Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Antal Szalai: Cred că un interpret de muzică clasică e mai degrabă asemeni unui bun actor


Ilinca Bernea, un interviu cu Antal Szalai

19.01.2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
English version

Motto: "Creaţia artistică nu constă în satisfacerea unei nevoi ci în producerea unei nevoi. Nimeni n-a avut nevoie de Simfonia a 5-a a lui Beethoven până când n-a fost creată. După aceea n-am mai putut trăi fără ea". (Louis Kahn)

Parafrazându-l pe Louis Kahn, până l-am auzit prima oară cântând pe Antal Szalai la Bucureşti, eram fericită cu interpretările Concertului pentru vioară al lui Ceaikovski pe care le ştiam. După aceea mi s-au părut pline de stângăcii şi neajunsuri ori fade şi insipide... Şi n-am mai avut linişte până n-am descoperit o interpretare care aducea cât de cât cu ceea ce îmi aminteam legat de concertul lui Antal, şi anume o înregistrare cu David Oistrakh. Dar tot nu puteam trăi fără să am la îndemână o înregistrare cu Antal, aşa că într-o bună zi, mi-am luat elan, i-am scris direct sursei şi am cerut frumos obiectul de cult...


 
I.B.: Există pentru tine vreun model, un muzician dintr-o altă generaţie, care ţi-a influenţat stilul de interpretare?
A.S.: În primii ani de studiu am fost influenţat de Jascha Heifetz. Îmi amintesc că înregistrările cu el m-au impresionat atât de mult încât am vrut să îi reproduc stilul până în cele mai subtile detalii. Pe urmă i-am descoperit pe Leonid Kogan şi David Oistrakh şi am fost profund marcat şi de interpretările lor. Cred că influenţa lor a contat într-o mare măsură în perioada în care mi-am format stilul propriu.

I.B.: Eşti de-acord cu afirmaţia lui Jackson Pollock: "Arta înseamnă să te întâlneşti cu tine însuţi?"
A.S.: Da şi nu. Afirmaţia poate fi întru totul adevărată în privinţa artelor ca pictura, poezia sau compoziţia muzicală, în care artiştii creează ceva nou, total bazat pe propriile idei, emoţii şi experienţe.
Cred că un interpret de muzică clasică e mai degrabă asemeni unui bun actor. Trebuie să înţeleagă ideile şi emoţiile compozitorilor şi trebuie să încerce să le transmită publicului în modul cel mai autentic cu putinţă. Ca să poţi face asta, însă, trebuie să te cunoşti pe tine însuţi, desigur...

I.B.: Te simţi mai în elementul tău interpretând creaţii ale unor compozitori clasici, romantici, contemporani sau încerci să intri în rezonanţă, în egală măsură, cu spiritul fiecărei epoci a muzicii, fără preferinţe speciale?
A.S.: Cred că felul meu propriu de a cânta la vioară este cel mai apropiat de spiritul romantic şi de creaţiile unor compozitori ca Brahms sau Ceaikovski, dar îmi plac de asemeni Bach şi Mozart. M-am orientat mai puţin spre contemporani, pentru că mulţi dintre compozitorii zilelor noastre caută să ofere publicului ceva eminamente inedit, incitant sau aparte, dar nu ceva frumos. Prefer acei compozitori contemporani care creează muzică adevărată şi care sunt foarte puţini...
I.B.: Sunt întru totul de acord cu tine...

I.B.: Din punctul tău de vedere un interpret bun este acela care reuşeşte să se apropie cât mai mult de spiritul unui compozitor sau cel care dă o interpretare originală unei partituri consacrate, nu tocmai fidelă viziunii creatorului său sau în acord cu expresivitatea specifică a acestuia? Eşti de acord cu interpretările care aduc un suflu contemporan unor piese baroc, de exemplu? Sau consideri că adevărata piatră de încercare este să reuşeşti să reînvii prin muzică sufletul unor epoci apuse?
A.S.: În ultimele decade, ştiinţa muzicologiei a evoluat foarte mult şi mulţumită acestui fapt au apărut multe informaţii noi despre muzica barocă aşa că artiştilor interpreţi le este mai la îndemână acum să îşi reprezinte felul în care cântau muzicienii acelei epoci. Descoperirile şi reevaluările recente au schimbat viziunea multor interpreţi asupra barocului şi astfel au început să cânte într-un mod diferit. Au apărut multe ansambluri specializate în interpretarea unor partituri din epoci mai îndepărtate. Cred că acest progres al muzicologiei e foarte important şi util pentru orice artist care se apropie de muzica altor veacuri. Există, am senzaţia, tendinţa de a se considera că muzica baroc trebuie cântată numai şi numai în spiritul epocii. Cei care fac rabat de la această condiţie sunt pasibili de a fi consideraţi "demodaţi". Eu unul nu cred că muzica are de-a face cu reguli sau modele, că poate fi condiţionată în vreun fel... Am câteva înregistrări, foarte vechi, cu mari violonişti ai secolului XIX ca Sarasate, Ysaye sau Auer. Interpretările lor sunt magnifice, dar comparativ cu cele ale maeştrilor din zilele noastre, felul lor de a cânta e destul de exaltat şi siropos. Aşadar, e cazul să aducem în lumina rampei muzica lui Brahms şi a lui Ceaikovski în stilul în care era interpretată de contemporanii lor sau chiar de ei? Mai bine nu... Am convingerea că un muzician talentat poate cânta absolut orice în stilul adecvat, adică autentic - în spiritul specific fiecărei partituri - în virtutea propriului său gust muzical şi nu în funcţie de anumite repere stricte.

I.B.: Dacă ar fi să iei de la capăt călătoria ta muzicală, ce instrument ţi-ai alege, tot vioara?
A.S.: Da, sunt sigur de asta.

I.B.: Cum ţi s-a părut şcoala de muzică americană din Manhattan în comparaţie cu cea europeană pe care ai făcut-o în Budapesta? Sunt diferenţe nete de predare sau de abordare a muzicii?
A.S.: Există diferenţe, dar cred că sistemul de învăţământ muzical european tinde să se apropie din ce în ce de cel american. Mi-am petrecut doar un an în New York aşa că experienţa mea nu e tot atât de complexă ca aceea a unui muzician care a studiat acolo o vreme îndelungată. Nu există un mod universal de predare a muzicii: orice şcoală din lume diferă întrucâtva de celelalte. De exemplu, cât eram student la Conservatorul Bela Bartok am avut nişte profesori minunaţi şi m-am simţit acolo ca acasă: îmi petreceam acolo chiar şi timpul liber, mă amuzam, mă distram... Mi-am făcut prieteni cu care cântam împreună. Însă, la Academia Franz Liszt a fost exact pe dos. De fiecare dată când mă duceam acolo, trebuia să fiu pregătit moralmente să fiu intimidat sau ofensat. Majoritatea profesorilor şi colegilor erau distanţi, aroganţi şi antipatici. E interesant că se purtau cel mai dur cu studenţii cei mai dotaţi... Pe mine m-au tratat foarte rău. Ăsta ar fi un bun exemplu pentru cât de mult diferă şcolile, chiar şi în acelaşi oraş.

I.B.: Ai cântat vreodată împreună cu tatăl tău pe scenă?
A.S.: Din păcate nu. El nu cântă piese clasice şi, cum nu abordăm acelaşi domeniu muzical, nu avem ocazia să concertăm împreună.

I.B.: Te consideri mai degrabă maghiar, european sau pur şi simplu un cetăţean al lumii? Ce aş vrea să ştiu de fapt este dacă faptul că ai avut ocazia să călătoreşti atât de mult prin lume şi să trăieşti şi în altă parte decât în Ungaria natală ţi-a influenţat într-un fel imaginea de sine.
A.S.: Până acum am cântat în 25 de ţări ale lumii. Sunt întotdeauna încântat să descopăr locuri noi... dar cred că şi dacă ai posibilitatea să călătoreşti mult, trebuie să existe un loc pe care să îl poţi numi "acasă". Desigur e posibil ca acesta să se schimbe chiar şi de mai multe ori de-a lungul vieţii.

I.B.: Nu este un secret faptul că, în timpul liber cânţi jazz la pian şi la contrabas. Te iei in serios ca jazz-man sau e doar un joc şi un mijloc de destindere? Din punctul meu de vedere jazzul e expresia sonoră a simţului umorului...
A.S.: Pentru mine jazzul e un fel de hobby. A început să mă intereseze încă de timpuriu, cam de când avem 10-11 ani. Dar nu mai ţin minte de ce îmi doream să cânt jazz, probabil pentru că auzisem la radio şi la televizor şi îmi plăcuse... Am început să colecţionez înregistrări cu mari pianişti de jazz ca Oscar Peterson şi Keith Jarrett. Aveam o pianină acasă aşa că mi s-a părut normal să încep să cânt şi eu. Dar nu am studiat nici pianul nici muzica de jazz la nivel de performanţă, o fac doar pentru mine, fiindcă-mi place.

I.B.: Crezi că muzica de jazz poate fi profundă şi romantică?
A.S.: Sigur că da.

I.B.: O să îţi pun o întrebare mai delicată. Crezi că putem vorbi în muzică de genuri "minore" şi "majore"? Altfel spus ai fi de acord cu ipoteza că muzica numită generic "clasică" - mă refer inclusiv la cea contemporană - este singura cu adevărat perenă şi că toate celelalte genuri care înregistrează la un moment dat un anumit succes de public ţin doar de specificul sensibilităţii şi (sau mentalităţii) unei anumite generaţii şi dispar împreună cu ea?
A.S.: Muzica clasică este deopotrivă artă şi ştiinţă. Folclorul poartă amprenta spiritualităţii unui întreg popor sau a unei etnii. Aşa că e foarte greu să creezi ceva peren în alte genuri muzicale, cum sunt cele contemporane, recreative (entertainment music) - în tot cazul timpul e cel care cerne lucrurile.
I.B.: Şi cu asta sunt total de acord.

I.B.: Crezi că rockul, de exemplu, sau jazzul vor supravieţui şi în secolele următoare? Oricum ele s-au transformat şi se transformă în continuu, iar curentele mai vechi ne sună deja demodat, perimat. Mozart nu se demodează niciodată, în schimb piesele de swing care erau în vogă în perioada interbelică, aş zice că da. Şi-apoi mai e ceva: rockul, jazzul şi celelalte genuri muzicale care sunt organic legate de o anume interpretare subzistă condiţionat şi sunt inerent dependente de realitatea imediată, de "aici şi acum". Stau sub semnul irepetabilului. Nu îmi pot imagina că piesele trupei Pink Floyd, bunăoară, vor putea înregistra acelaşi succes interpretate de alţi muzicieni. Ele rămân cumva suspendate în timp, în acel moment în care creatorii lor le-au dat viaţă pe scenă. Din această perspectivă pare că piesele de jazz şi rock sunt toate nişte efemeride. Ce-i drept şi în zona clasicului - în materie de interpretare - totul e unic şi irepetabil, dar cel puţin partiturile rămân ca punct de referinţă, nu lasă loc improvizaţiei. Poate că tocmai ăsta e preţul libertăţii de a te lăsa pe mâna inspiraţiei de moment: faptul că improvizaţia e ceva atât de efemer, chiar superfluu... După introducerea asta lungă, o întrebare grea şi scurtă: ce înseamnă libertate în muzică din punctul tău de vedere?
A.S.: Eu unul consider că există multă libertate şi improvizaţie în muzica clasică. Nimeni nu poate cânta de două ori la fel una şi aceeaşi partitură. Gândurile, emoţiile sunt într-o continuă transformare. Când mi s-a întâmplat să cânt acelaşi concert în turnee diferite, ascultându-mi ulterior înregistrările, am descoperit că existau diferenţe uriaşe. Întotdeauna muzicienii buni îşi ascultă unul altuia interpretările cu mare atenţie atunci când cântă împreună. Se nasc idei noi, chiar în timpul concertelor: dacă unul dintre parteneri cântă câteva note diferit, celălalt continuă pe aceeaşi linie... iar acest lucru defineşte dimensiunea improvizaţiei în muzica clasică.

I.B.: Ai simţit vreodată presant nevoia de a modifica o partitură clasică? Reformulez: ai avut sentimentul că o filă din literatura muzicală consacrată poate fi perfectibilă? Că anumite pasaje dintr-un concert pot fi continuate şi altfel decât a decis compozitorul?
A.S.: Mă încearcă unele gânduri câteodată în timp ce exersez şi da, îmi imaginez cum ar suna o partitură dacă aş continua anumite pasaje în alt mod, dar evident, n-am trecut niciodată la fapte...

I.B.: Există o legătură între muzică şi puterea de a iubi? Ştii că Mozart a fost la un moment dat chestionat în legătură cu geniul său şi a răspuns că geniul constă doar în resursele de iubire ale sufletului.
A.S.: Există o legătură, sunt sigur. Dacă nu aş fi experimentat niciodată iubirea, n-aş fi putut avea acces la o înţelegere profundă a majorităţii compoziţiilor muzicale, nu aş fi putut realiza ce au simţit creatorii lor sau ce anume i-a determinat să îşi conceapă operele într-un anume fel. Ceea ce spun e valabil mai ales pentru compozitorii romantici. Dar, chiar dacă nu întotdeauna se reflectă iubirea în substratul unei partituri, muzica e expresia sonoră a sentimentelor omeneşti.

I.B.: O să îţi forţez puţin mâna să faci nişte alegeri. Îţi voi da câteva grupuri de câte două nume şi vreau ca tu să îmi spui care e preferinţa ta. Ştiu că e greu de ales şi că e întrucâtva abuziv ce îţi cer, dar ar fi relevant pentru o anumită dimensiune a ta subiectiv-sensibilă:
a. Beethoven sau Schubert
b. Bach sau Vivaldi
c. Mendelssohn-Bartholdy sau Dvorak
d. Pink Floyd sau Jan Garbarek
e. Beatles sau Rolling Stones

A.S.: Beethoven, Bach, Dvorak, Garbarek, Beatles.
I.B.: Eu aş fi ales exact celelalte nume, exceptând, poate, perechea Mendelssohn - Dvorak deşi cred că mi-ar fi imposibil să deliberez, pentru că amândoi îmi plac imens.

I.B.: Altă categorie, de data asta concepte abstracte:
a. Realism sau idealism
b. Romantism sau post/modernitate
c. Credinţă sau filosofie
d. Mit sau ficţiune individuală
e. Pasiune sau contemplaţie.

A.S.: Idealism, romantism, credinţă, mit, contemplaţie.
I.B.: Eu aş alege de asemenea: idealism, romantism şi contemplaţie, dar aş prefera filosofia credinţei, chiar dacă sunt mai tentată de "credinţă"... Aş zice că în pofida puterii de seducţie a acesteia din urmă, filosofia e mai necesară pentru o înţelegere profundă a condiţiei umane şi a diversităţii lumii. Poate şi pentru că sunt dependentă de fantezie şi pentru că am obiceiul să-mi depăn reveriile în scris, aş spune că, pentru mine, ficţiunea e un mod particular de a experimenta substanţa miturilor.

I.B.: Antal, ce crezi că e talentul? Sau, hai să o spunem mai puţin tranşant, ce crezi că înseamnă să ai o vocaţie artistică? E ceva mai degrabă înnăscut sau mai degrabă cultivat?
A.S.: Întotdeauna mi-am dorit să fiu violonist, de când aveam 4-5 ani... Atitudinea mea faţă de muzică a fost la fel de serioasă la prima mea apariţie pe o scenă, când aveam 5 ani, ca şi acum. Progresul rapid în ceea ce priveşte calitatea interpretării, asta ar putea fi talentul.

I.B.: Cam cât studiezi în medie pe zi?
A.S.: Depinde de programul pe care îl am stabilit. Dacă am programate multe concerte în aceeaşi perioadă, studiez în jur de 4-5 ore pe zi. Dar nu trebuie să muncesc atât de mult mereu, uneori iau câte o pauză de la studiu pentru o zi sau chiar câteva zile. În aceste intervale meditez asupra pieselor pe care le am de interpretat, analizez partiturile şi îmi cristalizez viziunea asupra lor.

I.B.: De câte ori ai fost la noi în ţară? Ştiu că ai cântat cu orchestra din Cluj în primăvara lui 2006. Ţi-a atras atenţia ceva în mod deosebit în România?
A.S.: În ultimii 2-3 ani am fost în România de câteva ori. Am cântat sub bagheta dirijorilor Ovidiu Bălan, Emil Simon, I. Ionescu-Galaţi şi Alexandru Lascae, cu Filarmonica din Cluj, cu cea din Iaşi, din Bacău şi din Arad. Întotdeauna vin în România cu multă plăcere. Am avut ocazia să cunosc aici nişte muzicieni excepţionali care sunt deopotrivă nişte persoane calde şi prietenoase. Majoritatea călătoriilor mele în România le-am făcut cu maşina, chiar dacă de la Budapesta la Iaşi sunt 900 km. Am fost uimit de cât de frumoasă şi nealterată e natura în ţara voastră, cel mai mult m-au impresionat pădurile, munţii şi zona Lacului Bicaz.

I.B.: O să îţi pun în final o întrebare grea, cea mai grea. Eu una am decantat-o şi distilat-o până acum într-un scenariu de film, într-o piesă de teatru, într-un roman şi într-un volum de versuri şi tot simt că nu i-am dat de capăt. Întrebarea: ce este muzica?
A.S.: Cred că pentru fiecare dintre noi muzica înseamnă ceva diferit. În cazul meu este totodată o profesie şi un hobby, e arta şi ştiinţa mea... cel mai simplu şi mai firesc mod de a-mi exprima gândurile şi sentimentele. Muzica e de asemenea un limbaj universal, o punte de comunicare între toţi oamenii de pe planetă. Mi-ar fi imposibil să-mi imaginez lumea fără muzică.

I.B.: În final am să spun câteva cuvinte despre felul în care simt eu muzica lui Antal. Cel mai surprinzător e faptul că, deşi felul lui de a cânta la vioară implică mult dramatism, iar interpretarea sa e pe alocuri sfâşietoare, nu îţi transmite durere, ci mai degrabă conţine un elixir al tămăduirii... E un antidot pentru orice formă de suferinţă. În felul său de a cânta subzistă un amestec indestructibil de forţă şi sensibilitate, de delicateţe şi siguranţă de sine. Muzica lui e în acelaşi timp graţioasă şi gravă, severă şi tandră şi deţine energii cathartice. Răsuflarea sa exprimă un foarte subtil simţ al splendorii, o stare de zbor. Interpretarea lui Antal este deopotrivă introvertită şi extravertită şi e o pildă a unei excepţionale autonomii interioare, a unei spiritualităţi echilibrate şi libere. O asociez cu manifestarea bucuriei de a trăi, cu capacitatea de a surprinde esenţialul, de a pătrunde în miezul lucrurilor.


Antal Szalai este, cu siguranţă, unul dintre cei mai înzestraţi violonişti ai momentului. Publicul bucureştean a avut ocazia să îl asculte în 2005 în cadrul Concursului Festivalului "Enescu" unde a fost distins cu premiul al doilea. La doar 25 de ani, Szalai este considerat de către presa de specialitate şi de către mari muzicieni din alte generaţii ca fiind unul dintre cei mai expresivi şi incitanţi violonişti ai lumii, dovedind în interpretare deopotrivă o maturitate intelectuală şi o tehnică uluitoare.

"Unul dintre cei mai încântători violonişti pe care i-am auzit vreodată!" a declarat Yehudi Menuhin în Budapesta în 1996, după ce l-a auzit pe Antal, la numai 15 ani, interpretând concertul pentru vioară al lui Bartok.

Antal s-a născut în Budapesta pe 31 ianuarie 1981. A moştenit nu doar numele tatălui său, ci şi talentul acestuia. Antal Szalai senior este un bine cunoscut violonist maghiar şi a fost primul dascăl al fiului său. Antal junior şi-a început cariera muzicală la 5 ani, uimindu-şi auditoriul cu talentul său genuin. La 11 ani concerta deja cu Orchestra de Cameră Franz Liszt, interpretând Concertul pentru vioară în La major al lui Mozart. Un an mai târziu cânta în Budapesta Concertul pentru vioară în Mi minor al lui Mendelssohn.

A absolvit 3 şcoli cu o reputaţie excepţională: Conservatorul "Bella Bartok", Universitatea de Muzică "Franz Lizst" din Budapesta şi Şcoala de Muzică Manhattan din New York. Până la 14 ani l-a avut profesor pe Laszlo Denes, apoi a continuat să studieze asistat de Peter Komlos (vioara întâi în cadrul Cvartetului de Coarde Bartok). Apoi a urmat cursurile maeştrilor Isaac Stern, Pinchas Zukerman, Shlomo Mintz, Erick Friedman, Tibor Varga şi Lewis Kaplan.

În 1989 şi 1992 a fost distins cu premiul întâi la Concursul Naţional de vioară "Janos Koncz". De asemenea a obţinut premiul întâi la Concursul "Leo Weiner Sonata" şi a devenit solist al filarmonicii din Budapesta. Ulterior i-au fost decernate:
Premiul întâi la Concursul "Web Concert Hall", USA, în 2002
Premiul întâi la Concursul "Valsesia Musica", Varallo, Italy, în 2004
Premiul întâi la Concursul "Rodolfo Lipizer", Gorizia, în 2004.

Până în prezent a concertat ca solist cu câteva dintre cele mai prestigioase orchestre ale lumii printre care: Orchestra Naţională a Belgiei, Orchestra Naţională a Ungariei, Orchestra Filarmonicii din Praga, Filarmonica din Budapesta, Orchestra Naţională a Filarmonicii din Ucraina, Orchestra Naţională Ile de France, Orchestra de Cameră Franz Liszt, Orchestra de Cameră Musica Vitae din Suedia şi Orchestra Regală de Cameră a Walloniei. În turneele sale a colaborat cu reputaţi dirijori: Yoel Levi, Paavo Järvi, Gilbert Varga, Paul Goodwin, Rico Saccani, Shlomo Mintz and Mykola Dyadyura.

În februarie 2003 a debutat la Carnegie Hall şi la Centrul Kennedy din Washington. De asemenea a susţinut concerte şi recitaluri la Conservatorul din Moscova, în sala Filarmonicii din St. Petersburg, în Victoria Hall din Geneva, în Palais des Beaux-Arts din Bruxelles şi în Chan Centre for the Performing Arts din Vancouver. În Londra a cântat în prezenţa prinţului Charles în 2002 în cadrul unui eveniment muzical organizat de Fundaţia lui Sir George Solti şi a fost invitat să cânte ca solist la Lausanne în prezenţa ducelui de Kent, Edward.

În stagiunea 2007/2008, Antal Szalai va concerta, în premieră, cu Deutsches Symphonie Orchester din Berlin şi cu Royal Liverpool Philharmonic Orchestra.

Antal Szalai are deja trei albume editate de BMC Records şi Hungaroton Classic. Primul conţine lucrări solistice de vioară de J. S. Bach, Fritz Kreisler, Eugene Ysaye şi Emil Petrovics. Acest album a fost elogiat de publicaţii ca Gramophone Magazine, BBC Music Magazine şi Classics Today.

Al doilea conţine o înregistrare în premieră mondială a concertului pentru vioară de Leo Weiner, iar cel mai recent album, editat în 2003, prezintă publicului o selecţie din lucrările pentru vioară ale lui Leopold Auer interpretate de Antal împreună cu Jozsef Balog.

Sunt reproduse mai jos câteva extrase din cronicile apărute în celebre publicaţii de specialitate:

"Un violinist înnăscut care va face o carieră impresionată!" Tibor Varga

"... Sunetul viorii sale este curat, lin şi rafinat. Antal are o tehnică fabuloasă. Cu Partita în Re minor a lui Bach demonstrează o capacitate demnă de invidiat de a umple pe deplin spaţiul cu muzica, pe de o parte prin controlul strict al tempoului în Curantă şi pe de altă parte prin farmecul cu care construieşte structurile ample în interpretarea faimoasei Ciaconne..." Stephen Petitt, BBC Music Magazine, septembrie 2002

"Audienţa a avut şansa să-l urmărească pe extrem de talentatul violonist maghiar Antal Szalai interpretând Concertul no. 1 în Re major al lui Paganini cu deplină forţă de expresie şi un ton radios. "Cantilena" a fost redată cu o intensitate tulburătoare, cu o tehnică ce-ţi taie răsuflarea şi un desăvârşit stil dinamic." Marion Etienne, Wolfsburger Allgemeine Zeitung, Germania, 29 noiembrie 2002

"... Măiestria tehnică este, desigur, indispensabilă, dar cu atât mai impresionantă cu cât este dublată, în cazul recitalurilor, de un contrapunct concis. Interpretarea lui Szalai întruneşte ambele calităţi într-un mod pe deplin satisfăcător. Muzicalitatea sa elocventă, dar sobră, este mai degrabă surprinzătoare, o trăsătură de regulă caracteristică pentru muzicienii maturi şi nu pentru un tânăr de numai 21 de ani..." Diverdi, Spania, ianuarie 2003

"Szalai, Gigantul maghiar... A fost strălucitor în Dvorak şi maiestuos în cele două Capricii de Paganini pe care le-a cântat fără nici un efort..." Nicolas Blanmont, La Libre Belgique, 3 mai, 2005

"Szalai a cucerit auditoriul prin fluenţă, printru-un vibrato fără cusur şi prin conduita calmă şi echilibrată pe care a manifestat-o pe parcursul uneia dintre cele mai rapide execuţii a finalului Concertului pentru vioară de Ceaikovski, dovedind ca el este marele performer şi nu vioara care a scos acele sunete memorabile." Heather Kurzbauer, The Strad Magazine, septembrie 2005

"În partea a doua l-am putut asculta pe violonistul maghiar Antal Szalai: un uriaş a cărui ţinută aminteşte de cea a lui Oistrakh. Chiar de la primele acorduri ale Sonatei a treia de Brahms am putut simţi că aveam în faţă un tânăr maestru. Arta frazării, petele de culoare, nu păreau să-i fie cu nimic străine. Liniştita încredere în sine şi conduita lipsită de afectare au fost cu adevărat captivante. A stat tare ca o stâncă în vreme ce muzica curgea liber, natural, graţios. Limpezimea tonurilor foarte înalte, vibrato-ul discret, dar plin de eleganţă au fost elementele care ni l-au reamintit pe regescul David... Szalai şi-a dovedit întreaga măsură a talentului în Concertul pentru vioară al lui Ceaikovski. A interpretat cele trei părţi ale acestuia într-o manieră tulburătoare şi plină de graţie... Pasajele rapide au fost executate cu deplină seninătate, cu mare virtuozitate şi muzicalitate. Cadenţa a fost un adevărat moment poetic..." Bernard Postiau, Crescendo Music Magazine, Belgia, mai 2005.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer