Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  4SPACE

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Dincolo: Acasă


Augustin Ioan

05.01.2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Bisericile saşilor din Transilvania îndeplinesc toate criteriile prin care putem recunoaşte buna arhitectură pentru comunitate de pretutindeni. Fenomenul - pentru că sutele de biserici fortificate permit extragerea unor trăsături comune şi simptomatice - poate fi folosit cu prisosinţă didactică spre a învăţa şi a celebra buna întocmire a unei cetăţi şi, mai cu seamă, a spaţiului său central, destinat cultului. În economia inevitabil strâmtă a unui asemenea text nu pot fi celebrate toate întruchipările individuale ale acestui remarcabil fenomen transilvan; iată însă trăsăturile comune tuturor, cele cu gradul de generalitate cel mai semnificativ, în opinia unuia care le descoperă la fel de fascinat, ca parte a propriei tradiţii profesionale.

1. Sanctuarul este, prin chiar definiţia lui de loc sfânt, un loc al ascunderii. Acel "dincolo" pe care îl verifică (şi îl edifică) spaţiul sacru, spaţiul lui "Celălalt total diferit" (R. Otto) înseamnă, printre altele, şi loc de ascundere. Străinătate radicală, loc straniu, locul sacru este în acelaşi timp şi teritoriul ocrotirii. Dreptul la sanctuar a fost - şi este respectat încă - în ceea ce priveşte lăcaşul de cult, după cum încălcarea lui poate produce efecte devastatoare. Prin urmare, în chiar definiţia lăcaşului religios întâlnim ideea de ocrotire. Dublate de fortificaţiile proprii, bisericile saşilor transilvăneni funcţionează drept centru viu al comunităţii care se ascunde pe teritoriul ei în caz de primejdie. Fortificaţia pare că nu face altceva, în plan simbolic, decât să traseze cu precizie, să facă vizibilă şi defensivă limita spaţiului sacru, întărirea inimilor şi a comunităţii pe care o presupune participarea la liturghia celebrată înlăuntru.

2. Avanpostul este dublu orientat: a) în sus: plasate pe punctele cele mai înalte ale aşezării, vizibile deopotrivă pentru ochiul divin, cât şi de cel privind dinspre localitate spre centrul ei înalt, biserica fortificată este un avanpost pe verticală, "trăgând după sine comunitatea la întâlnirea cu cerurile. b) spre est: localizate pe "locuri mândre" (Alberti), care să îngăduie epifania (Aristotel), bisericile sunt de asemenea plasate ca avanposturi ale creştinătăţii în raport cu invaziile tătare şi turceşti. A fost ideea teutonilor, aceea de a avansa şi păstra prin arme limita estică a creştinătăţii răsăritene, pentru ca, ulterior, cetăţile şi bisericile fortificate ale germanilor, secuilor şi ale satelor româneşti bistriţene să preia această funcţie de "primă linie defensivă" la graniţă. Bisericile fortificate săseşti din Transilvania sunt amplasate acolo şi în vederea ocrotirii unui limes creştin (Carpaţii fac vizibilă şi mai uşor de apărat această limită fermă) dinaintea avansului musulman. Psihologia grănicerului este evidentă în tipul de arhitectură ocrotită de jur împrejur a bisericilor fortificate din Transilvania. Ea nu lasă descoperit nici unul dintre flancurile sale, dimpotrivă, le supune inspecţiei multiple a apărătorilor; fenestrările sunt minime, modelate de necesităţile de apărare, nu de cele privind iluminarea spaţiului interior; drumurile spre şi în interiorul incintei sunt şicanate, supervizate de posturi de apărare, dublate de comunicări secrete; materialele de construcţie sunt solide şi arhitectura redusă la esenţial şi monumentală.

3. Caracterul fractal al ansamblului. Fortificaţia este de altfel un criteriu de departajare a tipologiei bisericilor săseşti: zidul perimetral este fortificat (unul sau mai multe rânduri succesive), sau, deopotrivă, zid şi biserică sunt fortificate, articulate într-un sistem de apărare plurimorf. Dar elementul individual repetă gradul de complexitate pe care îl are ansamblul în raport cu scopul defensiv. Pe rând, zid exterior, turnuri ale zidurilor, drum de strajă în podul bisericii, turnul bisericii înseşi, situat de regulă pe pronaos, devin dispozitive care îngăduie strategii complexe de repliere şi comunicarea între diferitele poziţii de apărare. Uşile chiar - cu fabuloase încuietori care denotă o civilizaţie tehnologică vernaculară avansată - fac parte integrantă din sistem, repetând în detaliu complexitatea întregului.

Pe de altă parte, fractalitatea devine o trăsătură care defineşte viaţa în incintă în cazul replierii aşezării înlăuntrul ei. G. Oprescu o numeşte "miniatura vieţii normale" (1956, 12): în intervalele dintre atacuri, sau în aşteptarea lui, fiecare membru al comunităţii îşi prelungea în incintă (şi la scară redusă) viaţa din "afară". Incinta fortificată devine astfel un ciob holografic al întregului, al aşezării din timp de pace, căruia îi repetă în mic, esenţializat, toate trăsăturile.

4. Coprezenţa defineşte, în bună tradiţie a arhitecturii, modul în care aceste biserici şi zidurile lor apărătoare au evoluat de-a lungul istoriei. În primul rând, este vorba despre o funcţionalitate plurală. Dar, mai mult, este vorba despre o coprezenţă a modurilor arhitecturale înseşi. Din secolul al XIII-lea, când fortificarea putea fi pusă de regalitate ca pe un primejdios mod de a dobândi (şi de a afişa) autonomia aşezării şi până - în cazuri extreme - în secolul al XIX-lea, deopotrivă fortificaţii (atâta timp cât ele au fost eficace din perspectiva artei războiului) şi biserici şi-au schimbat chipul, fie prin a) adăugare succesivă de straturi pe verticală sau pe orizontală, fie b) în secolele din urmă, prin restaurare. Construirea nouă era adeseori urmarea devastării şi distrugerii, dar nu mai puţin semnul unui statut comunitar nou sau al unei prosperităţi recâştigate. Reconstrucţia înseamnă totodată şi şansa câte unui "experiment" arhitectural. Un cor nou construit aduce în gotic o biserică romanică; detalii renascentiste se adaugă straturilor anterioare. O astfel de devenire în timp prin adiţie de straturi face din biserica respectivă o arhivă. Tragedia câte unei invazii devastatoare este totodată prilejul pentru un nou strat al arhivei, ca vârstele citite în secţiunea trunchiului de arbore. Construcţie şi traumă vieţuiesc împreună, pe acelaşi corp care poartă deopotrivă "cicatrici" şi "implanturi" cu aceeaşi dezinvoltură. Obiectul pe care îl vedem astăzi este rezultatul unui proces secular de devenire (creştere şi descreştere, pe alocuri violente ambele), nu al unei singure decizii de proiectare şi construire. Încă impregnaţi de episodul modern, uităm că obiectele arhitecturale vechi, mai cu seamă cele esenţiale pentru identitatea unei comunităţi - cum sunt lăcaşurile de cult - dau seama despre torsionate schimbări în timp. Adiţia şi substracţia, schimbarea de ton sau de stil pe parcursul edificării, toate conferă obiectului "final" mai multă fiinţă, adică un puternic efect de realitate, de stabilitate temporală. Recapitulând, poate, istorii stilistice separate numai în cărţi, dar totdeauna coprezente în obiectele edificate, coprezenţa tezaurizează, expune, anticipează devenirea unei case. Genealogiile pe care arhiva arhitecturală le sedimentează sunt proprii spaţiului sacru, unde rămânerea pe loc funcţionează drept axiomă a întemeierilor succesive.

5. Arhaicitatea este o trăsătură evidenţiată de aproape toţi cercetătorii fenomenului transilvan, care se mulează totodată pe arhaicitatea imanentă a lăcaşului de cult, oricare. "Întârzierea" de decenii (sau chiar seculară) pe alocuri a arhitecturii acestor - în majoritatea cazurilor - hallenkirchen nu este exclusiv produsul unei retardări în raport cu stilurile occidentale eponime. De altfel, într-un concert polifonic al straturilor succesive, a fi la zi cu ultimul stil arhitectural din marile oraşe mittel-europene reprezenta ultima dintre preocupările locuitorilor saşi. Un anumit "autism" arhitectural este cu siguranţă expresia eficacităţii necesare într-un astfel de program: apărarea nu face casă bună cu extrovertirea decorativă, cu flamboianţa împodobirii. Aceasta este adeseori redusă la detalii (arcatura de intrare, ancadramentul ferestrelor, nervurile tavanului) sau, cel mai adeseori, la somptuozitatea altarelor din lemn pictat.

Severitatea acestor biserici este probabil trăsătura "modernă" cea mai izbitoare, morfologic şi decorativ vorbind. Etnicul are aici o contribuţie neîndoielnică, dar nu e singura cheie de înţelegere a fenomenului. Austeritatea unor biserici catolice devenite în timp luterane se explică astfel şi în cheie religioasă. Pictura şi alte "frivole" abateri de la eficacitate au fost fie neglijate (succesivele refaceri au influenţat cu siguranţă determinarea de a mai continua sau nu tradiţia anterioară), fie deliberat evacuate.

Bisericile sunt însă şi imaginea unei comunităţi de clasă mijlocie, omogenă social, fără vârfuri interesate în gesturi arhitecturale grandilocvente şi, fără îndoială, fără o experienţă a "plusvalorii" estetice. Investiţia, vitală, era aceea în durabilitate, în acea stabilitas vitruviană, iar nu în prea puţin ocrotitoarea frumuseţe (venustas).

În plus, este vorba despre arhaicitate esenţială, de o priză la sit a templului care i-ar fi plăcut lui Heidegger, pentru că i-ar fi ilustrat de minune conceptul de pro-punere a pământului în operă într-o realizare, iată, germanică. Aşezarea pe curbele de nivel ale înălţimii sugerează eficienţă şi lipsa unor preconcepute teze estetice. Adecvarea la mijloacele avute la îndemână este nu numai dictată de condiţiile materiale, ci este şi deliberată: piatra este impunătoare, rezistentă, descurajantă pentru cel ce o înfruntă. În fine, este vorba despre o arhaicitate ţinând de sacralitatea obiectului central şi a incintei înseşi. Biserica trage după sine o tradiţie (pe care, de pildă, preeminenţa tipului bazilical cu una sau trei nave o exclamă) care îi întârzie - cu bună ştiinţă! - orice tentativă de aggiornamento. Să observăm numai că mişcările eretice şi, apoi, cele protestante (cărora bisericile-cetate luterane le aparţin) se întemeiază în numele întoarcerii la origini, la principii fondatoare: la arché. Cu alte cuvinte, preocupările arhitecturale ale saşilor transilvăneni care au proiectat şi/sau construit bisericile lor fortificate nu au fost în nici o clipă luminate de efemeritatea modei, ci de durata lungă, singura păstrătoare. Este un comportament el însuşi funciarmente defensiv. Comunităţile "asediate", aflate în "exil" , fie acesta geografic, religios, etnic - îl adoptă instinctiv prin "replierea pe codurile tari" (Cezar Radu). Limba veche, obiceiurile vechi, revizitarea obsesivă a arhitecturii ancestrale - iată căile prin care comunităţile de felul celor ale saşilor din Transilvania, dar ale oricărei diaspore de oricând, au înţeles să supravieţuiască, fie şi cu riscul ieşirii din timpul istoric.

Bisericile fortificate din Transilvania sunt un excelent studiu de caz pentru toate principiile bunei arhitecturi din totdeauna pe care le-am enumerat mai sus, dar şi a multor altora. O literatură de specialitate consistentă, pe care textul următor, al conf. dr. arh. Hanna Derer o invocă şi o completează el însuşi, poate fi folosită pentru aprofundarea pe mai departe a temei acesteia, fascinante. Din nefericire, există parcă tendinţa nefericită de a monopoliza ştiinţa despre bisericile fortificate, în loc ca ea să fie pusă la dispoziţa şi cunoştinşa publicului celui mai larg. Ceea ce pare să lipsească - iar acest volum al Editurii Noi Media Print va suplini în parte - este existenţa unei literaturi care să inventeze, să educe şi să ilustreze - profesional, dar în acelaşi timp cu savoare - interesul mai amplu (şi mai eficace, poate) asupra comorilor de patrimoniu pe care le reprezintă bisericile fortificate săseşti.

Deja, abandonarea satelor de saşi transilvane este un nou exil, de data aceasta de vector opus - o târzie "întoarcere acasă" mai degrabă în imaginarul simbolic, câtă vreme ea se petrece abandonând casa şi biserica reale. Or, acest exil a adus cu sine şi o - inexorabilă parcă - decrepitudine a satelor şi bisericilor respective. Perenitatea lor presupunea continuitatea de generaţii defensoare şi păstrătoare. Conservarea instituţionalizată a acestei tradiţii, abandonată doar în seama unui stat (sau două), a unei fundaţii sau a alteia, nu este, din nefericire, o soluţie pe termen lung. Interesul turistic, de dorit până la un punct şi de valorificat, va fi dublat de grija pentru păstrarea lor pe mai departe şi, de ce nu, de o dezirată întoarcere acasă a autorilor: saşii Transilvaniei.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer