Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Poveşti pentru copii  Sageata  Perle şi mărgăritare

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Cine-i şefu'?


Sînziana Popescu

30.01.2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Nu ştiu cum sunt prichindeii ori prichinduţele voastre, dar Matei al meu e preocupat mai nou de ierarhii. Primul lucru pe care vrea să-l afle atunci când ajunge într-un loc străin e cine e "stăpânul domeniului". Mai precis, cine e şeful. Asta, în timp ce zi de zi, la "grădi", se străduieşte să devină unul. Sau, cel puţin, ce-şi imaginează el că ar trebui să fie personajul cu pricina... Aşa că se străduieşte din răsputeri să răspundă la toate întrebările educatoarei înaintea celorlalţi, să-i trântească pe toţi cât mai bine la Aikido sau să fie un "mic om de ştiinţă" la Fun Science. Dacă nu-i iese, e prăpăd. De fiecare dată se lasă cu lacrimi.

Habar n-am pe cine moşteneşte. Mă uit în fiecare zi când la soţul meu, când în oglindă, şi tot nu reuşesc să înţeleg. Uneori, mă simt de parcă aş fi făcut o chetă între spiritul meu de competiţie şi al soţului meu, apoi i-aş fi "livrat" toată agoniseala lui Matei, direct prin cordonul ombilical.
- Cine e şeful la noi în casă? Tu eşti, mami? mă întreabă conspirativ, în una dintre zilele trecute.
- Nu...
- Tati? mai insistă, oarecum suspicios.
- La noi nu există şef, îi răspund.
- Aha, zice, deşi e limpede că răspunsul nu-l mulţumeşte nici pe departe.

Mai stă puţin şi revine asupra problemei, de parcă ar vrea să-mi mai acorde încă o şansă. De data asta însă, mă ia prin învăluire:
- Atunci, îmi spui cine e numărul unu?
- Vrei să fii tu?

Îi sclipesc ochii, dar dă din cap că nu. Propunerea a venit prea uşor şi e mult prea neserioasă pentru a fi acceptată.
- Atunci putem fi pe rând, îi zic, crezând că asta o să-l încânte. Azi tati, mâine tu, poimâine eu...
- Cum aşa?...
- Păi, e simplu. Facem câte o şedinţă în fiecare săptămână, votăm şi schimbăm şeful. O să fie haios, o să vezi! îi spun, cuprinsă de un entuziasm mai mare decât s-ar fi cuvenit. Mami n-are voie să facă asta la serviciu. Dar aici, eu şi tati ne putem imagina că suntem acolo şi o să ne distrăm copios... Ce zici?
- Eu vreau să fii tu, mami! îmi spune, în timp ce mă îmbrăţişează.

Rezist ispitei. E suficient să mă gândesc la ce s-a întâmplat de fiecare dată când viaţa mi-a oferit o asemenea ocazie şi-i răspund, resemnată:
- Mai bine nu.

Îl văd cum se încruntă.
- Dacă vrei tu neapărat un şef, hai să-l punem pe tati! propun, gândindu-mă că până la urmă copilul are dreptate. Familia noastră nu poate pluti la nesfârşit aşa, ca o corabie în derivă.

Îl privesc cu coada ochiului, să văd cum reacţionează. Mustăceşte. E limpede că nu e mulţumit de propunerea mea. Şeful propus de mine e mult mai greu de manipulat decât cel propus de el, dar, spre surprinderea mea acceptă.
- Bine, săptămâna asta îl las pe el!

Ţinând cont că Matei e în perioada pe care nenea Freud o numeşte "oedipiană", acceptarea lui mi se pare de-a dreptul eroică. Preocuparea excesivă de a avea şefi acasă însă mi se pare cel puţin bizară pentru un mic anarhist de teapa lui. Explicaţia vine însă de unde mă aşteptam mai puţin: din partea sensei-ului lui.

Matei tocmai încheiase una dintre lecţiile lui de aikido, când o văd cum se apropie de mine (sensei-ul e o ea!), cu paşi mărunţi şi cu un zâmbet până la urechi.
- Matei e un lider! îmi zice, urmărindu-mi privirea.

Mormăi ceva, mai mult din politeţe, după care urmăresc scena în derulare, în care Matei interacţionează cu "subordonaţii". Singurul lucru care mă consolează e că prichindeii care-i stau în cale au la dispoziţie saltele şi măcar cad pe moale.
- E inevitabil, o aud spunându-mi. Va intra mereu în conflict cu ceilalţi potenţiali lideri din grup!
- Acasă nu are rivali, îi răspund, încercând să glumesc.
- Îşi va crea unul, îmi răspunde zâmbitoare, japoneza de serviciu.
- De ce?
- Pentru a avea împotriva cui să lupte şi pentru a vedea dacă modelul funcţionează şi la maturitate, mă izbeşte răspunsul.

Probabil se citeşte limpede panica din privirea mea, pentru că o aud spunându-mi:
- Să ştiţi că mulţi oameni plătesc bani grei pentru cursuri în care să înveţe cum să-i conducă pe alţii. Şi tot degeaba!
- Şi ce propuneţi? mă trezesc dintr-odată vorbind, intuind parcă încotro bate.
- Să facem din el un lider bun!

Nu-mi place ce aud, dar e logic şi pare corect. Şi până la urmă e o viziune de ansamblu mult mai generoasă decât a mea. Doar vorbim de visele copilului meu, nu de ale mele! Iar asta e vârsta la care trebuie să-i descoperi şi să-i încurajezi aptitudinile, nicidecum să le impui pe ale tale. Niciodată nu mi-am imaginat însă că e chiar atât de greu să încurajezi "ceva" ce tu nu ţi-ai dorit pentru el...


Notă: Sînziana Popescu este creatoarea Tărâmului lui Andilandi, un mini-portal pentru părinţi şi copii.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer