Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Mă numesc Roşu


Orhan Pamuk

17.01.2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Orhan Pamuk
Mă numesc Roşu
Editura Curtea veche, 2006


traducere de Luminiţa Munteanu

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

*****

Intro

Orhan Pamuk (n. 1952) este cel mai cunoscut şi, totodată, cel mai controversat scriitor turc contemporan, asumat de întreaga Europă ca una dintre cele mai valoroase şi originale voci ale ultimilor ani. Născut la Istanbul, Pamuk a urmat studii de arhitectură la Universitatea Tehnică din oraşul natal, abandonate ulterior; în 1976 a absolvit Institutul de Jurnalistică al aceleiaşi universităţi. Din 1974 s-a consacrat aproape în întregime scrisului, după ce, o vreme, cochetase cu pictura.

Opera sa, elogiată cu entuziasm de critici şi tradusă în peste 40 de limbi, cuprinde romane - printre care Beyaz Kale (Fortăreaţa albă, 1985), Kara Kitap (Cartea neagră, 1990), Yeni Hayat (Viaţa cea nouă, 1994), Benim Adim Kirmizi (Mă numesc Roşu, 1998), Kar (Zăpada, 2002) - şi un volum de memorii dedicat Istanbulului. Recunoaşterea internaţională s-a concretizat şi într-o pleiadă de premii prestigioase, precum: The Independent Award for Foreign Fiction, Prix de la Découverte Européenne, Prix du Meilleur Livre Étranger, International Impac Dublin Literary Award, Prix Médicis Étranger, Friedenspreis şi multe altele. În anul 2006, Pamuk a primit premiul Nobel pentru literatură.

*****


Aţi omorât pe cineva şi vă învinuiţi unii pe alţii.
Coranul, "Vaca", 72

Orbul şi văzătorul nu sunt deopotrivă.
Coranul, "Creatorul", 19

Ale lui Dumnezeu sunt Răsăritul şi Asfinţitul.
Coranul, "Vaca", 115

1. Eu sunt Cadavrul
Acum sunt un om mort - un cadavru pe fundul unui puţ. A trecut multă vreme de când mi-am dat ultima suflare, inima mi s-a oprit demult, însă nimeni, în afară de ticălosul meu ucigaş, nu are habar de câte mi s-au întâmplat. Iar el, nenorocitul acela, spre a fi sigur că m-a ucis, mi-a ascultat răsuflarea, mi-a luat pulsul, apoi mi-a tras un picior în coaste, m-a cărat la puţ, m-a săltat şi mi-a dat drumul în el de-a berbeleacul. În vreme ce mă prăvăleam în puţ, capul meu, pe care-l spărsese mai întâi cu o piatră, s-a făcut fărâme, iar chipul, fruntea, obrajii mi s-au făcut zob, s-au făcut una cu pământul. Mi s-au frânt oasele, iar gura mi s-a umplut de sânge.

De patru zile nu m-am mai întors acasă; mă caută nevasta, copiii. Fata mea s-a prăpădit de atâta plâns, tot stă şi se uită la poarta grădinii; toţi stau cu ochii ţintă la drum, la poartă.

Oare stau, într-adevăr, cu ochii ţintă la poartă? Nici asta nu ştiu. Poate că s-au obişnuit deja, ce e rău în asta? Câtă vreme se află aici, omul are simţământul că viaţa continuă să se scurgă la fel ca mai înainte.

Înainte de a mă naşte eu, în spatele meu exista un timp fără zăgazuri. Şi după moartea mea va fi un timp nemărginit. Pe când trăiam, nu mă gândeam deloc la aceste lucruri; îmi continuam viaţa fericit, între două timpuri întunecate.

Eram fericit, se pare că eram fericit; acum pricep asta. Eu eram cel care făurea cele mai izbutite auriri din atelierul Padişahului Nostru şi nici un miniaturist nu mă întrecea în măiestrie. Din lucrările pe care le împlineam în afara atelierului câştigam nouă sute de aspri*. Desigur că toate aceste lucruri îmi fac moartea şi mai greu de îndurat.

Eu înfăptuiam doar decoraţiunile şi aurirea; împodobeam marginile paginilor, pictam interiorul ramei, desenam frunze multicolore, ramuri, trandafiri, flori, păsări, vălătuci de nori, în genul celor chinezeşti, frunze care se întrepătrundeau, păduri pline de culoare şi gazele care se piteau în ele, padişahi, copaci, seraiuri, cai, vânători... Pe vremuri, desenam uneori şi motive decorative pe fundul câte unei farfurii; alteori, o făceam pe spatele vreunei oglinzi, în scobitura unei linguri, în vreo vilă de pe Bosfor, pe tavanul vreunui conac ori pe vreun cufăr... Iar în anii din urmă am lucrat doar pe pagini de carte, deoarece Padişahul Nostru oferea foarte mulţi bani pentru cărţile pictate. Nu voi spune că, atunci când m-am confruntat cu moartea, am înţeles că banii n-au nici o importanţă în viaţă. Omul cunoaşte însemnătatea banilor, chiar şi când nu se mai află în viaţă.

Ştiu că acum, constatând că îmi auziţi vocea în starea în care mă găsesc, confruntaţi cu acest miracol, gândiţi în felul următor: mai lasă-ne cu cât ai câştigat în timpul vieţii. Povesteşte-ne mai degrabă ce ai văzut acolo. Ce este după moarte, unde se află sufletul, cum sunt Raiul şi Iadul, ce vezi pe acolo? Cum este moartea, oare suferi? Aveţi dreptate. Ştiu că omul se întreabă mereu, în răstimpul vieţii, ce se întâmplă dincolo. Mi s-a istorisit povestea unui om care rătăcea printre cadavre, pe câmpuri de luptă însângerate, mânat doar de o asemenea curiozitate... Acest om, care căuta, printre luptătorii răniţi aflaţi în agonie, o persoană care să fi murit şi să fi înviat, spre a-i dezvălui tainele lumii de dincolo, a fost confundat de ostaşii lui Timur cu un inamic şi retezat pe din două cu o lovitură de sabie, aşa încât a crezut că, pe lumea cealaltă, omul este despărţit în două.

Aşa ceva nu există. Ba chiar pot spune că sufletele care vieţuiesc împărţite în lumea pământească se reîntregesc aici. Dar, slavă Domnului, spre deosebire de ceea ce pretind păgânii lipsiţi de credinţă ori ereticii şi hulitorii care se pleacă Diavolului, există şi lumea cealaltă. O dovedeşte faptul că mă adresez dumneavoastră de acolo. Am murit, dar, aşa cum aţi văzut, nu am dispărut. Pe de altă parte, sunt nevoit să vă spun că nu am dat de acele încăperi ale Raiului, din aur şi argint, despre care se vorbeşte în Preasfântul Coran şi pe sub care răzbat râuri, de copaci doldora de fructe şi de frunze uriaşe, de fecioare preafrumoase. Or, îmi aduc foarte bine aminte cum am fost cuprins adeseori de-nfocare şi cum le-am zugrăvit pe acele hurii ale Raiului, cu ochii lor mari, despre care se povesteşte în sura "Faptul". Desigur că n-am dat nici de cele patru râuri de lapte, vin, apă dulce şi miere, despre care Preasfântul Coran nu vorbeşte, dar la care se referă cei cu fantezie bogată, precum Ibn-i Arabi. Deoarece nu vreau să-i împing spre necredinţă pe nenumăraţii oameni care trăiesc, pe bună dreptate, cu nădejdea şi cu iluzia lumii de dincolo, trebuie să arăt de îndată că toate aceste lucruri se leagă de situaţia mea specială; orice credincios care are parte chiar şi de cea mai neînsemnată cunoştinţă despre moarte pricepe faptul că o persoană tulburată, aşa cum sunt eu în starea în care mă aflu, se va strădui zadarnic să zărească râurile Raiului.

Pe scurt: eu, cel cunoscut în breasla miniaturiştilor şi printre maeştri drept Delicat Efendi, am murit, dar n-am fost îngropat. Aceasta este şi pricina pentru care sufletul meu nu s-a putut desprinde pe de-a-ntregul de trup. Pentru ca sufletul meu să se poată apropia de Rai, de Iad, după cum o fi să-mi fie soarta, trebuie să poată răzbate din mizeria trupului. Această stare neobişnuită, în care s-au aflat şi alţi oameni, îi pricinuieşte sufletului meu suferinţe îngrozitoare. Chiar dacă nu simt că mi-e capul făcut praf, că jumătate din trupul meu putrezeşte într-o apă rece ca gheaţa, făcut fărâme şi năpădit de răni, percep durerea profundă a sufletului care se zbate să-mi părăsească trupul. Pare că întreaga lume începe să se micşoreze, ghemuindu-se undeva în mine.

Pot asemui această impresie de micşorare doar cu uimitoarea senzaţie de spaţiu pe care am încercat-o în momentul incomparabil al morţii. Când lovitura aceea neaşteptată mi-a spart capul, nu mi-a venit să cred că aveam să mor, deşi am înţeles pe dată că nelegiuitul voia să mă ucidă. Eram plin de speranţe, dar nu-mi dădeam seama de acest lucru pe vremea când îmi duceam viaţa searbădă, între atelierul de pictură şi casă. M-am agăţat de viaţă cu degetele, cu unghiile şi cu dinţii cu care l-am muşcat, plin de patimă. N-am să vă mai plictisesc cu durerea pricinuită de celelalte lovituri pe care le-am încasat.

Când am priceput, întristat, că urma să mor, un sentiment ciudat de spaţiu mi-a cuprins sufletul. Am trăit clipa trecerii cu acest sentiment; am ajuns aici domol, aşa cum se întâmplă când te visezi dormind. În clipa din urmă, am zărit încălţările pline de zăpadă şi de noroi ale nelegiuitului meu ucigaş. Am închis ochii, ca atunci când adormi, şi am ajuns aici într-o trecere lină.

Acum, nu mă plâng de faptul că dinţii îmi cad în gură precum boabele de năut prăjit, că faţa mi-e atât de terciuită încât a devenit de nerecunoscut, ori că stau îngrămădit pe fundul unui puţ; nici măcar de siguranţa celorlalţi că încă mai sunt în viaţă. Ceea ce-mi macină sufletul fără odihnă este faptul că cei care mă iubesc se gândesc adeseori la mine, amăgindu-se cu ideea că-mi petrec, în continuare, vremea cu vreo îndeletnicire prostească, într-un ungher al Istanbulului, ori chiar că m-am dus după vreo altă femeie. Măcar de mi s-ar găsi mai repede trupul, ca să mi se facă rugăciunea cuvenită, să-mi fie săltat cadavrul şi să fiu îngropat! Mai însemnat chiar decât asta, măcar de-ar fi descoperit ucigaşul meu! Vreau să ştiţi că, până ce nu va fi aflat nelegiuitul acela, am să mă răsucesc neîncetat în groapă, fără tihnă, chiar de-o fi să mă pună în cel mai făţos mormânt, şi am să vă insuflu tuturor neîncredere. Găsiţi-l pe puiul de târfă care va deveni ucigaşul meu, iar eu am să vă povestesc, rând pe rând, tot ce voi vedea prin lumea de dincolo! Dar, după ce-l veţi găsi, trebuie să-l puneţi la cazne cu menghina, să-i frângeţi câteva oase - mai cu seamă coastele -, trosnindu-i-le binişor, iar apoi să-i smulgeţi, unul câte unul, firele acelea de păr scârboase şi slinoase, găurindu-i pielea cu şişurile călăilor (anume făcute pentru această treabă) şi făcându-l să urle de durere.

Cine este ucigaşul meu - cel faţă de care mă încearcă atâta mânie - şi de ce m-a ucis în felul acesta neaşteptat? Puneţi-vă toate aceste întrebări. Spuneţi că lumea e plină de ucigaşi nelegiuiţi, de două parale, că ce mi-e unul, ce mi-e altul? În cazul acesta, vă înştiinţez de pe-acum: în spatele morţii mele se ascunde o dezgustătoare uneltire împotriva credinţei noastre, a datinilor noastre, a modului nostru de a privi lumea. Deschideţi ochii, aflaţi de ce m-au ucis duşmanii vieţii în care credeţi şi pe care o trăiţi, duşmanii islamului, de ce vă pot ucide şi pe voi într-o bună zi. Spusele marelui predicator Husret Hogea din Erzurum, căruia îi sorbeam cuvintele cu lacrimi în ochi, se împlinesc, una câte una. Să vă mai spun şi că toate cele câte ni se întâmplă, chiar de-ar fi să fie povestite şi scrise într-o carte, nu vor putea fi înfăţişate niciodată, nici măcar de cei mai iscusiţi dintre miniaturişti. Aşa cum se întâmplă şi cu Preasfântul Coran - să nu se înţeleagă greşit, Doamne fereşte! -, puterea cutremurătoare a acestei cărţi vine şi din faptul că ea este cu neputinţă de ilustrat vreodată. Mă îndoiesc că aţi izbutit să pricepeţi acest lucru.

Luaţi seama, nici eu nu mă plecam, pe vremea uceniciei mele, asupra adevărului din adâncuri, asupra vocilor care răzbăteau din lumile de dincolo; făceam haz de asemenea lucruri, chiar dacă mă temeam de ele. Şi mi-am aflat sfârşitul pe fundul acestui puţ înfricoşător! Asta vi se poate întâmpla şi vouă; fiţi cu ochii în patru! Acum nu-mi mai rămâne altceva de făcut decât să nădăjduiesc că, poate, dacă putrezesc zdravăn, mă vor găsi din pricina mirosului meu dezgustător. Şi, de asemenea, să-mi închipui caznele la care îl va supune un om cumsecade pe nemernicul meu de ucigaş, atunci când va fi aflat acesta.

2. Mă numesc Negru
Am intrat în Istanbul, oraşul în care m-am născut şi în care am crescut, ca un somnambul. Despre cei care urmează să moară se spune că i-a tras pământul; pe mine m-a tras moartea. La început, când am ajuns în oraş, credeam că nu există decât moarte; mai apoi însă m-am întâlnit cu dragostea. Dar dragostea, la vremea când am intrat pentru prima oară în Istanbul, era ceva la fel de îndepărtat şi de uitat ca şi amintirile mele legate de oraş. Cu doisprezece ani în urmă, mă îndrăgostisem, la Istanbul, de verişoara mea, aflată la vârsta copilăriei.

La doar patru ani după ce am părăsit Istanbulul, mi-am dat seama că, în vreme ce cutreieram prin stepa nesfârşită, prin munţii năpădiţi de zăpezi şi prin oraşele posomorâte din Ţara Persanilor, purtând scrisori şi strângând dări, uitasem treptat cum arăta chipul iubitei mele nevârstnice rămase la Istanbul. Cuprins de îngrijorare, am încercat din răsputeri să rememorez acel chip, însă am priceput că, oricât de mult ar iubi, omul uită, cu timpul, un chip pe care nu-l vede deloc. În cel de-al şaselea an petrecut în Orient, ca scrib prin cancelarii, călătorind ori în serviciul vreunui paşă, ştiam deja că acel chip pe care-l însufleţeam în închipuirea mea nu era chipul iubitei mele de la Istanbul. Mai apoi, în cel de-al optulea an, am înţeles că uitasem încă o dată chipul pe care mi-l aminteam în mod greşit în cel de-al şaselea an şi că îmi amintisem, din nou, de el ca de un cu totul alt chip. După doisprezece ani, la vârsta de treizeci şi şase de ani, când am revenit în oraşul meu, eram conştient că, încetul cu încetul, uitasem demult chipul iubitei mele.

Cei mai mulţi dintre prietenii, rudele, cunoştinţele mele din cartier răposaseră în aceşti doisprezece ani. M-am dus la cimitirul ce dădea spre Cornul de Aur şi m-am rugat pentru mama şi pentru unchii mei, care muriseră în lipsa mea. Mirosul pământului noroios s-a amestecat cu amintirile; cineva spărsese un ulcior pe buza mormântului mamei şi, nu ştiu de ce, privind acele cioburi, am început să plâng. Habar n-am de ce plângeam: pentru cei morţi, pentru că, după atâta amar de vreme, mă aflam încă la începutul vieţii, sau tocmai pentru că simţeam contrariul, pentru că simţeam că ajunsesem la capătul călătoriei propriei mele vieţi? Începuse să se cearnă o ninsoare abia vizibilă. Am plecat, cufundându-mă în fulgii răzleţi, purtaţi de colo-colo. Rătăcisem drumul, absorbit de îndoielile vieţii, când am zărit, într-un ungher întunecos al cimitirului, un câine negru, care se uita la mine.

Lacrimile mi-au secat. Mi-am şters nasul. Am văzut câinele dând prietenos din coadă înspre mine şi am ieşit din cimitir. Mai apoi, am închiriat o casă locuită pe vremuri de una dintre rudele mele dinspre tată şi m-am aşezat în cartier. Stăpâna casei m-a asemuit cu fiul ei, ucis în luptă de soldaţii Safavizi. Ea urma să-mi ţină casa în rânduială şi să-mi facă de mâncare.

Curios să văd cum arăta oraşul, de parcă nu m-aş fi stabilit la Istanbul, ci, vremelnic, într-unul din acele oraşe arabe aflate la celălalt capăt al lumii, am ieşit pe stradă şi am rătăcit îndelung, cu nesaţ. Se îngustaseră oare străzile, sau îmi păreau mie astfel? În unele locuri, pe uliţele înghesuite între casele înclinate una spre cealaltă, am fost nevoit să mă strecor pe lângă ziduri şi porţi, spre a nu mă izbi de caii încărcaţi cu poveri. Sporise oare numărul celor bogaţi, sau doar mi se părea mie? Am văzut o caleaşcă arătoasă, cum nu se afla alta nici în Arabia, nici în Ţara Persanilor; semăna cu o fortăreaţă trasă de cai falnici. La Coloana Arsă, în duhoarea care venea dinspre Târgul de Păsări, am zărit cerşetori fără ruşine, în zdrenţe, îngrămădiţi unul în altul. Unul dintre ei era orb şi surâdea, uitându-se la zăpada care se cernea.

Dacă mi s-ar fi spus că, pe vremuri, Istanbulul era mai sărac, mai mic, mai fericit, poate că n-aş fi crezut, dar aşa îmi grăia inima. Casa iubitei mele părăsite se afla în acelaşi loc, înconjurată de tei şi de castani, dar când am întrebat de ea, din poartă, am aflat că aici locuia acum altcineva. Mama iubitei mele - mătuşa mea - murise, iar soţul şi fata ei se mutaseră şi, aşa cum spuneau oamenii aflaţi la poartă, care nici măcar nu băgau de seamă cât de nemilos îţi puteau frânge inima în asemenea împrejurări, avuseseră parte de ceva necazuri. Dar să nu vă istorisesc acum toate astea; am să vă spun doar că de ramurile teilor din vechea grădină atârnau ţurţuri de gheaţă de mărimea degetului meu mic şi că grădina de ale cărei zile calde, văratice, scăldate în verdeaţă şi soare, încă îmi aminteam, evoca moartea prin dezolare, prin zăpadă şi prin neorânduială.

De fapt, aflasem câte ceva despre cele ce se abătuseră asupra rudelor mele din scrisoarea pe care mi-o trimisese Unchiul la Tabriz. În ea, Unchiul mă chema la Istanbul, povestindu-mi că pregătea o carte tainică pentru Padişahul Nostru şi că dorea să-l ajut. Unchiul auzise că mă îndeletnicisem o vreme cu meşteşugul cărţilor, la Tabriz, pentru diverse paşale otomane, pentru guvernatori, pentru împătimiţii de la Istanbul. Ceea ce făceam era să iau bani gheaţă de la doritorii care-mi comandau cărţi, să dau de urma miniaturiştilor şi a caligrafilor care se plângeau de războaie şi de soldaţii otomani, dar care nu părăsiseră încă oraşul pentru a pleca la Kazvin şi în celelalte oraşe persane şi să le cer acestor mari maeştri, care deplângeau lipsa banilor şi faptul că nu erau băgaţi în seamă, să caligrafieze paginile, să le picteze, să le lege, iar mai apoi să trimit cărţile la Istanbul. De n-ar fi fost dragostea pentru miniatură şi pentru cartea frumoasă, pe care mi-o insuflase Unchiul în tinereţe, n-aş fi intrat defel în asemenea afaceri.

Meşterul bărbier de la colţul străzii care dă în piaţă - stradă pe care locuise cândva Unchiul - era tot în prăvălia lui, printre aceleaşi oglinzi, brice, ibrice şi săpunuri. Am dat nas în nas cu el, dar n-am de unde să ştiu dacă m-a recunoscut. Văzând cum vasul de spălat pe cap, în care se turnase apă caldă, continua să se legene înainte şi înapoi, trasând acelaşi arc de cerc la capătul lanţului care atârna din tavan, m-am înveselit.

Unele cartiere, unele străzi pe care păşisem în copilărie arseseră în cei doisprezece ani, preschimbându-se în scrum, iar locul le fusese luat de ruine negre ca tăciunele, printre care câinii îţi tăiau calea, iar nebunii îi speriau pe copii; în altele, în schimb, se ridicaseră conace bogate, care stârneau uimirea celor veniţi de departe, ca mine. La ferestrele unora dintre ele erau montate geamuri veneţiene colorate, dintre cele mai scumpe. După balcoanele ce atârnau peste zidurile înalte mi-am dat seama că, în lipsa mea, se construiseră nenumărate case măreţe, cu două caturi.

Aşa cum se întâmpla în multe alte oraşe, nici la Istanbul banul nu mai avea aproape nici o valoare. În anii în care am plecat eu în Orient, existau cuptoare care scoteau o ditamai pâinea de patru sute de drahme care costa un aspru, pe când acum, cu aceiaşi bani, se scotea o pâine pe jumătate cât aceea, al cărei gust nu-ţi mai amintea cu nimic de copilărie. Dacă răposata mea mamă ar fi văzut că trebuie să dea trei aspri pe duzina de ouă, ne-ar fi spus s-o ştergem în altă parte, înainte de-a ni se uşura găinile în cap. Dar ştiam că banii aceştia cu valoare scăzută se aflau pretutindeni. Se spunea că vasele de negoţ care veneau din Flandra şi de la Veneţia erau pline de cufere cu astfel de bani calpi. Odinioară, la monetărie, din o sută de drahme de argint se băteau cinci sute de aspri, pe când acum, din pricina războaielor care nu mai conteneau, cu Safavizii, începuseră să se bată opt sute de aspri. Ienicerii, văzând că asprii pe care-i primiseră căzuseră în Cornul de Aur, plutind pe apă ca boabele de fasole uscată şi revărsându-se dinspre debarcaderul negustorilor de legume spre mare, s-au răsculat şi au împresurat palatul Padişahului Nostru ca pe o cetate inamică.

Un predicator pe nume Husret, care ţinea predici la Moscheea Beyazit şi care pretindea că este un sfânt ce descinde din neamul Profetului Mahomed, dobândise faimă tocmai în aceste vremuri de depravare, de scumpete, de crime, de jafuri. Predicatorul, căruia i se spunea Cel-din-Erzurum, punea toate catastrofele care pustiiseră Istanbulul în ultimii zece ani - incendiile din cartierele Bahçekapi şi Kazancilar, ciuma care provoca zeci de mii de morţi de fiecare dată când se arăta în oraş, faptul că, după ce muriseră atâţia oameni, nu se ajunsese la nici un rezultat în războiul cu Safavizii, faptul că, în Occident, creştinii recucereau micile bastioane otomane şi stârneau revolte - pe seama abaterilor de la calea Profetului, a îndepărtării de la poruncile Preasfântului Coran, a îngăduinţei cu care erau priviţi creştinii şi a faptului că în lăcaşurile de dervişi se vindea vin fără oprelişte şi se cânta la intrumente muzicale.

Vânzătorul de murături care îmi vorbea cu însufleţire despre predicatorul din Erzurum şi care îmi dădea aceste veşti mi-a spus că banii calpi, noii ducaţi, florinii falşi împodobiţi cu lei, asprii a căror cantitate de argint se reducea treptat şi care împânziseră pieţele îi purtau pe cei asemenea cerchezilor, abhazilor, mingrelienilor, bosniecilor, gruzinilor, armenilor, ce umpleau străzile, spre o pierzanie sigură şi fără de întoarcere. Desfrânaţii şi răzvrătiţii se adunau, chipurile, prin cafenele şi cleveteau necontenit, până la ziuă. Inşi cu capete chiluge, fără identitate precisă, nebuni morţi după opium, Kalenderi întârziaţi care pretindeau că aceasta era calea Domnului cântau la instrumente până la ziuă, prin lăcaşurile de dervişi, îşi străpungeau trupurile cu ţepuşe şi, după ce săvârşeau tot felul de alte fapte necuviincioase, se împreunau unii cu alţii şi cu băieţi nevârstnici.

Am auzit un sunet plăcut de lăută, dar nu ştiu dacă eu am fost cel care l-a căutat şi l-a urmat, sau dacă nu cumva amintirile şi dorinţele mele, tulburarea de care spuneam că îmi stăpânea mintea au fost cele care m-au făcut să intuiesc în el o scăpare, căci nu-l mai răbdam pe înveninatul negustor de murături. Ceea ce ştiu este că, dacă ţi-e drag un oraş, dacă te plimbi îndelung prin el, după ani şi ani, nu numai sufletul, ci şi trupul tău îi recunoaşte străzile şi o face astfel încât, într-un moment de dezolare în care zăpada se vălătuceşte trist, picioarele ajung să urce de la sine un povârniş de care te simţi apropiat.

Astfel se face că am plecat de la Târgul Potcovarilor şi am contemplat, din preajma Moscheii Süleymaniye, ninsoarea care cădea peste Cornul de Aur; pe acoperişurile orientate spre miazănoapte, prin ungherele cupolelor măturate de crivăţ se depusese de-acum zăpada. Pânzele unei corăbii care intra în port coborau fâlfâind în chip de salut, împrumutând culoarea plumburie, ceţoasă a Cornului de Aur. Chiparoşii şi platanii, acoperişurile, tristeţea amurgului, sunetele care răzbăteau din inima cartierelor aflate în vale, strigătele vânzătorilor şi ţipetele copiilor care se jucau în curtea Moscheii - toate mi se învălmăşeau în cap şi mă făceau să simt, într-un mod care nu-mi stârnea deloc mirarea, că, de acum încolo, nu voi mai putea trăi nicăieri altundeva decât în oraşul vieţii mele. Pentru o clipă am crezut că înaintea ochilor mi se iveşte chipul iubitei uitate de ani de zile.

Am coborât de pe povârniş. Am pătruns în mulţime. După rugăciunea de seară mi-am ostoit foamea în prăvălia unui negustor de măruntaie. Am ascultat cu luare-aminte ceea ce îmi povestea stăpânul prăvăliei pustii, care îmi dădea să mănânc urmărindu-mi cu duioşie îmbucăturile, de parcă ar fi hrănit o pisică. Îndemnat şi îndrumat de el, am pornit-o, după ce s-a întunecat binişor, pe străzile înguste din dosul Târgului de Sclavi şi am găsit cafeneaua.

Înăuntru era înghesuială şi cald. Povestitorul, de felul căruia se află mulţi la Tabriz ori prin alte oraşe persane, unde nu se numesc însă meddah, ci perdedar, era aşezat în spate, lângă sobă, pe un podium; atârnase pe perete o singură imagine - cea a unui câine, desenat în fuga condeiului, pe hârtie grosolană, dar cu har - şi, arătând din când în când înspre animalul din imagine, îşi punea povestea în gura acelui câine.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer