Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Cronici de atelier

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Voi fi numit Ucigaşul


Bogdan-Alexandru Stănescu, pe marginea unei cărţi de Orhan Pamuk

17.01.2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Orhan Pamuk
Mă numesc Roşu
Editura Curtea Veche, 2006


traducere de Luminiţa Munteanu

Citiţi un fragment din această carte.

*****

Intro

Orhan Pamuk (n. 1952) este cel mai cunoscut şi, totodată, cel mai controversat scriitor turc contemporan, asumat de întreaga Europă ca una dintre cele mai valoroase şi originale voci ale ultimilor ani. Născut la Istanbul, Pamuk a urmat studii de arhitectură la Universitatea Tehnică din oraşul natal, abandonate ulterior; în 1976 a absolvit Institutul de Jurnalistică al aceleiaşi universităţi. Din 1974 s-a consacrat aproape în întregime scrisului, după ce, o vreme, cochetase cu pictura.

Opera sa, elogiată cu entuziasm de critici şi tradusă în peste 40 de limbi, cuprinde romane - printre care Beyaz Kale (Fortăreaţa albă, 1985), Kara Kitap (Cartea neagră, 1990), Yeni Hayat (Viaţa cea nouă, 1994), Benim Adim Kirmizi (Mă numesc Roşu, 1998), Kar (Zăpada, 2002) - şi un volum de memorii dedicat Istanbulului. Recunoaşterea internaţională s-a concretizat şi într-o pleiadă de premii prestigioase, precum: The Independent Award for Foreign Fiction, Prix de la Découverte Européenne, Prix du Meilleur Livre Étranger, International Impac Dublin Literary Award, Prix Médicis Étranger, Friedenspreis şi multe altele. În anul 2006, Pamuk a primit premiul Nobel pentru literatură.

*****

Voi fi numit Ucigaşul

Trebuie spus că am început să scriu această cronică (cel puţin în minte) chiar în Istanbul - nu se poate lectură mai apropiată de ideal decît cea din balconul Hotelului "Butik Star", de unde priveam Cornul de Aur şi puteam auzi chemarea la rugăciune. Pamuk, la fel ca şi noua vedetă din Turcia, Elif Shafak, e un tip care mizează pe masochismul cititorului din ţara sa de baştină: asta pentru că nu încetează să le amintească conaţionalilor despre genocidul aplicat armenilor în 1915, moment glorios din istoria otomană despre care nimeni nu vrea să vorbească în Turcia modernă şi fără de prihană.

În fine, să sperăm că nu doar repetatele sale interviuri de acest gen i-au adus Premiul Nobel pentru Literatură. Asta pentru că este, într-adevăr, un autor în ale cărui romane trebuie să te adînceşti, fie şi pentru a obţine celebrul sentiment al stranietăţii, fie pentru a avea ocazia unică de a plonja în lumea unei miniaturi... Mă numesc Roşu tocmai asta este: miraculosul abordat cu naturaleţe - identificarea cu lumea artei miniaturale, a crimei din serai, a firului de mătase folosit la sugrumarea celui ce fluiera-n moschee... etc.

Este, dacă vreţi, un fel de Numele trandafirului, a cărui acţiune se petrece în lumea mîncată de invidii a miniaturiştilor de pe lîngă palat, în vremea măreţului Padişah Murat al III-lea. Acţiunea se întinde pe cîteva zile bune într-o iarnă cu ninsori abundente, din anul 1591. Tagma este cutremurată de uciderea celui mai blînd dintre miniaturişti, un conformist a cărui "relatare" de pe fundul puţului unde a fost aruncat de ucigaş vine ca o confesiune din lumea de dincolo: "Acum sînt un om mort - un cadavru pe fundul unui puţ. A trecut multă vreme de cînd mi-am dat ultima suflare, inima mi s-a oprit demult, însă nimeni, în afară de ticălosul meu ucigaş, nu are habar de ce mi s-a întîmplat". Romanul este format din asemenea monoloage care se intersectează, din redări caleidoscopice ale unor aceleaşi evenimente prezentate subiectiv. Deja învechita tehnică a oglinzilor, care capătă însă un aer "exotic" tocmai datorită unui univers necunoscut. Partea mai interesantă intervine în momentul în care trebuie să alegi ucigaşul, străbătînd puzzle-ul "minciunilor" stilistice. Unul dintre cei trei miniaturişti, numiţi Măslină, Fluture, Barză, plus un bonus (îndrăgostitul-şi-nu-prea Negru), este, în acelaşi timp, şi Ucigaşul. Numai că viziunile interioare ale Ucigaşului, aflat într-o perpetuă transformare după crimă, implică o dublă prefăcătorie: una faţă de naraţiunea în sine, alta faţă de personajele care îl înconjoară. Avem aşadar de dezlegat două enigme narative: citim, o dată, cu vigilenţa unui detectiv, spusele celor patru, apoi relatările criminalului. Două dintre naraţiuni ar trebuie să coincidă stilistic. Nu se întîmplă. Asta pentru că Ucigaşul este într-o perpetuă schimbare - una asemănătoare putrefacţiei. Ochii săi devin atenţi la tot ce înseamnă umbră, mizerie, pot sesiza minciuna, păcatul de pe umerii celor din jur, plimbările sale nocturne devin lungi rememorări ale crimei, dar şi viziuni pure.


Nu există alb sau negru în conturarea personajelor

Pe fundal are loc şi o poveste ciudată de dragoste între Negru şi frumoasa Şekure, care o dată vrea, o dată nu vrea, aşteptînd întoarcerea unui soţ mai mult ca sigur mort, ezitînd între fratele acestuia, dragostea părintească şi insistenţele eterne ale lui Negru. Cel din urmă e într-o căutare înfrigurată a tinereţii pierdute - a fost refuzat de Şekure în "copilărie", lucru ce l-a făcut să apuce drumul străinătăţii. Întoarcerea sa coincide cu prima crimă, care-l transformă într-un detectiv involuntar. Ambiguitatea pe care se sprijină construcţia personajelor lui Pamuk e una excepţională: nu există alb sau negru în conturarea lor - deşi o iubeşte pe Şekure şi îi respectă tatăl, Negru nu poate decît să profite de omorîrea acestuia pentru a o lua de nevastă...

Îmi amintesc vizitarea Haremului din Top-Kapî şi de cuvintele celui care m-a întovărăşit: "Nu cunosc loc în lumea asta mai apăsător şi mai trist.

De la un anumit moment (istoric), hruba asta a devenit teatrul unor omoruri care stabileau mersul Imperiului Otoman". Exact aceeaşi apăsare o emană şi romanul lui Pamuk. Ai senzaţia rătăcirii într-un glob de cristal, unde paşii răscolesc zăpada aşternută în nemişcare.


Cartea este o minunată gravură care emană melancolie

Povestea detectivistică a lui Pamuk e spusă cu atît de mult talent încît paginile acestei ficţiuni îţi dau la final imaginea unei lumi pe care altfel n-ai putea s-o înţelegi.

"Dacă mi s-ar fi spus că, pe vremuri, Istanbulul era mai sărac, mai mic, mai fericit, poate că n-aş fi crezut, dar aşa îmi grăia inima. Casa iubitei mele se afla în acelaşi loc, înconjurată de tei şi de castani, dar cînd am întrebat de ea, din poartă, am aflat că aici locuia acum altcineva. (...) Dar să nu vă istorisesc acum toate astea; am să vă spun doar că de ramurile teilor din vechea grădină atîrnau ţurţuri de gheaţă de mărimea degetului meu mic şi că grădina de ale cărei zile calde, văratice, scăldate în verdeaţă şi soare, încă îmi aminteam, evoca moartea prin dezolare, prin zăpadă şi prin neorînduială."

Aşa debutează povestea lui Negru, printr-un pasaj care te introduce în atmosfera morbidă generală, în lumea crimei, a unui Roşu amestec de vişină putredă şi trandafiriu de carne vie, în fine, o lume bîntuită de djinnul melancoliei. De fapt, Negru este, pe tot parcursul romanului, un exponent al acesteia. Cartea în sine este o minunată gravură care emană melancolie.

Cînd, în fine, Negru soseşte în braţele lui Şekure, cu umărul despicat de hangerul lui Velican Efendi, persanul, cel căruia i se spunea, în atelier, Brânză, cînd totul pare să se fi încheiat cu bine, intervine ultima povestire, cea a eroinei: rana lui Negru n-a făcut decît să-i dezvăluie adevăratul temperament, i-a folosit ca pretext pentru tot restul vieţii spre a privi lumea cu capul aplecat, măcinat de istoria unei iubiri ratate la momentul potrivit... Iubirea dintre cei doi nu este niciodată deplină, ci sfîşiată de fulgerări oţelite, ca de hanger. Totul într-o iarnă grea din Istanbul, cînd roşul devine mult mai vizibil pe stratul de zăpadă.

Pe lîngă poveştile de iubire şi crimă intervine şi stratul filosofic al romanului, de fapt o temă recurentă în discuţiile personajelor: este bine ca miniaturiştii să adopte stilul ghiaurilor în miniatură? Ba chiar să folosească unealta Diavolului, perspectiva? De aici pleacă şi intriga poliţistă, din dorinţa Măritului Padişah de a avea o carte ilustrată cu asemenea tehnici:

"Pentru că picturile maeştrilor persani, ba chiar miracolele celor mai mari maeştri din Herat au fost privite, în cele din urmă, ca o parte a decoraţiunii hărăzite chenarului, nu se leagă nimeni de ele, socotind că pun în lumină frumuseţea scriiturii, miracolele înfăptuite de caligrafi. Cîţi oameni văd, de fapt, pictura noastră? Însă pictura decorativă ori miniatura pe care o plăsmuim folosindu-ne de meşteşugul maeştrilor frînci trece de pragul simplei decoraţiuni şi începe să fie portret de-a binelea. Iată, asta este ceea ce nu îngăduie Preasfîntul Coran, asta nu-i era deloc pe plac Profetului nostru".

Aici se află nodul intrigii unui roman excepţional, tradus la fel de bine de Luminiţa Munteanu. Şi, acestea fiind zise, dat fiind că aici scriu articole publicitare, cum au spus unii, i-aş ruga pe cei de la Curtea Veche să mă plătească.

(Cronică preluată din Suplimentul de cultură, noiembrie 2006)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer