Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Foileton  Sageata  Războiul de ţesut poveşti

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Cândva, undeva - partea I-a


Carmen Botoşaru

20.01.2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică

Dorinei Zidăroiu

1.
Sun la uşă, deşi am la îndemână cheia. O ţin pregătită în pumnul drept, dar nu o vâr în broască decât după ce sun, apăsând cu arătătorul mâinii stângi butonul rotund, roşu spre portocaliu, străbătut de vinişoare întortocheate, şănţuleţe umplute în timp de slin. De câte ori ochesc butonul soneriei - îndreptând în chiar aceeaşi clipă degetul spre el - îl asemăn cu o pastilă de B complex, veche, scorojită, a cărei culoare s-a degradat preschimbându-se din roşu-lucios în portocaliu-mat. Cu pastile vechi de B complex eu şi Beti tratam păpuşile bolnave când ne jucam de-a mama şi de-a tata şi ne duceam odraslele de cauciuc la doctor (al cărui rol revenea tot uneia dintre noi), pastile care rămâneau uitate în cutia dreptunghiulară de carton în care mama păstra medicamentele, şi pe care o ţinea ascunsă pe şifonierul din dormitor. Ne suiam pe scaunul bombat, tapiţat cu mătase muştar, ale cărui arcuri îl făceau să se scufunde când şedeai sau să tresalte metalic când te ridicai, şi mărginit cu franjuri aurii.

Butonul soneriei resuscitează automat şi punctual acest episod al copilăriei, cu tot cortegiul de senzaţii, care, deşi este vivant doar câteva secunde, încheindu-se înainte ca eu să introduc cheia în broască, are timp suficient să se deruleze, pentru că, întotdeauna, sun de două ori. Sun lung, ca un semnal prin care încerc să-mi anunţ sosirea, însă ştiind bine că dincolo nu e nimeni apt să-l recepţioneze, aşa că semnalul rămâne un fel de ritual pe care îl împlinesc doar pentru mine însămi. A devenit aproape o superstiţie, îmi spun că dacă soneria nu funcţionează, înseamnă că înăuntru s-a întâmplat ceva rău. Dacă însă aud ţârâitul înfundat, atenuat de uşa grea, e semn că bunica mea, Dorina, foarte bătrână şi aproape surdă, mă aşteaptă în vizită.

Încă în faţa uşii, în timp ce degetul se îndreaptă pentru a doua oară spre pastila de B complex, flash-ul retrospectiv îmi reţine privirile aţintite asupra mea, căţărată pe scaunul îmbrăcat în mătasea alunecoasă. Trebuia să stau pe vârfuri ca să ating cu nasul marginea de sus a şifonierului şi, odată ce privirea reuşea să depăşească acea graniţă, încremenea acolo, fascinată de "ascunzătoarea" care mai deţinea şi alte obiecte interzise nouă şi ale căror utilizări necunoscute ne înflăcărau imaginaţia, obligându-ne să bănuim că erau deţinătoarele unor semnificaţii aproape supranaturale. Într-un final, după ce contemplam îndelung formele ciudate adăpostite pe atât de înaltul şifonier, când picioarele începeau să tremure de efortul pe care îl făceau ca să susţină îndelung corpul arcuit în acea poziţie de balerină, înhăţam cutia cu medicamente şi, aproape gâfâind de încordarea la care îmi supusesem emoţiile şi corpul fragil, coboram cvasiritualic comoara şi o predam mâinilor întinse de Beti. Apoi aşezam scaunul la locul lui, fără să îl hârşâim de parchet, ca să nu-i zgâriem impecabilele ape. Îl depuneam pe covoraşul al cărui model contura o creatură ciudată pe care, după câţiva ani, într-o vacanţă de vară caniculară, aveam să o botez Moby Dick. (Citisem pe nerăsuflate cartea lui Melville, reuşind chiar să păcălesc vigilenţa mamei care mă obliga, inuman, să dorm la ceasurile arzânde ale după-amiezii. Multă vreme, păstrasem cartea pe noptiera joasă, de la capul patului din camera mea, pentru că îmi plăcea coperta cartonată şi lucioasă, înfăţişând-o pe Moby Dick nărăvaşă, feroce, într-o apă de cleştar, în timp ce în planul al doilea se profila pe cerul azuriu, cu vălătuci de nori fini, vătoşi, aproape nevăzuţi, o corabie de o culoare fără nume, ceva între galben, portocaliu şi roz.) Gigantica balenă desenată de firele vineţii din urzeala covoraşului era ţinută în frâu de o măsuţă ovală, cu picioare fragile sfârşindu-se în capul unor lei cu coame bogate, din valuri mărunte de lemn. Pe perete, o oglindă, ovală şi ea, înconjurată de ghirlande de flori sticloase, ne reflecta chipurile vinovate. Ieşeam pâş-pâş, tot ca nişte balerine mişcându-se în poante, dar fără ţinuta lor graţioasă şi scrobit-ţanţoşă, ci cocoşate de vinovăţia furtişagului şi de teama de a nu fi prinse. După ce cotrobăiam în cutia cu fiole, feşe, pastile, leucoplast, termometru, unguente şi sticluţe brune, obligam păpuşile să urmeze tratamentul prescris de doctor, lăbărţându-le gura tăiată cu lama şi îndesându-le pilulele prin fanta rigidă, împingând-o în golul interior, apoi le pansam mâinile sau picioarele, certându-le că nu au avut grijă de ele şi au ajuns să fie bolnave. Ne luam cu joaca şi uitam să mai ducem cutia la locul ei, aşa că ne alegeam cu muştruluială din partea mamei. Privirea mea vinovată fixată în podea şi vocea supărată a mamei dispar chiar în clipa în care introduc cheia în broască.

Ştiu că urmează s-o găsesc pe Dorina într-una din ipostazele atât de bine cunoscute: fie răsfoind poeziile lui Eminescu, deşi le ştie pe toate pe de rost; fie picotind pe canapeaua veche, de catifea vişinie; fie savurând dulceaţă de trandafiri sau de vişine în compania Sorinei şi vorbind despre tinereţe; fie stând singură, în dreptul ferestrei, cu privirile pierdute în zarea altei lumi.

Mă aşteaptă pe mine - este un fel de a spune, pentru că, de fapt, ea este tot timpul într-o stare de aşteptare, a oricui, a orice, dar mai ales a morţii.
- M-am plictisit. Sunt prea bătrână. Nu mai am nici un rost.
- Nu mai vorbi aşa, te rog, îi spuneam speriată, până am înţeles că exprimă o dorinţă adevărată, că nu e nici urmă de clişeu în vorbele ei. De-atunci, nu i-am mai răspuns nimic, lăsând tăcerea să absoarbă tristeţea unui adevăr de necontestat, pe care tinereţea mea riscase să-l mistifice egoist sau doar din neatenţie.

Descui uşa şi intru, întotdeauna aprinzând lumina pe hol (întrerupătorul este la câţiva centimetri de tocul uşii, nici nu mă mai uit spre el, îi ştiu exact poziţia şi nodul arătătorului meu nimereşte chiar pe el, provocând clanc-ul care luminează slab încăperea îngustă şi lungă), după care închid şi încui la loc uşa de la intrare. Strig:
- Buniiiiii!
Mă descalţ, duc sacoşa de cumpărături în bucătăria de modă veche, pe care o cunosc atât de bine, încă de când, fiind un pic mai scundă decât masa, întindeam mâna spre Buni ca să înhaţ o bucată de ciocolată de casă sau un jeleu cu fructe, tăvălit prin cristale mărunte de zahăr care crănţăneau plăcut între dinţii mei mărunţi. Când apar în sufragerie, bunica mă dojeneşte:
- Ăsta nu e un obicei acceptabil. În casele bune nu există să te descalţi.

Mă salvez dând vina pe faptul că vreau să mă simt comod, ca acasă.
- Nu sunt chiar un oaspete, nu?

va urma
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer