Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Televiziunea dispare - în om!


Bogdan Ghiu

21.01.2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Televiziunea nu mai este, însă, doar televiziune. Televiziunea nu se mai face, azi, doar la televizor, în televizor, prin televizor. Nici nu mai este nevoie, de fapt, în momentul de faţă, de televizoare propriu-zise, de aparate-televizor, de televiziunea-de / prin-televizor pentru ca televiziunea să existe şi să funcţioneze, nevăzut şi cu atît mai bine. În general, chiar, se poate spune că am depăşit stadiul terminalelor şi al display-urilor, al ecranelor de tot felul, chiar dacă acestea continuă să fie omniprezente şi să prolifereze, miniaturizîndu-se sau, dimpotrivă, gigantizîndu-se. Televiziunea dispare ca fenomen reperabil, perceptibil, şi poate tocmai (şi doar) în acest sens îi proclamă unii deja, tînguitor sau jubilatoriu, decesul. Aşa cum arta, artele, atît cele vizuale, cît şi cele ale discursului, bazate pe "audiovizualul" textual (ceea ce am putea numi, în mare, "literatură"), au dispărut, fiind "înghiţite" şi refuncţionalizate, mcluhian, de televiziune, şi televiziunea, ba chiar şi internetul, acum, dispar, se de-fenomenalizează, devin imperceptibile. "Mediul este mesajul", iar mediul, acum, este cel suprem: omul însuşi, coincizînd în sfîrşit, apocaliptic, cu sine ca mesaj suprem. Ţinta a fost atinsă, procesul va continua, deja, a-tehnologic, intrăm în epoca post-tehnologică a "ultraumanului", a unui om care preia sarcinile mediatice ale tehnologiei, devenind, în acelaşi timp, inutil pentru imaginile "care contează", cu adevărat pertinente. Om-mediu, om-releu, om-mesaj de sine ca mediu.

Televiziunea a "formatat" societăţile, le-a omogenizat, le-a normat, şi acum noi facem televiziune, presupunînd, de fapt sperînd, în cea mai bună tradiţie postpanoptică, că undeva o cameră ne priveşte. Ne purtăm, social, ca pe un platou de televiziune: ne îmbrăcăm ca la televizor, vorbim ca la televizor, ne plastifiem corpul ca la televizor, facem amor ca la televizor, admirăm şi urîm ca la televizor - la ce să mai fie nevoie de televiziunea propriu-zisă cînd noi înşine, şi de data aceasta la propriu, nu doar metaforic, producem şi schimbăm încontinuu imagini. "On ne prend jamais assez de photos", ne relata, într-un cerc restrîns de prieteni, Jean-Luc Nancy că ar fi fost una dintre vorbele preferate, unul dintre sloganurile intime ale regretatului Jacques Derrida. Aşa este: nu ne fotografiem niciodată de-ajuns! Nu există imagini definitive, nu mai vrem să fixăm în imagini, ci să ne însoţim şi să ne motivăm viaţa, clipă cu clipă, cu imagini. Trăim pentru a produce imagini de sine, fără imagine viaţa nu are rost, bloguri şi vloguri de viaţă, instantanee continue. Televiziunea a depăşit şi a plastificat fotografia, dat fiind că a eliminat, tocmai, fotogramele şi distanţele, fie şi imperceptibile, dintre ele, la care mai putea fi redus filmul, altfel spus imaginea analogică. Imaginea virtuală este o imagine care curge, care nu poate fi oprită, o imagine continuă şi permanentă: un corp în perpetuă mutaţie controlată, imanent însă încadrată.
Virtualul (se) de-spaţializează, invadînd şi parazitînd timpul. Virtualizarea înseamnă flux, incontinenţă, (s)curgere continuă, plasticizare prin plastifiere, vîscozitate generalizată: curgem greu, gros, dar continuu şi sigur. Am învins, am preluat revoluţia, iar aceasta nu mai poate fi oprită, a devenit viaţa însăşi. Trăim imaginal revoluţia.

Ne facem, aşadar, propria televiziune, sîntem individualităţi şi subiectivităţi de televiziune, trăim într-o societate de televiziune în care imaginile presupun şi impun "deriva", "derapajul", alunecarea, incompletitudinea, incontinenţa imaginală. Forma-spaţiu a devenit formă-timp. Viaţă-progres.

Aparatele înseşi încep să-şi ajungă din urmă propriile produse. Căci, dacă, pînă de curînd, fluxul imaginilor virtuale tehnologic produse mai beneficiau, încă, de "corpuri" tehnologice, de aparaturi, de echipamente vizibile, care mai puteau, încă, să semnaleze, să ne avertizeze asupra artificialităţii şi a maşinalităţii fluxului lor de imagini, urmînd panta produselor şi a proceselor pe care le (re)produceau, aparatele înseşi încep acum să se "virtualizeze", devenind aidoma fluxului de imagini, după chipul şi asemănarea acestora: tot mai plate, mai strivite, mai "colapsate", mai plastifiate, mai incorporale, dispărînd frumos şi vertiginos ("estetica dispariţiei"). Abia acum imaginea devine cu adevărat ideală, fără corp tehnologic, gata să se "mentalizeze", să se "spiritualizeze" definitiv, somatizîndu-se în idealitatea imaginarului uman.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer