Iarna sunt cu Goma la furat de cărți

Paul Goma a făcut pușcărie politică întru trezirea poporului român. S-ar putea preda geografia (și istoria) scumpei Românii socialiste după locurile unde Paul Goma și părinții lui, basarabeni, au fost refugiați, denunțați, reținuți, anchetați, întemnițați și în-domiciliu-obligatoriu forțați. În loc de realizările epocii socialiste și imbecil naționaliste 1948-1989, cu raportările ei abracadabrante de producții la hectar și de ani lumină de țeavă per cap de muncitor cu bască, s-ar putea cu mai mult folos, pentru cei tineri, studia în școli un curs al itinerariului durerii.

A suferit și a scris. Fără să facă nici un compromis. Nici față de autoritățile comuniste, nici față de cele franceze, suspicioase la sosirea lui la Paris, nici față de membrii cu ifose ai diasporei române din occident, nici, în fine, față de autoritățile post-decembriste de la București, care nu s-au grăbit să-i ofere cetățenia română înapoi, sau față de așa-zișii analiști-la-rece ai comunismului românesc.

Și a mai făcut ceva: a furat cărți. Da, da, a furat cărți ca să le ascundă de bidoanele cu gaz și de chibriturile cu care sovieticii (rușii sau rusificații) voiau, cu înflăcărat primitivism, să facă din nemuritoare opere literare, cenușă. La început de vacanță aș vrea să reamintesc cititorilor LiterNet, mai ales celor tineri, de scriitorul Paul Goma, cu speranța că vor pune și titluri de-ale lui pe listele lor de lectură-de-vară, și să-i invit, prin acest material, publicat inițial în revista Orizont, la furat de cărți!



Cu Hal și cu Falstaff beau verile. După ce mă-ntorc din arhipelag, cu Strindberg, de la Hemsö, cu miros de Baltică-n nări și cu ochii mici de-atâta lumină. După ce mă liniștesc să văd că Lupu Mavrocosti n-a vândut străinului pădurea Borzei nici anu' ista. În nopțile toride însă, cu geamurile dinspre stradă deschise, nu fac decât să sărut umărul Monicăi Vitti, cel nemângâiat încă de Delon. Râde, și-mi promite să mă ia cu ea în avion la Verona, să vedem de sus norii lui Antonioni. N-o cred. Ecoul rău prevestitor al tocurilor ei, în noapte, pe asfalt, în acel cartier pustiu al Romei, îl iau însă întotdeauna în serios. Doar rușii au fost gata în chiar anul ăla, al eclipsei, să pună ciuperci în Cuba. În august miroase bine a fragi sălbatici, dar nu ies din casă trei zile la rând, ca să scot anxietățile din mine cu anxietățile lui Bergman. Singura escapadă e, dacă e, până în centrul vechi, să mă amuz revăzând ceasul fără brațe, cel mai înduioșător semn (involuntar) de prețuire adus de americani suedezului. Altfel, sunt în tălpile goale pe stânci, cu Monika lui Fogelström, sau trag cu ochiul, lipsit de rușine, la tot felul de scene dintr-o căsătorie unde Liv Ullman află cum e cu ipocrizia bărbatului matur. Toamna sting ecranul și merg de-mi cumpăr câte-un Balzac împielițat, câte-un Pamuk nou, câte-un Russo sau un Theroux. Vremea rea prefer însă s-o aștept cu Ulf Lundell în Skåne. Stau preț de câteva sute de pagini, până e gata să se înzăpezească acolo, zdrăngănind la chitară și făcând cu ochiul blondelor. Când ziua-lumină se scurtează, e vremea să scot din sertar un semn de carte albastru, lucios, unul negru, îndoit la un colț, și altul roșu, brodat, și să le așez pe masă în fața mea, ca mai apoi să le înnobilez strecurându-le în trei volume^[i] de Goma.

... Văd copacii cum cad nevinovați din picioare și stivele de lemne care ard ca să-ncălzească doar stelele. Și văd copii care bat ulița, în urma coloanelor de soldați ruși care se depărtează vodkaveseli de ultima ispravă. Au dat, iată, foc la Codrul Orheiului. Să moară de frig în urma lor basarabenii, cei de la care furaseră tot ce era de furat. Asta după ce le arseseră cărțile și le ridicaseră învățătorii. Fiindcă ei ridică, înalță, binefăcătorii de la răsărit. Îi ridicaseră și-i trimiseseră în Siberia. Să le dispară acolo apostolii, mama lor de ne-ruși, iar dincoace de Nistru să moară de ger și viscol ceilalți, martorii jafului. Fiindcă ce-a mai rămas în picioare, numără-n gând copilul de cinci ani jumate, un stejar, un paltin, doi-trei ulmi. Cum s-ajungă la un sat întreg?

Ies armate, intră alte armate, oamenii se învrăjbesc, se toarnă unii pe alții, se răzbună unii pe alții, ce poate mintea unui copil să-nțeleagă? Cam poate totuși, fiindcă deși la geografia hărții abia ajunge ridicându-se pe vârfuri, cu cea a sufletului stă mult mai bine. Din calidor se văd toate. În casă nu poate încă intra, sunt prea multe cizme și bocanci și cioburi de sticlă. Pe prispă, în calidor adică, e altceva. Stă acolo și se gândește cum i-au înmormântat tatăl. De viu. Adică fără să știe unde e și dacă mai e, ridicatu' de taică-său, îl declaraseră. Mort. La școală, unde va începe și el să meargă, a venit în locul lui taică-său o învățătoare nouă, una din Ardeal, Sarmisegetuza, da' copiii îi zic Tuza. Stă la ei în casă. O sobă încălzește două camere.

Până la următoarea invazie totul reintră în normal în sat la Mana. Femeile sunt multe, și tinere. Bărbații sunt încă deportați, înrolați. Băieții sunt prin urmare ridicați în rang printre chicoteli și repetate îndemnuri de da' să nu spui, mă! Și el nu spune. Nici de ciuboțelele roșii ale fetei în casă nu spune, pe care el i le cere ca să i le poată tot el da înapoi dacă... îi arată. Ceea ce ea și face.

Invazia și cartea. Fuga și re-fuga. Refuga spre refugii. Din Basarabia spre Ploiești și de acolo, pe Valea Prahovei în sus, spre Ardeal. Cu un mort care a reînviat la Slobozia în lagăr și femeia acestuia. Părinții lui. Basarabeanul de taică-său fusese luat drept soldat rus și de asta trecut la verificări. Se întorseseră armele. La Sibiu și pe Târnave ar trebui să fie în siguranță familia. Dar acolo transilvănenii abia-i așteaptă pe ruși ca să le dea înapoi Ardealul luat de unguri.

Aici furăm noi prima dată cărți. În fiecare iarnă îi ajut mai întâi să-și care bagajele de la gazdă la gazdă, prin zăpadă, cu noaptea-n cap, pe la pagina 123. Și la multe alte pagini. Ca să li se piardă urma. Ca să nu fie repatriați în dincolo-de-Basarabia, de rușii eliberatori. Zece pagini mai la vale urcăm tot prin zăpadă la stână. Deși eu știu că de-acolo o să-i aresteze, fiind turnați. Le degeră picioarele. Ninge de nu se vede la zece pași în față. Ninge și-n ziua când domnișoara-de-română îl cheamă cu ea în sala bibliotecii. Are 13 ani acum. Deși domnișoara încuie repede ușa în urma lor, reușesc, în fiecare an, să mă strecor și eu înăuntru. Ca să văd stivele de cărți de pe podele. Care, ca să nu fie arse, trebuiesc... furate. Saci avem, sanie avem. E proptită acum de zid și, prin fereastra deschisă, dăm drumul pe ea în jos la saci. Apoi ocolim satul Șeica, spre garajul lui Iosif.

Mai târziu, la Sibiu, suntem deja antrenați. Deși, preț de 92 pagini, în fiecare an, nu știu ce vrea Sabina să-i arate de la geamul toaletei, în biblioteca Astra. Nu știu planul. Nici el nu știe, doar Sabina, ochelarista cu genunchi ascuțiți, care, măi puță, e mai mare ca el cu doi ani. Ea are 17. E tot iarnă și tot de sanie e vorba. Și de Blaga. De saci nu e nevoie; la epurarea bibliotecii, cărțile lui Blaga au fost trecute deja de pe rafturi în saci. E mai palpitant decât în compania băieților de pe strada Pal. La 15 ani, cât are el, una e să te bați pentru întâietate pe un maidan, alta e să furi cărți cu nepoata-lui-Blaga. Ca să le salvezi. Mai întâi cară amândoi ceva cărbuni și lemne, ca să se obișnuiască vecinii cu mișcările lor în zonă. Dar poimâine vor da atacul la fondul de carte Blaga! Au un plan al cartierului din spatele spitalului, străzile marcate cu albastru pe el. Noapte de noapte rugul Gutenberg ronțăie coperțile cărților topite de comuniști. Totul e contra-cronometru. Și ăstora le mai arde și de îndrăgostire. Dar e povestea lor, nu-i poți grăbi. Eu sunt doar mândru că în fiecare iarnă sunt la furat de cărți cu Goma. Ce, nu-i de-ajuns?