcţiona Casa de Creaţie de la Pelişor, o rezervaţie de rataţi care îşi petreceau vremea acolo pe banii statului, nefăcînd nimic. Scriitorii agreaţi de regim ocupau camerele cele mai bune, cîte un ochi al Partidului stătea de veghe.

N-am înţeles de ce a vomitat Marin Preda citind Însemnări din subterană, nu părea atît de sensibil, avea adică o duritate ţărănească, o absenţă a milei care îl făcea să bată cîinii din curtea nu mai ştiu cărei case de creaţie, cred că tot la Pelişor. Mie, povestea lui Dostoievski mi-a plăcut, definiţia aceea cea mai bună, a omului: fiinţă bipedă şi ingrată nu-mi pare departe de realitate, iar pentru devenirea mea ca scriitor, să ştiţi că n-o să mă ploconesc. Eu am subterana mea - e o evidenţă.

Crohmălniceanu ajunge şi la Cărtărescu (citind poeme kilometrice în manieră Pound, fără să găsească ecou favorabil pentru ascultători- în cenaclul Junimea- dar şi la succesul de public de care se bucura lectura nuvelei Terrao, eroina- şi inspiratoarea- aflîndu-se în sală). Mărturisesc, nu ştiu nuvela.

Te vei fi plictisit de-atîta literatură? Voiam să spun că nu mă văd deloc în vreunul din rolurile mai sus amintite. Nu ştiu ce fel de scriitor voi fi eu, îmi doresc însă mai mult izolarea, decît orice apariţie publică. Public aş vrea să fie doar scrisul meu.

Am să spun şi că îmi este foarte greu să fac abstracţie de gesturile penibile, de linguşeala murdară, total imorală, cu care unii scriitori au tratat oamenii politici. Mă bucur mult că nu a trebuit să scriu atunci, pentru că nu ştiu în ce măsură mi-aş fi putut păstra libertatea. Înclin să cred că n-aş fi scris omagii Elenei Ceauşescu, precum Păunescu sau Vadim. Înclin să cred că şi atunci, ca şi acum, Blandiana mi-ar fi fost mai aproape. Dar nimeni nu poate garanta că aşa ar fi fost.

Eu nu pot însă să îi iert pe acei scriitori, să îi scuz, să le trec cu vederea colaboraţionismul. Poate că în locul lor aş fi făcut acelaşi lucru, poate însă că aş fi fost, ca alţii, în puşcărie.

Mă bucur că pot scrie acum. E trist că problema respectivă, care ar merita o dezbatere reală, e discutată pe micul ecran de trioul:- Cristoiu, C.T. Popescu, Tucă-lipsit, în ochii mei, de orice autoritate. În aceeaşi seară, Florin Călinescu îl avea ca invitat pe Fănuş Neagu, care făcea apologia comunismului. Pur şi simplu mi-e silă să intru într-o astfel de mocirlă şi, într-un fel, va trebui s-o fac.

Acum e seară şi-s bucuros că am stat pe calculator pînă am terminat o povestire începută mai demult. O voi lista într-o zi următoare, voi aduce corecturi şi va fi gata. Stau prea mult pe gînduri, înainte de a scrie. Îmi fac scrupule. În exces, poate. Mă gîndesc la Virgil Duda, care, ca să poată continua, se minţea că primul capitol e bun. Încurajări primesc de la Andrei Cornea şi Bogdan Suceavă. Numai de la Nadia îmi vin incertitudini. Despre asta e vorba şi în povestirea terminată azi.

Un plus de calm. Îmi pare rău că n-am răspuns anchetei. Oare o fi prea tîrziu şi prea lipsit de politeţe, dacă voi încerca mîine?

Îmi dau seama, într-o măsură, că exagerez scriind prea pe literatură. Altădată nu scriam deloc aşa.Parcă încep să revin la suprafaţă. Am avut, fără dubii o spun, o perioadă extrem de grea şi, din păcate pentru tine, ea a coincis cu una în care ţi-am scris. Doar acolo, în scris, mi-am mai păstrat cuvintele, aici, în relaţiile cu oamenii, le-am mai pierdut. Am tăcut mult.

Faptul că nu învăţ să fiu indiferent, că nu pot să fiu indiferent, că nici nu mă gîndesc să mimez că sînt indiferent, are costuri cam ridicate. Dar ce mai e ieftin în România de azi? Ştii vreun leac care mi-ar putea fi de folos? Ceva pentru încredere de sine în condiţii de singurătate sau de confruntare cu păreri ostile?

În cutia poştală privesc în zadar. Ca să nu ţi se întîmple şi ţie, voi pune-n zori la poştă acest plic.

P.S. Nu suni şi tu la xxxxxxx sau la xxxxxxx să întrebi în legătură cu concursul de dramaturgie, la ce adresă se trimit - sau se depun - piesele şi în ce format trebuie dactilografiate? Mă gîndeam că, dacă tot n-am încercat în viaţa mea să scriu teatru, aş avea şansele cele mai mari să cîştig concursul. Corina m-ar putea împiedica. Zicea că participă şi ea, şi cum nici ea n-a mai scris niciodată teatru, şansele noastre se echilibrează. În plus, ea ştie să scrie cu ambele mîini, în timp ce eu nu ştiu să scriu cu stînga. Să renunţ? Să o las să cîştige? Ieri scria un scenariu de filmuleţ. Ea poate va fi mîine în Bucureşti, că eu nu. Vrei să ne întîlnim, dacă vin?

Îmi place un cîntec: Desaparecido- Manu Chao. Poate Bogdan îmi va lămuri vorbele cîntecului, că eu spaniolă nu ştiu. Tu ai citit ceva scris de Bogdan?

Te-aş întreba şi unde ai copilărit şi cum erai, cînd erai mică. Cîndva mi-ai zis ceva, dar trebuie să fi fost şi jocuri şi secrete. Pe care n-ai să mi le spui.

Ceasul arată 2:03. Nu mă iubeşte! De puţin! E cam noapte. Eu încă voiam să termin de scris la ancheta aia. Cînd sînt bucuros, sînt frumos. Ca tot omu'!


Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer