Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Dinţi albi


Zadie Smith, traducere de Alina Scurtu

24.01.2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Zadie Smith
Dinţi albi
Editura Leda, 2006
Grupul editorial Corint

Traducere de Alina Scurtu




*****

Intro
Zadie Smith şi-a scris romanul de debut, White Teeth, pe când era studentă la Cambridge, iar textul a avut succes încă din stadiul de manuscris. Editorii britanici au fost atât de impresionaţi, încât au început să liciteze pentru dreptul de publicare a cărţii. Nu s-au înşelat: White Teeth a fost publicat în Marea Britanie în anul 2000 şi a fost încununat cu numeroase premii literare, printre care premiul Guardian pentru debut, premiul James Tait Black pentru ficţiune, premiul Whitbread pentru debut şi premiul Commonwealth Writers.

Naraţiunea străbate Jamaica, Turcia, Bangladeshul şi India, pentru a se opri în amalgamul etnic al unui cartier londonez în care trăiesc cei doi protagonişti: Archie Jones, englez abulic şi melancolic, şi impulsivul Samad Iqbal, fostul său camarad de război. Punctul de plecare narativ este tentativa de sinucidere a lui Archie; salvat ca prin miracol de la moarte, acesta o întâlneşte pe Clara, fugită dintr-o familie de fanatici religioşi, cu care se căsătoreşte şi are o fiică, Irie. La rândul lui, Samad se căsătoreşte cu Alsana, care îi va dărui doi fii. Prin intermediul poveştilor a trei familii multietnice, de-a lungul a trei generaţii, romanul este o descriere vie a vieţii londoneze contemporane, în care se intersectează imigranţi din toate fostele colonii britanice.

În mai 2006, Zadie Smith a fost inclusă de către revista Time în topul celor mai influenţi 100 de oameni din întreaga lume. Celelalte romane scrise de ea, The Autograph Man şi On Beauty, au fost la fel de apreciate de către public şi critici. On Beauty, nominalizat la Man Booker Prize în 2005, a câştigat Premiul Orange pentru Literatură (acordat, anual, celui mai bun roman scris în engleză de către o femeie) şi este în pregătire, tot în traducerea Alinei Scurtu, la Editura Leda.

*****

11. Proasta educaţie a lui Irie Jones
Exista un stâlp de felinar, aflat la distanţă egală între casa familiei Jones şi Şcoala Glenard Oak, care începuse să-i apară lui Irie în vis. De fapt, nu chiar stâlpul, ci un afiş mic, făcut de mână, lipit cu bandă adezivă de jur împrejur, la nivelul ochilor. Pe el scria:


SLĂBIŢI ŞI CÂŞTIGAŢI
081 555 6752

Ei bine, da, la cei cincisprezece ani ai săi, Irie Jones era mare. Proporţiile europene ale siluetei Clarei săriseră peste o generaţie, iar Irie căpătă construcţia jamaicană consistentă a lui Hortense, încărcată cu ananaşi, mango şi guave; fata avea o greutate considerabilă; ţâţe mari, fund mare, şolduri mari, coapse mari, dinţi mari. Avea 83 de kilograme şi treisprezece lire în contul de economii. Ştia că face parte din publicul-ţintă (dacă exista aşa ceva), înţelegea foarte bine, în timp ce se târa spre şcoală, cu gura plină de gogoşi, strângându-şi la piept roţile de rezervă, că anunţul i se adresa ei. Îi vorbea. SLĂBIŢI (scria acolo) ŞI CÂŞTIGAŢI. Tu, tu, tu, domnişoară Jones, cu braţele ţinute strategic şi cu pulovărul legat în jurul fundului (misterul de nedescifrat: cum să micşorezi acea umflătură enormă, acel posterior jamaican?), cu pantalonii strâmţi care să micşoreze burta şi cu sutienul care să micşoreze sânii, cu corsetul tău strâns din lycra - mult lăudatul înlocuitor al anilor '90 pentru cel cu balene -, cu talia ta strânsă în haine elastice. Ştia că anunţul i se adresa ei. Dar nu înţelegea prea bine ce vrea să spună. Despre ce era vorba? Slăbire sponsorizată? Capacitatea celor slabi de a câştiga bani? Sau ceva mult mai iacobin, creaţia vreunui Shylock [1] al cartierului Willesden, un kilogram de carne pentru un kilogram de aur: carne contra bani?

Mişcare. Rapidă. A ochilor. Uneori mergea prin şcoală în bikini, cu enigma de pe stâlp scrisă cu cretă pe umflăturile ei cafenii, pe diversele ei rafturi (spaţii de depozitare pentru cărţi, ceşti cu ceai, coşuri sau, mai la obiect, copii, coşuri cu fructe, găleţi cu apă), rafturi menite genetic unei alte ţări, unei alte clime. Alteori visul slăbirii sponsorizate: bate la uşă după uşă, în fundul gol şi cu un clipboard în mână, scăldată în lumina soarelui, încercând să-i îndemne pe bărbaţii în vârstă să ciupească-o-şunculiţă şi să-i dea-un-bănuţ. Cele mai groaznice vise? Îşi smulge bucăţi de carne desprinse, cu dungi albe, şi le bagă în sticlele cu forme rotunjite de Coca-Cola; le duce la magazinul din colţ, le dă cuiva peste tejghea; iar Millat e vânzătorul de la magazinul din colţ, cu o bindi pe frunte şi pulovăr cu anchior, care face socoteala şi deschide înciudat sertarul cu bani, cu nişte labe pătate de sânge, apoi îi dă câteva monede. Un pic de carne caraibă pentru nişte mărunţiş englezesc.

Irie Jones era obsedată. Uneori, mama ei cea îngrijorată o încolţea pe hol, înainte să se furişeze pe uşă afară, îi cerceta corsetul complicat şi întreba:
- Ce-ai păţit? Pentru numele lui Dumnezeu, ce-ai pe tine? Cum mai poţi respira? Irie, iubito, arăţi bine - doar că eşti construită ca o reprezentantă sănătoasă a familiei Bowden - tu nu ştii că arăţi bine?

Dar Irie nu ştia că arată bine. Exista Anglia, o oglindă uriaşă, şi exista Irie, care nu se reflecta în ea. O străină într-un ţinut străin.

Coşmaruri şi vise cu ochii deschişi, în autobuz, în cada de baie, în clasă. Înainte. După. Înainte. După. Înainte. După. Mantra drogatului transformat, inspiră, expiră; nedorind să se mulţumească cu soarta ei genetică; aşteptând în schimb să se transforme dintr-o clepsidră jamaicană, plină de nisipurile care se adună în jurul cascadei râului Dunn [2], într-un Trandafir Englezesc - ei, ştiţi voi - adică un lucruşor delicat, subţire, care nu e făcut pentru soarele arzător, pentru placa de surf purtată de valuri:

Înainte: După:



Doamna Olive Roody, profesoară de engleză şi expertă în a-i repera de la o distanţă de până la douăzeci de metri pe cei care desenează în timpul orei, se întinse peste catedră până la caietul lui Irie şi rupse foaia de hârtie în discuţie. Se uită la ea suspicioasă. Apoi întrebă cu emfază scoţiană melodioasă:
- Înainte şi după ce?
- Ăăă... poftim?
- Înainte şi după ce?
- A. Nimic, doamnă.
- Nimic? Ei, haide, domnişoară Jones. Nu-i nevoie să fii modestă. Este evident că e mai interesant decât Sonetul 127.
- Nimic. Nu-i nimic.
- Eşti absolut sigură? Nu vrei să mai întârzii restul clasei? Pentru că... o parte a clasei trebuie să asculte - ba nu, sunt chiar puţin interesaţi de - ceea ce am eu de spus. Aşa că dacă ai putea să răpeşti puţin timp mâzgăleeeelilor tale...

Nimeni, dar nimeni, nu spunea "mâzgăleeeeli" ca Olive Roody.
-... şi să ni te alături, vom continua. Ei bine?
- Ei bine, ce?
- Poţi? Să le răpeşti puţin timp?
- Da, doamnă Roody.
- A, ce bine. M-ai înveselit. Sonetul 127, vă rog.
- Cândva, ce-i negru nu era cu vază, continuă Francis Stone cu zumzăitul catatonic pe care îl foloseau elevii când citeau poezii elisabetane. Sau, de era, nu-l socoteai frumos [3].

Irie îşi puse mâna dreaptă pe burtă, încercă să-şi sugă burta şi să-i atragă atenţia lui Millat. Însă Millat era ocupat să-i arate frumoasei Nikki Tyler cum îşi putea băga limba într-o gaură îngustă, a flautului. Nikki Tyler îi arăta lui Millat că lobii urechilor ei erau mai degrabă lipiţi de cap decât dezlipiţi. Rămăşiţe cu iz de flirt ale orei de anatomie de azi-dimineaţă: Trăsături moştenite. Prima parte (a). Dezlipite. Lipite. Răsucite. Plate. Ochi albaştri. Ochi căprui. Înainte. După.
- De-aceea-s ochii dragei negri-smoală, sprânceana iar, să plângă-n doliu parcă...- Ai doamnei ochi nu seamănă a soare; Coralu-ntrece roşul gurii sale; Omătu-i alb, ea sâni ca bronzul are...

Pubertatea, pubertatea în toată splendoarea ei (nu umflătura abia zărită a unui sân, sau apariţia unui puf ca o umbră), îi despărţise pe aceşti vechi prieteni, Irie Jones şi Millat Iqbal. Se aflau de părţi opuse ale gardului şcolii. Irie era încredinţată că atunci când se împărţiseră cărţile, ea le primise pe cele mai proaste: forme pline, dinţi de cal şi aparat mare de metal pentru îndreptat dinţii, un păr afro imposibil de stăpânit, şi, ca să pună capac, ochi de cârtiţă, care la rândul lor aveau nevoie de ochelari ca fundul de borcan, într-o uşoară nuanţă de roz. (Până şi ochii ei albaştri - ochii pentru care Archie se bucurase atât de mult - nu ţinură decât două săptămâni. Da, se născuse cu ei, dar într-o zi Clara se uită mai bine şi văzu că la ea se holbează nişte ochi căprui, ca trecerea de la un boboc închis la o floare deschisă, tocmai clipa pe care ochiul liber, aflat la pândă, nu o poate sesiza niciodată.) Iar această credinţă în urâţenia ei, în faptul că era greşită, o potolise; acum păstra pentru sine comentariile obraznice, şi îşi ţinea mâna dreaptă pe burtă. Era total greşită.

În timp ce Millat era ca tinereţea pe care ţi-o aduci aminte la vremea nostalgică a bătrâneţii, frumuseţe care se parodiază pe ea însăşi: un nas roman imperfect; înalt, subţire; cu venele abia vizibile, la fel şi muşchii; ochi ciocolatii, cu o sclipire uşor verzuie, ca razele lunii reflectate în apele negre ale mării; zâmbet irezistibil, dinţi mari şi albi. La Şcoala Glenard Oak, negri, pakistanezi, greci, irlandezi - acestea erau rasele. Însă cei cu sex-appeal îi întreceau pe ceilalţi alergători. Erau o specie aparte.
- Pe creştet sârmă neagră, nu păr moale...

Îl iubea, desigur. Însă el îi spunea:
- Chestia e că oamenii se bazează pe mine. Au nevoie ca eu să fiu Millat. Millat cel de încredere. Millat cel rău. Millat cel sigur şi dulce. Au nevoie ca eu să fiu mişto. Practic, e o responsabilitate.
Şi practic, chiar era. Ringo Starr a spus odată despre Beatles că nu au fost niciodată mai mari decât au fost în Liverpool spre sfârşitul lui 1962. Numai că au devenit cunoscuţi în mai multe ţări. Aşa era şi cu Millat. Era atât de cunoscut în Cricklewood, în Willesden, în West Hampstead, în vara lui 1990, încât nimic din ce a făcut mai târziu în viaţă nu a întrecut acest moment. De la prima lui gaşcă Raggastani, şi-a lărgit orizonturile şi a dezvoltat întregi triburi în toată şcoala, în tot Nordul Londrei. Devenise pur şi simplu prea mare pentru a rămâne simplul obiect al afecţiunii lui Irie, liderul Raggastanilor, ori fiul lui Samad şi al Alsanei Iqbal. Trebuia să mulţumească pe toată lumea, tot timpul. Pentru băieţii de bani gata din cartier cu jeanşi albi şi tricouri colorate era şmecherul, cel care-şi asuma riscuri, un respectat cuceritor de femei. Pentru puştii de culoare era tovarăş de fumat iarbă şi un client preţios. Pentru puştii asiatici, erou şi purtător de cuvânt. Cameleon social. Şi sub toate astea, rămâneau o furie şi o durere mereu prezente, sentimentul că nu-şi găseşte locul nicăieri, pe care-l au oamenii al căror loc e pretutindeni. Acest punct vulnerabil era cel care-l făcea cel mai iubit, cel mai adorat de către Irie şi de fetele drăguţe cu fuste lungi din clasa de mijloc, care cântau la oboi, cel mai preţuit de către aceste femele care-şi scuturau coama şi interpretau fugi; era prinţul lor întunecat, iubit de ocazie sau pasiune imposibilă, subiectul fantasmelor transpirate şi al viselor fierbinţi...

Şi mai era şi proiectul lor: ce trebuia făcut cu Millat? Trebuie neapărat să nu mai fumeze iarbă. Trebuie să încercăm să-l facem să nu mai chiulească. Îşi făceau griji pentru "atitudinea" lui când dormea la prieteni, discutau ipotetic despre educaţia lui cu părinţii lor (Să spunem că există un băiat indian, da, care mereu dă de...), scriau chiar şi poezii pe tema asta. Fetele ori îl voiau, ori voiau să-l îmbunătăţească, dar cel mai adesea o combinaţie între cele două. Voiau să-l îmbunătăţească până când ajungea să se justifice cât de mult din el îşi doreau. Millat Iqbal era treaba tuturor.
- Dar tu eşti altfel, îi spunea Millat Iqbal martirei Irie Jones, tu eşti altfel. Noi ne cunoaştem de mult. Avem un trecut împreună. Tu eşti o prietenă adevărată. Ceilalţi nu înseamnă de fapt nimic pentru mine.

Lui Irie îi plăcea să creadă asta. Că aveau o istorie împreună, că ea era altfel, într-un sens pozitiv.
- Că neagra-ţi frumuseţe-mi stă-nainte...

Doamna Roody îi făcu semn lui Francis să tacă, ridicând un deget.
- Deci, ce vrea să zică poetul? Annalese?

Annalese Hersh, care până la acel moment petrecuse toată ora împletindu-şi fire roşii şi galbene în păr, se uită la ea cu o confuzie tâmpă.
- Orice, Annalese, dragă. Orice idee micuţă. Indiferent cât de micuţă. Indiferent cât de prăpădită.

Annalese îşi muşcă buza. Se uită în carte. Se uită la doamna Roody. Se uită în carte.
- Că negrul?... E?... Bun?
- Da... ei bine, presupun că putem adăuga asta la contribuţia ta de săptămâna trecută: Hamlet?... Este?... Nebun? Altcineva? Dar asta? De când secretul Firii mâna-l are,/ Dichis şi fard punând pe-o slută faţă... Ce-ar putea să însemne asta oare?

Joshua Chalfen, singurul copil din clasă care se oferea să-şi spună părerea, ridică mâna.
- Da, Joshua?
- Machiaj.
- Da, zise doamna Roody, părând că mai are puţin până la orgasm. Da, Joshua, asta e. Ce-i cu el?
- Are tenul închis la culoare şi încearcă să-l lumineze prin machiaj, printr-un artificiu. Elisabetanilor le plăcea foarte mult pielea palidă.
- Atunci, pe tine te-ar fi iubit, rânji Millat, căci Joshua era albicios, practic anemic, cu părul creţ şi dolofan; pe atunci ai fi fost Tom Cruise, în mă-ta.

Râsete. Nu pentru că era amuzant, ci pentru că Millat îi dăduse unui tocilar ceea ce i se cuvenea. O lecţie.
- Un singur cuvânt, domnule Ick-Ball, şi te dau afară!
- Shakespeare. Boaşe. Transpirate. Am zis trei. Nu vă faceţi griji, ies singur.

Ăsta era genul de lucruri pe care le făcea Millat cu atâta îndemânare. Trânti uşa. Fetele drăguţe se uitară una la alta în acel fel. (E atât de sălbatic, atât de nebun... chiar că are nevoie de ajutor, un ajutor personal, om la om, din partea unei prietene bune...) Băieţii râdeau de se stricau. Profesoara se întreba dacă acesta era începutul unei răscoale. Irie îşi acoperi burta cu mâna dreaptă.
- Minunat. Foarte matur. Presupun că Millat Iqbal e vreun fel de erou.

Uitându-se în jur, la feţele tâmpe ale clasei a cincea F, îşi dădu seama pentru prima oară şi foarte limpede că tocmai asta era.
- Mai are altcineva ceva de spus despre aceste sonete? Domnişoară Jones! Te rog să nu te mai uiţi cu atâta jale spre uşă! A plecat, bine? Dacă nu cumva vrei să te duci după el?
- Nu, doamnă Roody.
- Foarte bine, atunci. Ai ceva de spus despre sonete?
- Da.
- Ce?
- Ea e neagră?
- Cine să fie neagră?
- Doamna întunecată.
- Nu, dragă, e întunecată. Nu e neagră în sensul modern al cuvântului. Nu erau... mă rog, afro-cara-ibi în Anglia pe vremea aia, dragă. E un fenomen mai degrabă modern, după cum sunt sigură că ştii. Dar asta se întâmpla pe la 1600. Adică, nu pot fi sigură, dar pare foarte improbabil, doar dacă nu era vreun fel de sclavă, iar el nu se poate să-i fi scris o serie de sonete unui lord şi apoi unei sclave, nu-i aşa?

Irie se înroşi. Crezuse, pentru o clipă, că vede ceva ca o reflexie, care însă dispăru; aşa că spuse:
- Nu ştiu, doamnă.
- În afară de asta, spune foarte clar, La fapte doar eşti neagră... Nu, dragă, are doar tenul întunecat, înţelegi, la fel de întunecat ca al meu, probabil.

Irie se uită la doamna Roody. Avea culoarea spumei de căpşuni.
- Vezi tu, Joshua avea dreptate: pe vremea aia, erau preferate femeile extrem de palide. Sonetul e despre dezbaterea dintre culoarea ei naturală şi machiajul care era la modă atunci.
- Mă gândeam... de exemplu când spune, aici: Şi voi jura: doar negrul e frumos... Şi chestia cu părul ondulat, sârma neagră...

Irie se dădu bătută în faţa chicotelilor şi ridică din umeri.
- Nu, dragă, tu citeşti cu o privire modernă. Niciodată să nu citeşti ceva vechi cu o privire modernă. De fapt, acesta va fi principiul învăţat azi - scrieţi, vă rog.

A cincea F scrise. Iar imaginea pe care o zărise Irie se furişă înapoi în întunericul cunoscut. La ieşirea din clasă, Irie primi un bileţel de la Annalese Hersh, care ridică din umeri, pentru a sugera că nu era ea autorul, ci doar unul dintre numeroşii mesageri. Scria: "De William Shakespeare: ODĂ PENTRU LETIŢIA ŞI TOATE CURVELE MELE CU PĂRU' CREŢ ŞI FUNDU' MARE."

***
Afacerea intitulată criptic "Tunsori afro la P.K.: Design şi management" se afla între Fairweather - Pompe funebre şi Stomatologia Raakshan, proximitatea avantajoasă însemnând că nu era deloc ceva neobişnuit ca un cadavru de origine africană să treacă prin toate cele trei întreprinderi în călătoria lui finală către un sicriu deschis. Astfel că atunci când sunai pentru o programare la coafor, iar Andrea sau Denise sau Jackie îţi spunea trei jumate, ora Jamaicăi, bineînţeles că asta însemna să vii târziu, dar exista de asemenea o şansă să însemne că cine ştie ce doamnă bisericoasă şi rece ca piatra era hotărâtă să intre în mormânt cu lungi unghii false şi onduleuri mari. Oricât de ciudat ar părea, sunt mulţi oameni care nu vor să se întâlnească cu Domnul având o coafură afro.
Neştiind toate astea, Irie veni când avea programare, la trei jumate fix, hotărâtă să treacă printr-o transformare, hotărâtă să lupte cu moştenirea ei genetică, cu un batic care-i ascundea cuibul de ciori din cap, cu mâna dreaptă aşezată precaut pe burtă.
- Ce-ţi trebuie, fato?

Păr drept. Păr drept, drept, lung, negru, lucios, pe care poţi să-l dai pe spate, să-l scuturi, să-l atingi, prin care poţi să-ţi treci degetele, pe care să-l poată bate vântul. Cu breton.
- Trei jumate, fu tot ce reuşi Irie să pronunţe din toate astea, cu Andrea.
- Andrea e alături, replică femeia, trăgând de o bucată de gumă întinsă şi dând din cap în direcţia lui Fairweather; se distrează cu cei plecaţi dintre noi. Mai bine aşază-te şi aşteaptă şi nu mă deranja. Nu ştiu cât rămâne acolo.

Irie părea pierdută, stând în picioare în mijlocul sălii, cu mâna pe şunci. Femeii i se făcu milă, înghiţi guma şi o măsură pe Irie din cap până-n picioare; se simţi plină de compasiune când îi observă tenul ciocolatiu şi ochii deschişi la culoare.
- Jackie.
- Irie.
- Palidă, frate! Şi pistrui, şi toate alea. Ce, eşti mexicană?
- Nu.
- Arăboaică?
- Jumătate jamaicană. Jumătate englezoaică.
- Pe jumătate corcitură, explică Jackie răbdătoare. Maică-ta-i albă?
- Tata.
Jackie strâmbă din nas.
- De obicei, e tocma' invers. E creţ rău? Dă să văd ce-ai sub asta...
Încercă să-i smulgă baticul de pe cap. Îngrozită de posibilitatea de a rămâne dezgolită într-o încăpere plină de lume, Irie ajunse la el prima şi-l ţinu bine.
Jackie îşi supse dinţii.
- Da' cum vrei să-l lucrăm dacă nu mă laşi să-l văd?
Irie ridică din umeri, Jackie dădu din cap amuzată.
- N-ai mai fost pe-aici pân-acuma?
- Nu, niciodată.
- Da' ce vrei?
- Drept, spuse Irie hotărâtă, cu gândul la Nikki Tyler. Drept şi roşcat închis.
- Ei, nu serios? Te-ai spălat pe cap de curând?
- Ieri, spuse Irie, jignită.

Jackie îi dădu una după ceafă.
- Nu-l spăla! Dacă-l vrei drept, nu-l spăla! Ţi-ai pus vreodată amoniac în cap? E ca atunci când Satana dă o petrecere pe scalpu' tău. Ce, eşti nebună? Nu te spăla două săptămâni şi mai vino pe urmă.
Dar Irie nu avea două săptămâni la dispoziţie. Avea totul planificat; avea să treacă pe la Millat chiar în seara asta, cu noua ei coamă, strânsă într-un coc, şi avea să-şi scoată ochelarii şi să-şi scuture părul şi el avea să spună: vai, domnişoară Jones, n-aş fi crezut niciodată... vai, domnişoară Jones, eşti...
- Trebuie s-o fac azi. Se mărită soră-mea.
- Păi, când se-ntoarce Andrea o să-ţi ardă păru' în şapte culori căcănii şi-o să ai noroc dacă nu ieşi de-aci cu capu' chel. Da-i treaba ta. Na, spuse ea, aruncându-i un morman de reviste în braţe. Treci acolo, mai zise Jackie, arătând către un scaun.

Salonul P.K. era împărţit în două jumătăţi, bărbaţi şi femei. În jumătatea pentru bărbaţi, pe ritmuri de ragga [4] care se auzeau cu intermitenţe dintr-un casetofon stricat, băieţi tineri stăteau pe scaune şi băieţi ceva mai mari, talentaţi mânuitori ai maşinii electrice de tuns, le desenau logouri deasupra cefei. ADIDAS. BADMUTHA. MARTIN. În jumătatea pentru bărbaţi erau numai râsete, trăncăneală şi distracţie; era un sentiment de relaxare care venea din faptul că niciodată o tunsoare bărbătească nu costa mai mult de şase lire şi nu dura mai mult de un sfert de oră. Era un schimb deloc complicat şi care îţi făcea plăcere: bâzâitul lamei care ţi se învârte pe lângă ureche, o mână caldă care te scutură de păr, oglinzi în faţă şi în spate ca să poţi admira transformarea. Intrai cu o claie dezordonată de păr, cu fire inegale şi aspre, ascunsă sub o şapcă de baseball, şi ieşeai mândru, un alt om, mirosind dulceag a ulei de nucă de cocos şi cu o tunsoare dreaptă şi înţepătoare ca o înjurătură.

În schimb, jumătatea pentru femei a Salonului P.K. era o cameră a morţii. Aici, imposibila dorinţă de a avea păr drept şi "unduire" se lupta zi de zi cu hotărârea încăpăţânată a cârlionţatului folicul de tip african; aici, amoniacul, placa de îndreptat, agrafele, acele de păr şi chiar focul se înrolaseră cu toatele în război şi făceau tot ce erau în stare să supună fiecare fir de păr creţ.

"E drept?" era singura întrebare care se auzea când se scoteau prosoapele şi de sub uscător ieşeau capetele zvâcnind de durere. "E drept, Denise? Spune, Jackie, e drept?"

La care Jackie sau Denise, neavând nici una dintre obligaţiile coafezelor albe, nefiind nevoite să facă ceai sau să pupe în fund, să flateze ori să facă conversaţie (căci acestea nu le erau cliente, ci paciente disperate şi nenorocite), pufneau sceptice şi le scoteau prosoapele de culoarea vomei:
- Mai drept de-atâta n-o să fie niciodată!

Acum, în faţa lui Irie stăteau patru femei, care-şi muşcau buzele şi se holbau concentrate într-o oglindă înaltă şi murdară, aşteptând să li se materializeze alter ego-urile cu păr drept. În timp ce Irie frunzărea agitată reviste americane despre femei cu păr negru, cele patru se strâmbau de durere. Din când în când, una îi spunea alteia:
- De cât timp stai?

La care venea răspunsul plin de mândrie:
- Un sfert de oră. Tu de cât timp?
- Două'şdouă. De două'şdouă de minute stau cu rahatu' ăsta pe cap. Să iasă drept, că dacă nu...

Era o competiţie a agoniei. Ca atunci când femeile bogate comandă în restaurante elegante salate din ce în ce mai mici.
La un moment dat se auzea un ţipăt sau un "Gata! La dracu', nu mai suport!" şi capul cu pricina era băgat repede în chiuvetă, unde clătirea nu era niciodată suficient de rapidă (niciodată nu-ţi poţi scoate amoniacul din cap destul de repede) şi începea plânsul pe înfundate. Acesta era momentul în care creştea animozitatea; părul unora era mai "obraznic" decât al altora, unele tunsori afro se supuneau mai greu, altele chiar supravieţuiau. Iar animozitatea se întindea de la clientă la coafeză, cea care îi provocase suferinţa, căci era destul de normal să le suspectezi pe Jackie sau pe Denise de un lucru precum sadismul: lucrau prea încet când le scoteau chestia aia din păr, apa părea să picure în loc să aibă presiune, iar între timp diavolul se distra copios aranjându-te cu o chelie pe cinste.
- E drept? Jackie, e drept?

Băieţii îşi lungiră gâturile pe după peretele despărţitor, iar Irie ridică ochii din revistă. Nu erau prea multe de spus. De fiecare dată ieşea drept, sau destul de drept. Dar uneori ieşea mort. Uscat. Despicat. Ţeapăn. Lipsit de viaţă. Ca părul unui cadavru, din care s-a evaporat toată umezeala.
Jackie şi Denise, ştiind foarte bine că părul creţ african îşi va urma, până la urmă, instrucţiunile genetice, dădeau o întorsătură filosofică veştilor rele:
- Mai drept de-atâta n-o să fie niciodată. Trei săptămâni, dacă ai noroc.

În ciuda eşecului evident, fiecare femeie care stătea la rând spera că în cazul ei rezultatul va fi diferit, că atunci când i se va scoate prosopul de pe cap va avea plete drepte-drepte, pe care să le poată arunca pe spate şi prin care să poată trece vântul. La fel de încrezătoare ca şi celelalte, Irie se întoarse la revista ei.

Malika, energica tânără vedetă din sitcomul de mare succes Viaţa cu Malika, ne explică cum obţine această coafură liberă şi unduitoare: "Îmi înfăşor părul în fiecare seară într-un prosop fierbinte, după ce pun pe vârfuri ceară African Queen Afro Sheenâ"¢, apoi, dimineaţa, ţin pieptenele pe plită cam..."

Se întoarse Andrea. Revista îi fu smulsă din mână lui Irie, baticul îi fu luat de pe cap fără prea multă ceremonie înainte ca ea s-o poată opri, şi cinci unghii lungi şi grăitoare începură să-i umble prin păr.
- Oaaau, murmură Andrea.

Acest semn de aprobare era o întâmplare rară, astfel că tot restul salonului se dădu mai aproape să arunce o privire.
- Oaaaau, făcu Denise, adăugând şi unghiile ei la ale Andreei. E aşa de moale.

O doamnă mai în vârstă, schimonosită de durere sub un uscător, dădu din cap plină de admiraţie.
- Ce bucle uşoare, gânguri Jackie, ignorându-şi propria pacientă opărită ca să pună mâna pe lâna lui Irie.
- Asta înseamnă să ai păr de corcitură. Aş vrea să fi fost şi-al meu aşa. O să se îndrepte foarte frumos.

Irie se strâmbă.
- Nu pot să-l sufăr.
- Nu poate să-l sufere! strigă Denise către celelalte. Unele şuviţe sunt chiar castanii!
- Am avut de lucru la un cadavru toată dimineaţa. E mişto să pun mâna pe ceva moale, spuse Andrea, trezindu-se din visare. Vrei să-l îndrepţi, dragă?
- Da. Drept. Drept şi roşu.
Andrea îi puse lui Irie în jurul gâtului un prosop verde şi îi lăsă mai jos scaunul rotitor.
- Nu ştiu dacă se poate roşu, iubito. Nu se poate să-l vopseşti şi să-l îndrepţi în aceeaşi zi. Îl omori de tot. Da' po' să ţi-l îndrept, nici o problemă. O să iasă foarte frumos, dragă.

Comunicarea dintre coafezele de la P.K. fiind proastă, Andreei nu i-a spus nimeni că Irie se spălase pe cap. La două minute după ce pasta albă şi groasă de amoniac îi fu întinsă pe cap, simţi cum senzaţia iniţială de rece se transformă într-un foc îngrozitor. Nu exista murdărie care să protejeze scalpul, iar Irie începu să urle.
- Da' abia ţi-am pus-o! Îl vrei drept, nu? Ia nu mai face gălăgie!
- Da' mă doare!
- Viaţa doare, spuse Andrea cu dispreţ; frumuseţea doare.

Irie îşi muşcă limba timp de încă treizeci de secunde, până când deasupra urechii drepte îi dădu sângele. Apoi biata fată leşină.

Când îşi reveni, era cu capul deasupra chiuvetei, uitându-se la părul ei, care îi cădea în smocuri, şi se îndrepta rotindu-se spre gaura de scurgere.
- Trebuia să-mi zici, mormăia Andrea. Trebuia să-mi zici că l-ai spălat. Tre' să fie murdar. Acuma uite ce-ai făcut.

Acuma uite. Părul care îi ajungea odată până la jumătatea spatelui era acum de doar câţiva centimetri.
- Uite ce-ai făcut, continuă Andrea, în vreme ce Irie plângea în hohote. Aş vrea să ştiu ce-o să zică domnul Paul King despre asta. Mă duc să-l sun, să văd dacă putem să-ţi reparăm prostia pe gratis.

Domnul Paul King, P.K.-ul în discuţie, era patronul. Era un tip alb, masiv, la vreo cincizeci de ani, care fusese antreprenor în construcţii până când Miercurea Neagră [5] şi excesele de cumpărături cu cardul ale nevestei l-au lăsat numai cu nişte cărămizi şi ceva mortar. În căutare de noi idei, văzuse în secţiunea de lifestyle a ziarului pe care îl citea la micul dejun că negresele cheltuiesc de cinci ori mai mult decât femeile albe pe produse de înfrumuseţare şi de nouă ori mai mult pe coafuri. Luând-o pe soţia lui, Sheila, drept arhetipul femeii albe, Paul King începu să saliveze. Ceva cercetări suplimentare la biblioteca din cartierul lui dădu la iveală existenţa unei industrii de mai multe milioane de lire. Astfel că Paul King cumpără o măcelărie dezafectată de pe High Road, în Willesden, o racolă pe Andrea de la un salon din Harlesden şi îşi încercă şansele cu un coafor pentru negrese. Succesul fu imediat. Fu uimit să descopere că femeile cu venituri mici erau într-adevăr gata să cheltuiască sute de lire pe lună pe coafuri şi încă şi mai mult pe manichiuri şi pe accesorii. Fu uşor amuzat când Andrea îi explică faptul că durerea fizică făcea şi ea parte din întregul proces. Şi partea cea mai grozavă era că nu se punea problema să fie dat în judecată - ele se aşteptau la arsuri. Afacerea perfectă.
- Bine, Andrea, iubito, aranjeaz-o pe gratis, spuse Paul King, urlând într-un telefon mobil cât o cărămidă ca să acopere zgomotul şantierului noului său salon, pe care îl deschidea în Wembley. Numai să nu devină un obicei.

Andrea se întoarse la Irie cu vestea bună.
- S-a făcut, iubito. De data asta e pe cheltuiala noastră.
- Dar ce mai... Irie se uită în oglindă, la dezastrul demn de Hiroshima. Ce se mai poate...
- Pune-ţi baticul la loc, ia-o la stânga când ieşi şi mergi pe bulevard până ajungi la un magazin care se cheamă Coafuri Roshi. Ia cardul ăsta şi zi-le că te-au trimis de la P.K. Ia opt pachete de păr negru cu reflexe roşcate, nr. 5, şi întoarce-te repejor.
- Păr? repetă Irie printre muci şi lacrimi. Păr fals?
- Nu fi prostuţă. Nu e fals. E adevărat. Şi dacă-i la tine pe cap, e părul tău natural. Fuguţa!

Suspinând ca un bebeluş, Irie ieşi de la P.K. târându-şi picioarele şi o luă pe bulevard, încercând să nu-şi privească imaginea în vitrinele magazinelor. Când ajunse la Roshi făcu tot posibilul să se stăpânească, îşi puse mâna dreaptă pe burtă şi deschise uşa.

La Roshi era întuneric şi se simţea acelaşi miros puternic ca la P.K.: amoniac şi ulei de nucă de cocos, durere amestecată cu plăcere. La lumina palidă a unui neon intermitent, Irie văzu că nu existau rafturi, ci doar produse pentru îngrijirea părului adunate în mormane pe podea, iar accesoriile (piepteni, elastice de păr, lac de unghii) erau prinse cu capse pe pereţi, cu preţul scris lângă ele cu carioca. Singura marfă expusă într-un mod obişnuit era aşezată chiar sub tavan, într-o buclă care înconjura camera, decorând-o ca o colecţie de scalpuri ale unor sacrificaţi sau ca nişte trofee de vânătoare. Păr. Şuviţe lungi, prinse cu capse de perete, la câţiva centimetri distanţă unele de altele. Sub fiecare dintre ele, un carton mare dădea detalii despre pedigri:

2 metri. Thailandez, natural. Drept. Castaniu.
1 metru. Pakistanez, natural. Drept, uşor ondulat. Negru.
5 metri. Chinezesc, natural. Drept. Negru.
3 metri. Păr sintetic. Bucle mărunte. Roz.

Irie se apropie de tejghea. O femeie imensă, îmbrăcată într-un sari, îşi croia din greu drum către casa de marcat şi înapoi ca să-i dea douăzeci şi cinci de lire unei indience tinere al cărei păr fusese tăiat aiurea, foarte aproape de scalp.
- Şi te rog, nu te uita aşa la mine. Douăzeci şi cinci e un preţ foarte bun. Nu pot să-ţi dau mai mult, la ce vârfuri despicate are.

Fata obiectă în altă limbă, luă de pe tejghea punga cu păr în discuţie şi încercă să plece cu ea, dar femeia în vârstă i-o înşfăcă.
- Te rog, nu te face de râs din nou. Am văzut amândouă vârfurile. Nu pot să-ţi dau mai mult de douăzeci şi cinci. N-o să obţii mai mult în altă parte. Gata, te rog, spuse ea, uitându-se la Irie, peste umărul fetei, mai am şi alţi clienţi.

Irie văzu lacrimi fierbinţi, la fel ca ale ei, ţâşnind din ochii fetei. Pentru o clipă, păru să îngheţe, tremurând încetişor de furie; apoi trânti mâna pe tejghea, înhăţă cele douăzeci şi cinci de lire şi se îndreptă spre uşă.

Doamna cea grasă îşi scutură guşile plină de dispreţ în urma fetei.
- Ce nerecunoscătoare.

Apoi dezlipi o etichetă de pe rola ei maro şi o lipi pe punga cu păr. Scria: "6 metri. Indian. Drept. Negru/roşcat."
- Da, dragă. Cu ce te pot ajuta?

Irie repetă instrucţiunile Andreei şi îi dădu cardul.
- Opt pachete? Asta înseamnă cam şase metri, nu?
- Nu ştiu.
- Da, da, atâta face. Îl vrei drept sau ondulat?
- Drept. Cel mai drept.

Doamna cea grasă făcu un calcul în gând şi apoi luă punga cu păr pe care tocmai o lăsase fata care plecase.
- Asta îţi trebuie ţie. N-am avut timp să-l împachetez, mă înţelegi. Dar e foarte curat. Îl vrei?

Irie păru suspicioasă.
- Nu-ţi face griji pentru ce i-am spus. Nu e despicat la vârfuri. Numai că prostuţa aia încerca să ceară mai mult decât face. Unii pur şi simplu nu înţeleg nişte reguli simple de afaceri... Suferă că şi-a tăiat părul, aşa că se aşteaptă să primească un milion de lire sau mai ştiu eu cât. Are un păr minunat. Când eram tânără, vai, ce frumos mai era şi-al meu, ştii?

Doamna cea grasă izbucni într-un râs ascuţit, iar buza plină de sus îi făcea mustăcioara să tremure. Apoi râsul se domoli.
- Zi-i Andreei că face treizeci şi şapte cincizeci. Noi, indiencele, avem cel mai frumos păr, aşa-i? Toate îl vor!

O negresă cu copii într-un cărucior pentru gemeni aştepta în spatele lui Irie cu un pachet cu ace de păr. Îşi supse dinţii.
- Voi, ăştia, vă credeţi mari şi tari, mormăi ea, mai mult pentru ea. Unora dintre noi ne place părul nostru african, mulţumesc frumos. Nu vreau să cumpăr părul unei biete indience. Şi aş vrea şi eu măcar o dată să pot cumpăra produse pentru păr negru de la negri. Cum o să răzbatem în ţara asta dacă nu avem propriile noastre afaceri?

Pielea din jurul gurii doamnei celei grase deveni brusc întinsă. Începu să bombăne şi îi puse lui Irie părul într-o pungă, apoi îi scrise o chitanţă, îndreptându-şi toate comentariile către femeie prin intermediul lui Irie, în timp ce făcea tot posibilul să ignore interjecţiile femeii:
- Dacă nu-ţi place să cumperi de-aici, atunci te rog să nu cumperi de-aici; ce, te obligă cineva? Mă rog, cine te obligă? Extraordinar: ce oameni, câtă nepoliteţe, eu nu sunt rasistă, dar nu pot să-nţeleg, eu doar ofer un serviciu, atâta, un serviciu. Eu n-am nevoie de jigniri, îţi las pur şi simplu banii pe tejghea, dacă sunt insultată, nu te servesc.
- Nu te insultă nimeni. Iisuse Hristoase!
- E vina mea că vor păr drept, şi câteodată şi piele albă, ca Michael Jackson, sau şi el e vina mea? Mi-au zis să nu mai vând Înălbitor Dr. Peacock - au dat şi-n ziar, Doamne, ce tămbălău! - dar oamenii îl cumpără - să-i dai chitanţa Andreei, da, dragă? Te rog. Eu vreau numai să-mi câştig traiul în ţara asta, ca toată lumea cealaltă. Poftim, dragă, ia-ţi părul.
Femeia se întinse pe lângă Irie şi trânti nervoasă pe tejghea bani potriviţi.
- La mama dracului!
- Eu n-am ce face dacă ei asta vor - cerere, ofertă. Şi cuvinte urâte eu nu tolerez! Reguli simple de afaceri - ai grijă cum păşeşti când ieşi, dragă - iar tu, nu, să nu mai vii, te rog, că altfel chem poliţia, eu nu mă las ameninţată, poliţia o chem.
- Da, da, da.

Irie ţinu uşa deschisă să poată ieşi căruciorul dublu, şi îl ridică de o parte ca s-o ajute pe mamă să-l treacă de treapta de la intrare. Ajunse afară, femeia îşi puse agrafele în buzunar. Părea epuizată.
- Nu pot să sufăr magazinul ăsta, zise ea. Dar am nevoie de agrafe.
- Eu am nevoie de păr, zise Irie.

Femeia dădu din cap.
- Acum ai păr, spuse ea.


Note:

1. Cămătar evreu, personajul principal al piesei Neguţătorul din Veneţia de William Shakespeare.
2. Faimoasă cascadă de lângă Ocho Rios, Jamaica.
3. Shakespeare, Sonetul 127, traducere de Teodor Boşca, Shakespeare - Sonete, Editura Dacia, Cluj, 1974 (ca şi sonetele următoare).
4. Stil de muzică reggae care include elemente de hip-hop şi rhythm and blues.
5. Ziua de 16 septembrie 1992, în care lira sterlină a pierdut 15% din valoare în decurs de câteva ore, ca urmare a politicii monetare a guvernului britanic.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

ARHIVA RUBRICII

Sageata Gargară cu gudron, Jáchym Topol, traducere de Lidia Nasincova
Sageata Răzvan Mazilu - de la dans la musical, Sanda Vişan (3.0/5 - 2 voturi)
Sageata Povestea Slujitoarei, Margaret Atwood, traducere de Diana Marin-Caea (5.0/5 - 1 vot)
Sageata Acuarela de arhitectură, Gheorghe Leahu
Sageata Constantin Bâzu Cantacuzino, prinţul înălţimilor, Alexandru Armă, Dan Antoniu
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Fragmentarium
Sageata Cronici de atelier
Sageata Carte de Humanitas Fiction
Sageata Generaţia Polirom


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer