Oglindă aburită, YouTube Saddam!

Fă tu realitatea, informaţia, de ce să mai muncim noi (să te adormim)?

La sfîrşitul anului trecut, în numărul său de Sărbători (25 decembrie-1 ianuarie), prestigiosul săptămînal american (organ de presă de referinţă şi de relevanţă mondială) Time considera că a venit momentul (întîrziere, amînare egal semn de seriozitate, de nealiniere pripită; "diferare" egal diferenţă) să facă şi el, în dar, gestul populist de reverenţă faţă de publicului consumator-"rege" pe care alte organe media, în special televiziunile, mai brutale şi mai "neserioase", mai afişat avide, îl făcuseră de mult şi îl repetă, de-atunci, clasicizîndu-l, la nesfîrşit (vezi, la noi, anii trecuţi, "Pro TV eşti tu!" sau, în momentul de faţă, "Tu faci Realitatea!"), declarînd că "persoana (personalitatea) anului" 2006 este "You", "Da, tu, (pentru că) Tu controlezi Epoca Informaţiei (the Information Age), (deci) Bine ai venit în lumea ta (Welcome to your world) (în propria ta lume)".

Bine ai venit, altfel spus, acasă, înapoi şi în sfîrşit acasă, nu te simţi, nu (mai) ai de ce să te simţi străin, înstrăinat, alienat, dominat, exploatat, controlat, supravegheat (fără a fi neapărat pedepsit în mod separat, distinct, "discret" altfel decît prin supravegherea însăşi: pedeapsa o constituie ieşirea din supravegherea "normală", echivalentă şi coextensivă cu existenţa şi libertatea, şi intrarea în supravegherea "specială", ieşire, de fapt, în afara tuturor legilor, inclusiv a celor care reglementează, de exemplu, detenţia, ancheta, judecarea etc., ieşire în afara regimului de drept: continuum de supraveghere cu, doar, "înăsprire a pedepselor"), simte-te bine, relaxează-te, şi doar aşa vei da cel mai bun lapte social, eşti "societatea civilă" la purtător, "cetăţean al lumii", formezi, deja, "opinia publică globală" - poate fără să vrei, fără să ştii, încă, dar ţi-o spunem, dezinteresat, noi, tocmai cei pe care tu, acum, îi concurezi, îi subminezi, îi laşi fără pîine -, iată, şi opinia publică, nu doar economia, finanţele şi războiul, s-a globalizat, este bine, semne bune anul (evul) are, s-a restabilit echilibrul, lucrurile pot decurge acum în pace, "organic", tehnologizat-integrat, flux în flux, dă-i înainte, tot înainte, live and let die (Paul McCartney - The Wings - James Bond World), trăieşte pur şi simplu aşa cum deja o faci, şi ai şi lansat contra-revoluţia revoluţiei, ai şi relansat revoluţia "obiectivă", nu ştiai?

Dominaţi-vă singuri, de ce să vă mai dominăm noi?
(retrocedarea proprietăţii puterii către "societatea civilă")

Este un dublu gest de captare: a bunăvoinţei, dar şi a unui public, alcătuit în special din generaţiile tinere, foarte tinere şi foarte "recente", permanent tot mai recente (mulţumesc, totuşi, Horia-Roman Patapievici, deşi de-abia de-aici, de unde ai lăsat tu lucrurile un pic cam strivite, ar mai fi, tocmai, de lucru: pe amănunte), de o "recentitate" în continuă accelerare, pînă la anularea oricărei dimensiuni şi percepţii temporale pe cele "o mie de platouri" ale imperceptibilităţii contemporane (actualul permanent). Generaţii tinere tot mai tinere, puse pe nomadism şi migraţie "pleziristă", în căutare permanentă de "calitate a vieţii" şi de simplificare şi i-mediatizare (somatizare a automaticităţii tehnologice, trans-portabilitate şi "accesorizare" vorace): senzaţii imediat responsabile, deviere imposibilă, vigilenţă a viului pur şi simplu, transformarea memoriei traumatice a modernităţii, din depozit explicit de boarfe sinistre, în "soft" de răspunsuri etic-vitale, democraţie dezorganizat-organicizată etc. Nu asta înseamnă hiper-postmodernismul actual?

Ei bine, tineretul ăsta ar putea, totuşi, chiar să scape, fără a evada, ci "reformîndu-ne dinăuntru". Or, trebuie să ştie cine îi dă adevărul despre el însuşi: tot media "matură" (în termeni româneşti: tot Mihai Tatulici îi va spune, etern, nou-născutului cum trebuie să stea, de drept, lucrurile). Tineretul e media, dezvoltă informaţia alternativă, păi atunci trebuie re-captat, procesul ar putea s-o ia totuşi razna, ia să le punem noi puştilor ăştia oglinda în faţă. Şi coperta revistei Time chiar simulează, grotesc, o oglindă, şi dacă ar fi să "citim" cum se cade această "metaforă", ar trebui să fim atenţi la deformări, la cum apare, de fapt, chipul nostru în oglinda media: strîmb, imperfect, altul. Nici nu se vede. S-a recunoscut vreodată cineva în imaginile media?

După ce războaiele finalului apocaliptic de modernitate i-au decimat, tracasat, terorizat, măcinat pe (să zicem) bunici, după ce televiziunea i-a mîncat de vii, moleşindu-i şi "canalizîndu-i" exclusiv spre refacerea sperioasă, pe bază de datorii individuale "istorice" (ipotecarea existenţei), unei vieţi private decente, super-decente, care fusese atent distrusă anterior, pe părinţi, copiii ăştia par a se comporta mult prea auroral, mult prea virginal cu gadgeturile noastre tehnologice, chiar se joacă, foarte serios, cu ele (se joacă ei, dar foarte serios), le utilizează şi atît, nu fac reverenţe, nu ştiu să spună mersi, fură produsele şi fug cu ele, ţinîndu-se de prostii nevinovate dintr-un colţ în altul al lumii.

Prea multă imanenţă! Tineretul trebuie puţin speriat, adică responsabilizat, traumatizat prin responsabilizare: You eşti stăpînul lumii, vezi ce faci, vezi cum te porţi, gata cu joaca! Maturizează-te şi treci odată la treabă! Ţi-am dat informaţia, ţi-o lăsăm, îţi recunoaştem linguşitor puterea, adică îţi creăm, noi, prin linguşire, beţia puterii, ca să te apuci s-o exerciţi. Acraţia ucide democraţia! Intră în sistem şi transmite putere. Te aşteaptă o lume întreagă de exploatat şi o lume întreagă, autonom-integrată, de mijloace şi metode, atît de plăcute şi de eficiente, de exploatare.

Eşti resursă, exploatează-te singur! Între-prinde-te!

Şi nici nu mai este vorba de a exploata, barbar, "omul de către om", ci resursele. Omul, entitatea om a fost "eliberată", disponibilizată prin disocierea ei de propriile capacităţi. Noul panoptism, postpanoptismul contemporan nu mai ţine, decît aparent, doar (esenţial) de regimul vizibilului, doar de imaginile mimetice recognoscibile (din media, de pildă). Adevăratele imagini contemporane utile cu privire la om sînt de nerecunoscut, sînt cele informaţionale: scanarea scientistă o umanului (de către om, totuşi) prin reducerea sa la fluxuri şi seturi de informaţii pertinente şi în vederea exploatării sale nu în calitatea de "om", ci ca "resursă umană". Poate doar în acest sens, şi în urma acestui proces ne simţim, totuşi, liberi: nu de noi înşine este, economic, nevoie în clipa de faţă, ci de "natura" noastră, de viaţa "nudă" din noi. De dincoace de noi, informaţiile sînt trecute, peste noi, dincolo de noi, iar acolo sînt reasamblate aproape automat împotriva noastră, fiindu-ne întoarse sub formă de piaţă, de nevoi, dorinţe, scheme, percepţii, gesturi etc.: viaţă clinică, clinicizată, "externalizată pozitiv" prin intermediul aparetelor unificate. Doar în acest sens am fost, poate, eliberaţi, disponibilizaţi istoric, demişi pînă şi din postura, ambiguu glorioasă (faimă a "infamiei", glorioasa "viaţă a oamenilor infami"), de victime, de ţinte-obiecte-suporturi ale puterii. "Forma om", avea dreptate profeţia lui Michel Foucault, atît de răuvoitor, de obtuz, şi chiar de către cei binevoitori, rău înţeleasă, din finalul cărţii Cuvintele şi lucrurile, începe să se precizeze, într-un sens pe care autorul ei, poate, abia dacă îl intuia, tot mai distinct: pentru constituirea puterii, pentru producţia contemporană de putere, "omul", "forma om" au devenit inutile, simplă "materie primă", simplu material plastic. (Despre noua vogă, via Catherine Malabou, a conceptului eminamente hegelian, atît de ambiguu, de plasticitate, o discuţie aparte.) Sîntem liberi pentru că nu mai este nevoie de noi, ci doar de resursele "noastre".

Or, printre eroii noii power to the people, revista Time îi plasează la loc de cinste, cu o minicameră video digitală în mînă (activi, deci, subiecţi, nu obiecte), pe Chad Hurley şi Steve Chen (interesant, în sine, ca semn indicator, însuşi chiasmul interrasial al numelor celor doi), iniţiatorii şi liderii celei mai recente expresii a deplinei imanentizări a democraţiei populare, siteul "de generaţia a doua" YouTube.

Tehnici de luptă cu tehnologia

Cunoaşteţi, utilizaţi YouTube? "Părtăşire" fără împărtăşanie. E ca telefonul mobil, media imediată, fără nicio prelucrare, de sine, ca Wikipedia, fiecare postează liber conţinuturi pe care, tot liber, deci responsabil, necontrolat, autoreglat, oricine le poate frecventa, "frunzări" (oferta creează nevoia): fourierism electronic, lumea însăşi-falanster, fericire maximă, calitate proastă, strategic redusă, comunism-după-comunism-fără-comunism (perfectă sinteză, "depăşire-cu-preluare" hegeliană), un pas, deja, dincolo de "revoluţia" Google. Oamenii vor, în primul rînd, să se vadă, să se publice, în speranţa că şi alţii vor vrea să îi vadă, că şi alţii vor avea nevoie de "conţinuturile" postate de ei. Efectele explotate mass-mediatic, temporar, de reality show-uri sînt reapropiate (marxismul funcţionează cum nu se poate mai bine în această lume, asta e!), fiecare se crede interesant aşa cum e, prin simplul fapt că are (o) viaţă, creaţia se restrînge tot mai mult spre vital, proces perfect congruent cu mai sus amintita reducere scientistă a "omului" la resursă. Dar acesta, e clar, nu este decît un pas. Încotro, însă? Spre totala "de-reglementare", în sensul unei arte reduse, inframinimalist, la o permanentă celebrare (confirmare) imediată de sine prin transformarea automată în semn de viaţă, în semne ale vieţii, ale vitalului rezistent, persistent, în pofida a tot şi a toate din lumea contemporană?

Nu vrem să ne vedem şi să fim văzuţi: ne lipim, doar, oglinda de figură, iar faptul că imaginile sînt proaste, imperfecte, aproximative este un semn bun, supremul semn bun, de care avem nevoie tot timpul: sîntem vii, respirăm, ne aburim propria imagine! "Perfecţiunea" tehnologică este deviată vital, este redusă la exprimarea "vieţii pur şi simplu". Dacă arta, artele, în frunte cu tehnologiile elaborate de către avangardele istorice, au fost recuperate, captate şi instrumentalizate "ştiinţific" (citeşte: scientist) de ceea ce avea să devină prelucrarea şi manipularea mass-media, cu triumful lor imediat-postmodern, ei bine, etic este să renunţăm la estetic, la curva proastă, periculoasă, agent secret pe doi bani, care a devenit Arta! Dacă arta, din tehnică, tekne de viaţă, a ajuns să fie, doar, omni-tehnologie, "stil de viaţă" fără, tocmai, tehnică de viaţă, înseamnă că va trebui să inventăm tehnici de luptă cu tehnologia. Iar sub-evoluţiile artei contemporane, dez-estetizarea artei contemporane pregăteşte, poate, tocmai o replică la estetizarea tehnologică dominantă, inductoare de "frumos" mîrlănesc (manelele se ascultă cel mai bine într-un Audi Q7 full-option).

Ucide cu ochii trecutul!

Ei, tocmai pe YouTube a fost postat şi filmul execuţiei lui Saddam Hussein. Puteam să jur că aşa va fi! Circuitul telefon mobil-Internet-Al Jazeera constituie una dintre principalele reţele mondiale actuale de terorism informaţional, faţă de care reţeaua Al-Quaida reprezintă o adevărată entitate virtuală, de care nu mai este nevoie decît pentru "drepturile de autor", ca semnătură juridică, un fel de Dumnezeu imanent şi omniprezent al actualităţii mediatice. Aici, deci, circuitele, o vreme reputat şi lăudat, oficializat, instituţionalizat (Time) paralele, divergente, ale mass-mediei oficiale şi ale mediilor "personale" se întîlnesc şi par a-şi spune, cui vrea să tragă cu urechea, unul altuia adevărul, şoptit la ureche. Cîtă vreme self-media va continua să fie doar o replică la mass-media, circuitele ei vor rămîne prizonierele mimetice ale acesteia, prizonierele fenomenului de rivalitate mimetică, universal antropologic evidenţiat (dar cine să mai stea să-şi aducă aminte, dintr-o memorie comprimată, miniaturizată şi "externalizată" mai înainte de a fi fost, cu adevărat, constituită, trăită, articulată) de René Girard. Cîtă vreme, altfel spus, lupta dintre vechile media, hegemonice, şi noile media, emergente, "răzvrătite" şi "eliberatoare", va rămîne doar o luptă politică, inter-generaţională, pentru supremaţie, de înlocuire în scaunul, permanent gol, al puterii, cîtă vreme, altfel spus, va continua seculara, deja, complicitate dintre dominaţie şi revolta sub forma revoluţiei, nicio şansă ca media de mine să devină altceva decît media de mîine, şi atît.

Dar tot este mult. Este, poate, tot ce putem cere de la om, de la omul disociat, pentru a cîta oară, de sine însuşi, eliberat de dominaţia care atacă, acum, strategic, infra-niveluri ale umanului (dominîndu-ne imanent, nu transcendent): o viaţă politică vie, neîncetată, o permanentă dispută pentru putere pe care nicio supraaglomerare (blocaj) de putere să n-o întrerupă. Un autoreglaj al agon-ului. Un bun metabolism al instinctelor şi al reflexelor vitale. Atît! Este totul. Adică suficient, deoarece non-utopic.

Nume

Email (nu va fi publicat)

Website (optional)

Titlu comentariu

Comentariu

Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.