Diego Armando Maradona

Exact în urma cu un an, Liternet mi-a propus să scriu un jurnal al Cupei Mondiale din Coreea si Japonia. El începea cu zece poveşti subiective despre Cupa Mondiala. Pe 27 mai 2002 am scris despre Diego Armando Maradona. Ca să nu-l uitam pe acest mare fotbalist, azi m-am gândit să vă mai spun o dată povestea lui.


Din capul locului trebuie să vă spun că, nevăzându-l pe Pele jucând decât în câteva înregistrări ale televiziunii, cred că Maradona este cel mai mare jucător al lumii. E un clasament subiectiv şi evit să intru în polemici în legătură cu el. Asta simt, că Maradona a fost tot ceea ce fotbalul putea aduna într-un singur om: frumuseţe, tristeţe, nobleţe şi o imensă dorinţă de a fi cel mai bun. Uneori, jucătorul a fost un om care a simţit că pierde supremaţia şi a făcut greşeli. Golul cu mâna din meciul cu Anglia, de la Mondialul din 1986, sau povestea cu dopajul din 1994, sunt două dintre ele. Şi am învăţat astfel că Maradona nu e extraterestru. E argentinian. Adică are sânge de gauchos, năvalnic, care îl face repede mânios; la fel de repede cum îl emoţionează surâsul unei femei frumoase sau amintirea primului tangou în faţa porţii adverse. Ioan Chirilă, la care suntem obligaţi să revenim atunci când vorbim de fotbal şi Cupa Mondială, credea şi el, sau el primul, că Maradona a fost cel mai bun. Argumentul său fotbalistic e ediţia mexicană din 1986 a Cupei Mondiale, când Diego, poreclit "El pibe d’oro" a cucerit singur titlul mondial. Spun singur, pentru că forţa sa mentală şi întregul său talent arătat pe teren au dus Argentina la triumf. A fost magistral tot ce a reuşit Maradona în Mexic. A dat un gol cu mâna, dar apoi a mai dat unul, după ce a driblat cinci englezi, pornind de la centrul terenului.

Nu cred că un om care are ca singură variantă de supravieţuire lupta directă cu un tigru (să zicem) e curajos când se luptă. E doar disperat. Curajul apare, după mine, atunci când între a face lucruri comode şi comune, decizi să încerci imposibilul. În fotbal Maradona e cel mai mare curajos pe care îl cunosc. N-a preferat niciodată pase cu latul, sigure, care să-l scape de minge. Şi-a asumat toate riscurile unui dribling între trei adversari, a unei pase complicate şi inimaginabile şi a unui şut nebănuit. Curajul de a lua pe cont propriu un meci l-a făcut cel mai mare jucător. A avut talent, a fost dăruit, dar a ştiut exact ce e de făcut cu acest dar.

Până la el Argentina l-a avut pe Kempes. Titlul mondial cucerit la Buenos Aires, în 1978, a fost însă trist, cel puţin pentru mine. Sud americanii au învins Olanda, o Olandă care nu-l avea pe Cruyff. Acesta a refuzat să facă deplasarea peste ocean în semn de protest faţă de regimul militar de la Buenos Aires şi faţă de gravele încălcări ale drepturilor omului ale acestuia. A mai fost şi ruşinosul Argentina – Peru 6-0, exact scorul de care gazdele aveau nevoie pentru a-i elimina pe brazilieni. Se spune că meciul a fost cumpărat pentru mai multe vagoane de grâne, tranzacţia fiind făcută de preşedinţii celor două ţări. Finala a fost şi ea tristă, pentru că stadionul a fost înţesat de militari înarmaţi, aceştia fiind prezenţi chiar şi pe marginea gazonului. Argentina, cu Kempes, Passarella şi Ardiles, a învins cu 3-1, după prelungiri.

În 1986, victoria sud americanilor a fost incomparabilă cu cea reuşită pe terenul propriu. Maradona a uimit întreaga lume cu evoluţii entuziasmante. Fără el, probabil, Argentina ajungea cel mult în sferturi. Cu el a câştigat titlul! A fost mai întâi sfertul de finală cu Anglia, când a înscris cu mâna, arbitrul nesesizând gestul şi validând golul. Parcă spăşit, vrând să-şi răscumpere păcatul, Maradona a inventat faza cea mai memorabilă a fotbalului, un dribling infinit printre jucători englezi sideraţi, încheiat cu un gol care a devenit cel mai frumos al Cupei Mondiale. A mai marcat de două ori şi împotriva Belgiei, în semifinale, apoi a orchestrat impecabil ultimul act. "Când nemţii ne-au egalat la doi, am simţit că terenul fuge de sub mine. Erau peste 100 000 de oameni acolo şi germanii le oferiseră spectacolul, atunci când au înscris. M-am temut şi m-am uitat la Maradona. Era liniştit, parcă nu se întâmplase nimic. Mi-a zâmbit şi mi-a spus doar vamos!, dar nu nervos, disperat, ci ca şi cum mi-ar fi spus ce naiba, nouă ne place jocul ăsta, asta contează. Am ştiut atunci că mai puteam câştiga, pentru că el mai credea asta", avea să povestească Valdano, fostul atacant al Argentinei în ’86, momentul când Germania a egalat în finala de pe Azteca. Şi Maradona a dat o pasă "oarbă" (fără să se uite la cel care a recepţionat-o) spre Buruchaga, care a scăpat singur şi a înscris golul victoriei. A fost meciul la care suporterii argentinieni au afişat un imens banner pe care scria "Perdon Bilardo". Înainte de Mondial îl criticaseră pe selecţionerul Argentinei şi se arătaseră circumspecţi în ce priveşte şansele echipei lor. La finală îi recunoşteau meritele cerându-şi scuze!

În 1990, Maradona şi-a mai dus o dată coechipierii în finală. A făcut-o după un egal, 1-1, cu România, meci în care Hagi a părut mai bun, mai ales pentru că Iosif Rotariu l-a anihilat pe "El Pibe d’Oro". În sferturi şi semifinale Argentina a trecut la lovituri de departajare de Iugoslavia şi Italia, graţie mai ales portarului Goycochea, el apărând mai multe astfel de lovituri. Finala s-a decis după un penalty transformat de Brehme, Maradona părăsind "Olimpico" din Roma cu ochii înlăcrimaţi.

A mai fost şi Statele Unite 1994. Din păcate o ieşire din scenă deloc pe măsura talentului şi valorii pe care Maradona le arătase. Depistat pozitiv după meciurile din grupă, el a fost suspendat, văzând sfertul de finală cu România din tribună. România – Argentina 3-2 a fost considerat de mai toţi specialiştii cel mai frumos joc al ediţiei, din păcate neavându-l pe teren pe cel mai mare jucător al lumii.