Prăvăliile de scorțișoară / Sanatoriul sub semnul clepsidrei

Bruno Schulz (1892, Drohobâci, Imperiul Austro-Ungar - 1942, Ghetoul Drohobâci), prozator și grafician polonez de origine evreiască, este considerat unul dintre cei mai mari scriitori polonezi ai tuturor timpurilor. A studiat arta la Viena, dar, odată cu izbucnirea Primului Război Mondial, s-a întors în orașul natal, unde a devenit profesor de desen la liceul de băieți. În 1934 publică volumul de povestiri Prăvăliile de scorțișoară și începe să corespondeze cu Witold Gombrowicz. Doi ani mai târziu traduce romanul Procesul de Franz Kafka. În 1937 publică cel de-al doilea volum de povestiri, Sanatoriul sub semnul clepsidrei. În 1942 este ucis în ghetoul Drohobâci de un membru al Gestapoului.

Moartea prematură a lui Bruno Schulz, victimă a naziștilor, este una dintre marile pierderi ale literaturii moderne. Cât a trăit, prozele sale nu au avut parte de o primire critică favorabilă, însă după război, vestea talentului său excepțional i-a câștigat cititori în toată lumea. Volumul de față reunește cele două volume de proză publicate de autor în timpul vieții, într-o nouă traducere, prima de acest fel după anii 1970. Bruno Schulz publica în 1934 Prăvăliile de scorțișoară, o nuvelă ce își implica personajele în ritmurile nebunești ale unei naturi scăpate de sub control, implacabile, iar în 1937, Sanatoriul sub semnul clepsidrei, volum ce punea în discuție dimensiunea temporală, creând și jucându-se cu realități alternative.

"Bruno Schulz și-a câștigat, cu doar câteva proze, locul alături de giganți precum Kafka sau Borges." (Sjón)

"De fiecare dată când îi deschid cărțile, sunt la fel de uimit să descopăr cum acest scriitor, o ființă ce arareori și-a părăsit orășelul de provincie în care trăia, a creat pentru noi o întreagă lume separată, o dimensiune alternativă a realității. Povestirile lui creează un univers fantastic, mitologia privată a unei familii." (David Grossman)

"Autorul își povestește aventurile dintr-un orășel de provincie în care totul este transformat, augmentat, deformat și schimbat de imaginația lui în vis." (Czesław Miłosz)

"Una dintre cele mai originale imaginații ale Europei moderne." (Cynthia Ozick)

"Bruno Schulz a fost unul dintre marii scriitori, unul dintre marii transmutatori ai lumii în cuvinte." (John Updike)


În iulie, tatăl meu pleca la băi și mă lăsa cu mama și fratele meu mai mare la cheremul zilelor de vară incandescente și năucitoare. Buimăciți de lumină, răsfoiam marea carte a vacanței, ale cărei file ardeau de la strălucirea soarelui și păstrau pe fundul lor miezul moleșitor de dulce al perelor aurii.

În diminețile acelea luminoase, Adela se întorcea din arșița zilei dogoritoare asemenea Pomonei, vărsând din coș splendoarea multicoloră a soarelui - cireșe strălucitoare, suculente sub pielița străvezie, vișine negre, misterioase, a căror aromă întrecea promisiunea gustului; caise în al căror miez auriu se cuibăreau după-amiezile lungi de vară; iar lângă poezia pură a fructelor despacheta hălci de carne fortifiantă și hrănitoare cu claviatura coastelor de vițel, zarzavaturi ca niște alge, cefalopode și meduze moarte - materia primă a prânzului, încă amorfă și fadă, ingredientele vegetale și telurice ale unui prânz cu aromă sălbatică și campestră.

Prin apartamentul întunecos de la primul etaj al imobilului din piață trecea zilnic, de la un capăt la altul, întreaga vară: liniștea straturilor tremurătoare de aer, pătratele de lumină strălucitoare ale pardoselii, cufundate în vise pătimașe, melodia unei flașnete care țâșnea din vâna cea mai adâncă a zilei, două-trei tacturi ale unui refren cântat necontenit la un pian îndepărtat, ce se veștejeau sub soare pe trotuarele albe și rătăceau în jarul zilei adânci. După ce deretica, Adela cobora storurile de pânză la ferestre, cufundând camerele în umbră. Și atunci culorile coborau cu o octavă mai jos, încăperea se umplea de umbră, de parcă s-ar fi afundat subit în lumina difuză a adâncului mării, reflectată și mai tulbure în oglinzile verzi, iar arșița zilei respira pe storurile unduite delicat de reveria amiezii.

În după-amiezile de sâmbătă ieșeam cu mama la plimbare. Din penumbra antreului intram direct în baia de soare a zilei. Trecătorii, care se târau în lumina aurie, aveau ochii mijiți din cauza soarelui orbitor, de parcă ar fi fost lipiți cu miere, iar buza de sus ridicată le dezgolea gingiile și dinții. Toți cei care se târau prin ziua aceea aurie aveau pe față grimasa arșiței, de parcă soarele i-ar fi înzestrat pe toți adepții săi cu aceeași mască - masca aurie a frăției soarelui; și toți cei care umblau pe stradă se întâlneau, treceau unii pe lângă alții, tineri și bătrâni, femei și copii, se salutau scurt cu masca aceea pe față, pictată cu vopsea aurie vâscoasă, rânjind unii la alții cu aceeași grimasă bahică - masca barbară a unui cult păgân.

Piața era goală și galbenă de la arșiță, măturată de vânturile zăpușitoare ca deșertul biblic. Salcâmii spinoși, care creșteau în pustiul pieței chihlimbarii, se învolburau deasupra ei cu frunzișul lor argintiu, cu mănunchiurile lor de filigrane verzi, elegant decupate, asemenea copacilor din tapiseriile vechi. Copacii aceia simulau vijelia, înfoindu-și teatral coroanele și etalându-și în poze patetice eleganța evantaielor de frunze cu pântecul argintiu, asemenea blănii vulpilor nobile. Casele vechi, lustruite de vântul atâtor zile, se colorau de la reflexele atmosferei grandioase, de la ecourile și amintirile tonurilor, împrăștiate în adâncul vremii colorate. Se părea că generații întregi de zile de vară fărâmițau smalțul amăgitor (ca niște stucatori care răzuiesc cu tenacitate igrasia de pe tencuiala fațadelor vechi), dezvăluind de la o zi la alta adevărata înfățișare a clădirilor, fizionomia destinului și vieții care se înfiripau pe dinăuntru. Acum ferestrele, orbite de strălucirea pieței pustii, dormeau; balcoanele își mărturiseau în fața cerului pustiul lor; antreurile deschise miroseau a răcoare și a vin.

O clică de rufoși, care au căutat să scape de mătura de foc a vipiei într-un colț al pieței, asalta o porțiune de zid, supunându-l la grele încercări cu tirul neîntrerupt de nasturi și monede, ca și cum din horoscopul acelor discuri metalice putea să deslușească adevărata taină a zidului gravat cu hieroglifele zgârieturilor și crăpăturilor. De altfel, în afara coteriei, piața era pustie. Toată lumea aștepta ca, în orice moment, măgarul samariteanului, dus de căpăstru la umbra salcâmilor unduitori, să tragă în fața intrândului boltit, stivuit cu butoaiele negustorului de vin, și doi servitori să îl coboare cu grijă pe bărbatul bolnav din șaua încinsă și să-l ducă încet, pe scara răcoroasă, la etajul mirosind a sabat.

Mergeam agale cu mama pe cele două laturi însorite ale pieței, plimbându-ne umbrele frânte de-a lungul caselor ca degetele pe claviatura unui pian. Sub pașii noștri moi și elastici, pătratele caldarâmului defilau încet - unele de un trandafiriu pal, ca pielea omului, altele aurii și vineții, dar toate netede, catifelate și încinse de soare, asemenea unor chipuri solare, călcate în picioare până deveneau de nerecunoscut, până dispăreau în dulce neființă.

În cele din urmă, la colțul străzii Stryjska intram în umbra farmaciei. Vasul mare și pântecos cu sirop de zmeură din vitrina grandioasă a farmaciei simboliza răcoarea balsamurilor care promiteau alinarea oricărei suferințe. Câteva case mai încolo, strada deja nu mai reușea să-și păstreze decorul citadin, asemenea unui țăran care, întorcându-se în satul natal, se despoaie pe drum de hainele de la oraș, preschimbându-se treptat, pe măsură ce se apropie de sat, într-un simplu mojic.

Căsuțele de la periferie se înecau cu tot cu ferestre în vegetația luxuriantă și încâlcită a grădinițelor. Ignorate de ziua mare, ierburi de tot felul, flori sălbatice și buruieni proliferau pe tăcute din belșug, bucuroase de pauza pe care o petreceau visând dincolo de hotarele timpului, la periferia zilei nesfârșite. O floarea-soarelui uriașă, cocoțată în vârful unei tulpini viguroase și suferind de elefantiazis, aștepta în doliul gălbui al ultimelor și dezolantelor sale zile de viață, încovoindu-se sub povara monstruoasei sale corpolențe. Dar naivii clopoței de mahala și modestele floricele, delicate ca percalul, stăteau neputincioși în cămășuțele lor apretate, trandafirii și albe, insensibili la marea tragedie a florii-soarelui.


Hățișul încâlcit de ierburi, buruieni și scaieți trosnește în focul după-amiezii. Siesta toropită a grădinii zumzăie de roiul muștelor. Miriștea aurie zbârnâie strident în soare ca un nor de lăcuste ruginii, în ploaia deasă de foc zbiară greierii, iar păstăile pline de semințe explodează discret cu țârâit de cosași.

Înspre gardul viu, cojocul ierburilor își înalță cocoașa bombată ca o colină, de parcă în somnul său grădina s-ar răsuci de pe o parte pe alta, iar umerii ei vânjoși ca de țăran ar inspira adânc tihna pământului. Pe spetele largi ale grădinii, abundența dezordonată, feminină a lunii august, scăpată de sub control în văgăunile întunecate ale brusturilor uriași, își dădea aere cu limbile de verdeață cărnoasă. Acolo momâile bulbucate ale brusturilor se lăbărțau ca niște babornițe tolănite, pe jumătate înghițite de propriile fuste deșucheate. Acolo grădina dădea de pomană cele mai ieftine roade ale socului, cașa grunjoasă cu iz de săpun a pătlaginilor, basamacul sălbatic al mentei și toate rebuturile gustarului. Însă de cealaltă parte a gardului, dincolo de hățișul verii, împânzit peste măsură de prostia bălăriilor abrutizate, se întindea o gunoiște înțesată de scaieți. Nimeni nu știa că tocmai acolo august își desfășura în vara aceea marea orgie păgână. Pe gunoiștea aceea, chiar lângă gard și ascuns de tufele de soc, se afla patul cretinei Tłuja. Așa îi spunea toată lumea. Pe mormanul de gunoaie și deșeuri, de oale vechi, de papuci și de moloz, era un pat vopsit în verde, proptit pe două cărămizi vechi care substituiau piciorul rupt.

Deasupra acelor dărâmături, aerul, asprit de caniculă, tăiat de fulgerele strechelor strălucitoare, întărâtate de soare, pârâia ca niște zornăitoare nevăzute, împingând la nebunie.

Tłuja stă ghemuită în mijlocul boarfelor și așternutului îngălbenit. Capul ei mare e acoperit de o claie de păr negru, zbârlit. Fața ei e contractilă ca burduful armonicii. În orice moment, o grimasă de plâns pliază armonica în mii de cute piezișe, iar mirarea o întinde la loc, netezind pliurile și dezvăluind fantele ochilor mici și gingiile umede, cu dinți galbeni sub buza cărnoasă ca un rât de porc. Trec orele pline de jar și plictis, în timpul cărora Tłuja sporovăiește șoptit, moțăie, bombăne înfundat și își drege glasul. Roiuri compacte de muște îi acoperă forma nemișcată. Dar dintr-odată mormanul acela de zdrențe, cârpe și bulendre murdare începe să se miște, ca animat de ronțăitul unor șobolani aciuați acolo. Muștele se trezesc speriate și se ridică într-un roi mare, zumzăitor, plin de bâzâituri înfuriate, sclipiri și fulgerări. Și în timp ce boarfele se revarsă și se împrăștie printre gunoaie ca niște șobolani speriați, din mijlocul lor se descâlcește, se desfășoară fără grabă miezul, se dezghioacă pe-ndelete sâmburele gunoiștii: pe jumătate despuiată și neagră, cretina se ridică încet și încremenește pe piciorușele ei scurte, infantile, ca o zeitate păgână, iar din gâtlejul ei umflat de un val de furie, de pe fața înroșită, întunecată de mânie, pe care înfloresc, întocmai ca în picturile barbare, arabescurile venelor umflate, irumpe un țipăt animalic, gutural, țâșnind din toate bronhiile și din toate țiuitoarele acelui piept de semibestie și semizeu. Scaieții, arși de soare, țipă, brusturii se umflă și se fălesc cu carnea lor nerușinată, buruienile salivează venin strălucitor, iar cretina, răgușită de țipete, într-un spasm sălbatic, cu o vehemență turbată, lovește cu pântecul cărnos în trunchiul socului care scrâșnește surd sub agresivitatea acelei senzualități deșănțate, fermecat de tot acel cor mizer la fertilitate denaturată, păgână.

Mama Tłujei spală podelele în casele altor gospodine. E o femeie mărunțică, galbenă ca șofranul cu care freacă podelele, mesele din lemn de brad, lavițele și balustradele din casele oamenilor sărmani. Odată Adela m-a dus la casa bătrânei Maryśka. Era încă dimineața devreme când am intrat într-o odaie mică, văruită în albastru, cu podea de lut, pe care se așternea lumina chihlimbarie, strălucitoare a soarelui în liniștea dimineții, măsurată de zăngănitul strident al pendulei. Într-o cutie, pe paie, dormea neroada Maryśka, palidă ca o ostie și nemișcată ca o mănușă scoasă de pe mână. Și parcă profitând de somnul ei, vorbea liniștea - o liniște aurie, stridentă, ostilă care monologa, se certa, vocifera, rostindu-și monologul maniacal și vulgar. Timpul Maryśkăi - un timp încarcerat în sufletul ei - a țâșnit din ea înspăimântător de real și acum mergea de unul singur prin odaie, gălăgios, zgomotos, infernal, crescând în tăcerea stridentă a dimineții din pendula-moară, ca o făină stricată, o făină pulverulentă, făina smintită a nebunilor.


Într-una din căsuțele acelea, înconjurată de un gard cafeniu, cufundată în verdeața luxuriantă a grădiniței, locuia mătușa Agata. Intrând la ea, treceam prin grădină pe lângă niște globuri de sticlă colorate, roz, verzi și mov, înfipte pe araci, în care erau ferecate universuri întregi de lumină și strălucire, ca tablourile acelea ideale și fericite închise în perfecțiunea inegalabilă a baloanelor de săpun.

În vestibulul cufundat în penumbră, cu oleografii vechi, roase de mucegai și spălăcite de vechime, regăseam mirosul bine cunoscut. În mirosul acela vechi și familiar se comprima, într-o sinteză ciudat de simplă, viața acelor oameni, un alambic al rasei, grupa sanguină și tainele destinului lor, cuprins imperceptibil în scurgerea zilnică a timpului lor personal, particular. Ușa veche, înțeleaptă, al cărei oftat lăsa oamenii să intre și să iasă, martor mut al sosirii și plecării mamei, fiicelor și fiilor - s-a deschis silențios ca ușa unui dulap și am intrat în viața lor. Ședeau parcă la umbra propriei sorți și nu se apărau, trădându-și taina încă de la primele gesturi stângace. Nu eram oare înrudiți cu ei prin sânge și soartă?

Camera era întunecată și catifelată de la tapetul bleumarin cu desene aurii, dar ecoul zilei însorite tremura și aici pe alama ramelor tablourilor, pe clanțele și stinghiile aurii, chiar dacă abia ajungea până acolo prin desișul verde al grădinii. De lângă perete s-a ridicat mătușa Agata, mare și voluptuoasă, cu carnea vârtoasă și albă, stropită de rugina roșcată a pistruilor. Ne-am așezat lângă ei, parcă la marginea destinului, rușinați puțin de vulnerabilitatea cu care ni se încredințau fără rezerve, și beam apă cu sirop de trandafiri, o băutură ciudată, în care regăseam parcă cea mai profundă esență a acelei sâmbete toride.

Mătușa se văita. Acesta era, de altfel, tonul permanent al discuțiilor cu ea, vocea acelei cărni albe și fecunde, care părea că proliferează dincolo de hotarele propriei persoane, abia ținută laolaltă, în chingile formei individuale, și chiar în ipostaza aceea hipertrofiată, părea gata să se îmbucătățească, să se ramifice, să se reverse peste familie. Era o fecunditate aproape autogenă, o feminitate neînfrânată și morbid de prolifică.

Se părea că până și aroma masculinității, mirosul fumului de tutun, glumele de holtei puteau impulsiona feminitatea aceea ațâțată la o partenogeneză desfrânată. Și toate nemulțumirile la adresa soțului sau servitorilor, grijile pentru copii nu erau nimic altceva decât mofturi, o îmbufnare a unei fecundități neostoite, continuarea cochetăriei ireverențioase, înfuriate și tânguitoare pe care o suporta necontenit soțul ei. Unchiul Marek, scund, gârbovit, cu o fizionomie asexuată, ședea în ruina lui cenușie, împăcat cu soarta, la umbra disprețului nețărmurit în care părea că își trage sufletul. În ochii lui inexpresivi mocnea jarul îndepărtat al grădinii aninate la fereastră. Uneori încerca cu o mișcare delicată să ridice obiecții, să se împotrivească, dar valul de feminitate autosuficientă mătura gestul acela neînsemnat, trecea triumfal pe alături, inundând cu unda sa amplă firavele zvâcniri ale masculinității lui.

Era ceva tragic în fecunditatea aceea neîngrijită și nemăsurată, mizeria unei creaturi care se zbătea la hotarele neființei și ale morții, era un anume eroism al feminității triumfătoare, prin fecunditatea sa, chiar și asupra infirmității naturii, asupra insuficienței bărbatului. Dar odraslele confirmau validitatea panicii materne, nebunia procreării care se epuiza în feți nereușiți, în generații efemere de fantome fără sânge și fără chip.

A intrat Lucia, o fată de statură mijlocie, cu capul prea mare și prea dezvoltat pentru trupul durduliu de copil cu carnație albă și delicată. Mi-a întins o mână ca de păpușă abia îmbobocită, și imediat fața i s-a deschis ca un bujor trandafiriu care își desface larg petalele. Nefericită din cauza îmbujorării care îi trăda cu nerușinare secretele menstruației, își pleca privirea și se înroșea și mai tare sub atingerea celei mai banale întrebări, deoarece orice interogație cuprindea o aluzie tainică la fecioria ei hipersensibilă.

Emil, cel mai vârstnic dintre veri, cu mustața de un blond deschis, cu o față de pe care viața spălase parcă orice expresie, se fâțâia de colo-colo prin salon cu mâinile în buzunarele pantalonilor largi.

Costumul lui elegant și scump purta amprenta țărilor exotice din care se întorsese. Fața lui ofilită și tulbure părea de la o zi la alta să uite de sine, devenind un perete alb și gol, străbătut de rețeaua palidă a venelor, în care, asemenea liniilor de pe o hartă ștearsă, se încâlceau amintirile estompate ale acelei vieți furtunoase și irosite. Era un maestru al trucurilor cu cărțile de joc, fuma țigări lungi, elegante și răspândea aroma stranie a țărilor îndepărtate. Lăsându-și privirea să alunece peste amintiri de demult, povestea anecdote stranii, care, la un moment dat, se întrerupeau brusc, se disipau și se spulberau în neant. Îl urmăream cu privirea melancolică, tânjind să mă bage în seamă și să mă salveze din chinurile plictiselii. Și, într-adevăr, mi s-a părut că îmi face cu ochiul când a trecut în camera alăturată. L-am urmat. Ședea pe un divan scund, cu picioarele încrucișate aproape la înălțimea capului pleșuv, ca o bilă de biliard. Aveai impresia că doar hainele largi, mototolite, zac aruncate pe divanul acela. Fața lui era ca o răsuflare - o dâră de aer lăsată în urmă de un trecător necunoscut. În mâinile palide, smălțuite parcă în albăstriu, ținea un portofel, în care se uita la ceva.

Din negura feței se deslușea cu greu albeața ochiului lăptos, care mă amăgea cu clipiri poznașe. Simțeam față de el o simpatie incontestabilă. Mă lua între genunchi și, amestecând cu mâini pricepute, sub privirile mele, fotografiile, îmi arăta imagini cu femei și bărbați goi, în poziții ciudate. Stăteam sprijinit de el, dintr-o parte, și mă uitam la corpurile acelea delicate cu ochi îndepărtați, nevăzători, când fluidul unei tulburări nedeslușite, care a perturbat pe neașteptate aerul, a ajuns până la mine și m-a străbătut un fior de neliniște, unda înțelegerii subite. Dar între timp, zâmbetul lui voalat, care se schița sub mustața moale și frumoasă, germenele dorinței răsfrânt în vena care îi pulsa la tâmple, încordarea care, pentru o clipă, îi adunase trăsăturile feței dispărură iarăși în neant - și chipul său deveni absent și, uitând de sine, se risipi.