Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Post-neo-panoptismul (II)


Bogdan Ghiu

04.02.2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Des-figurare (artistică) şi de-figurare (tehnologică): omul "ultrauman"

Ca tip de formalizare scientistă, schemele comunicării sînt identice cu schemele de putere. Şi unele, şi altele sînt nişte scheme reversibile de producţie, de realizare, de efectuare. Atît prin conceptul de "viaţă nudă", cît şi prin cel de "panoptism", de existenţă denundat-panoptică, omul modern se celebra pe sine în calitate de victimă, obiect, ţintă şi suport ale puterii. Subiectul supus, subiectul-obiect extorcat, exploatat, constituie marele anti-erou al modernităţii, referentul marilor tînguiri şi imprecaţii profetic-apocaliptice ale modernităţii.

Ei bine, cred că azi am devenit în sfîrşit liberi. Am devenit? Mai exact ar fi să spun: am ajuns. Producţia de putere, schema ei de comunicare-producere-efectuare nu mai au nevoie de "om" şi de imaginile, de reprezentările lui. Nu prin des-figurarea omului apare şi se întreţine, astăzi, puterea. Ci prin de-figurarea lui. Sîntem liberi tocmai în măsura că am fost disponibilizaţi, lăsaţi liberi, concediaţi din marea cratodicee a alienării. Omul este important, astăzi, sub forma "umanului" care îl depăşeşte pe dedesubt. Pe acolo, pe dedesubt, se realizează de fapt toate "globalizările" şi "mondializările". Nu am devenit, ci am rămas liberi: finalismul voluntarist al modernităţii se manifestă azi sub forma unei eliberări, a unei umanităţi reziduale. Şi tocmai de aceea, chiar şi cînd criticăm, de fapt celebrăm: o victorie acordată, un triumf concedat. Dar noua vizibilitate trece, astăzi, prin noi. Umanul este disociat de om prin reducerea acestuia la "resursă". Omul este important, pertinent doar ca "resursă umană". Iar în această calitate, acestei reducţii, el i se oferă fericit, jubilatoriu, nu doar în spaţiile special amenajate ale vechii producţii panoptice de putere, ci prin existenţa sa "normală", continuă, curentă de subiect-pacient aflat într-o permanentă stare "normal"-clinică de conectare la aparate. Revoluţia politică a modernităţii s-a automatizat, s-a miniaturizat şi nu încetează să dispară, printr-un dublu şi contradictoriu proces care "încadrează" întregul cîmp social, transformînd, tocmai, societatea în cîmp: somatizîndu-se şi "idealizîndu-se", abstractizîndu-se şi idealizîndu-se, "mentalizîndu-se" prin fuziune, prin osmoză cu tehnologia, care îşi pierde treptat "corpul" propriu şi căreia noi în dăm acum, tot mai mult, corp, ascunzînd-o, resorbind-o, naturalizînd-o: în locul "corpului fără organe", corpul cu tot mai multe organe şi "accesorii".


Omul echipat: "echipatia" şi societatea plecării

Omul, individul actual (să-i spunem modern? să-i spunem postmodern? să-i spunem hipermodern sau ultramodern? să-i mai spunem cumva, pretinzînd că-i mai putem da un nume?) este un om echipat, tot mai echipat. Nu mai trebuie să se închidă, sedentar, în casă, în faţa televizorului sau a computerului personal, cu boxele, ziduri peste urechi, şi cu imaginile produse, ziduri de evadare pe ochi. A evadat, circulă, se află în mişcare tot timpul: locuieşte în flux, face parte din el, este una cu fluxul, e fluxul însuşi. Între fluxurile exterioare (financiare, mediatice, publicitare, de mărfuri, de indivizi şi mulţimi) şi fluxul interior al fiecăruia dintre noi, individul ca atare, entitatea "individ" nu mai este decît o interfaţă, o suprafaţă de contact şi de înregistrare, de decizie comutaţională, de activare, asemeni intelectului metafizic de la Aristotel, din tratatul De anima.

Omul contemporan poartă tehnologie, se îmbracă în tehnologie (costumul tehnologic), aceasta face tot mai mult parte din echipamentul său corporal obligatoriu - şi se află în curs de somatizare: individul actual corporalizează tehnologia, poartă televizorul cu sine, transformîndu-se pe sine însuşi în ecran şi în releu al mesajelor sociale de piaţă.

Este un om ocupat de tehnologie, un om echipat: telefon mobil, computer mobil, MP3 pe urechi, automobil, tren, avion, semenii etc.

S-a închis în deschisul heideggerian după care atît de mult a tînjit. îşi amenajează însă teritorial, "gospodăreşte", fluxul. Teritorializează mult flatata deteritorializare, care devine astfel o falsă eliberare. A fugit, evadează necontenit ca să se închidă, ca să se izoleze imediat, cît mai rapid (la asta-i slujeşte viteza) în mişcare.

În ce sens, în ce sensuri se poate însă spune despre individul actual că este un om echipat?

1) Ca, aşa cum spuneam, echipament pretins "comunicaţional".

2) Prin faptul că funcţionează în echipă, că duce o existenţă "echipată": ceilalţi, societatea au devenit, din comunitate, familie, mediu uman etc., echipamentul fiecăruia în parte. Omul, aşadar, ca echipament colectiv al omului. (Dragoste, cuplu, muncă, trăire.)

3) Jucîndu-ne (dar nu foarte) cu cuvintele, omul actual mai poate fi, de asemenea, considerat ca fiind echi-pat, ca fiind bolnav (structural) de "echi-patie" şi ca manifestînd, prin urmare, "echi-patologii": patologia "individualismului de masă", patologia echivalenţei şi a echipotenţei.

Format de la un vechi cuvînt anglosaxon (scipian) şi de la un altul, la fel de vechi, norvegian (skipa), termenul marinăresc équipe (atestat pentru prima dată în anul 1160) însemna, în franceza veche, "a te îmbarca", "a naviga", dar şi, sub forma, mai tîrzie, eschiper, ceva apropiat de ceea ce înţelegem astăzi prin "escapadă" şi prin "escapism" (eschipre însemnînd "marinar"). Tot în franceza veche, équipée mai însemna şi "îmbarcare", "plecare într-o aventură".

Ne echipăm, aşadar, pentru a pleca. Ne echipăm, inclusiv cu ceilalţi, cu semenii noştri pe post de "echipament", de "tehnologie umană", de "costum social", ca să plecăm. Plecăm echipaţi, ne echipăm în toate sensurile cuvîntului. Tehnologia însăşi, ca atare, este plecare: metaforă literal realizată (metaphora însemnînd, de la, din nou, vechii greci pînă azi, "transpunere"). Plecăm în flux, sîntem fluxul: existenţă în / ca aventură. Trăim, de fapt, în plecare, plecăm permanent, neîncetat, fără să ajungem, fără a ne preocupa de sosire, de ajungere: "send", "start", plecarea în sine contează; tehnologic, plecăm pe loc, nomadism imobil. În societatea actuală, plecarea a fost decuplată de ajungere, traiectoria, traseul existenţial au fost dez-iniţiaticizate, de-teleologizate. Trăim în societatea plecării, în oraşe şi societăţi echipă, echipament, tot mai omogen echipate: umanitate-echipament, mesaj de sine în mediul celorlalţi.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer