Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Consolările filozofiei


Alain de Botton

14.02.2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Alain de Botton
Consolările filosofiei
Editura Curtea Veche, 2007





*****

1
Acum câţiva ani, în timpul unei aspre ierni new-yorkeze, având o după-amiază de pierdut înainte să iau avionul spre Londra, m-am îndreptat către galeria pustie de la nivelul superior al Muzeului Metropolitan de Artă. Era puternic luminată şi foarte tăcută - cu excepţia unui murmur fin care venea dinspre sistemul de încălzire, aflat sub podea. Ajuns în zona picturilor din perioada impresionistă, căutam indicatorul spre cafenea, de unde speram să cumpăr un pahar de lapte cu ciocolată - o anumită marcă americană, de care eram foarte încântat pe vremea aceea -, când privirea mi s-a oprit asupra unui tablou din a cărui legendă rezulta că fusese pictat la Paris, în toamna anului 1786, de către Jacques-Louis David, pe atunci în vârstă de treizeci şi opt de ani.

Socrate, fiind condamnat la moarte de cetăţenii Atenei, se pregăteşte să bea potirul de cucută, înconjurat de prietenii săi, copleşiţi de durere. În primăvara anului 399 î.C., trei cetăţeni atenieni l-au chemat pe filozof în judecată. Îl învinuiau de lipsă de credinţă în zeii cetăţii, de propovăduirea de idei religioase neobişnuite şi de coruperea tineretului atenian - şi, având în vedere severitatea acuzaţiilor, cereau să fie pedepsit cu moartea.

Socrate a răspuns cu o seninătate legendară. La proces, cu toate că i s-a dat posibilitatea să renunţe la propria-i filozofie, el a susţinut ceea ce credea că este adevărat, nu ce ştia că ar fi fost pe placul auditoriului. Potrivit relatării lui Platon, el ar fi spus sfidător juriului: "Câtă vreme mai suflu şi mai sunt în putere, nu voi înceta să filozofez, să vă sfătuiesc, să lămuresc adevărul pentru oricine mi-ar ieşi în cale... Bărbaţi atenieni, la cele spuse mai adaug doar atât: indiferent dacă mă eliberaţi sau mă osândiţi, eu nu-mi schimb felul de viaţă, de-ar fi să mor şi de mai multe ori." Drept care, şi-a găsit sfârşitul într-o închisoare ateniană, moartea lui devenind un moment crucial în istoria filozofiei.

O mărturie a importanţei acesteia este frecvenţa cu care a fost pictată. În anul 1650, pictorul francez Charles-Alphonse Dufresnoy a creat tabloul Moartea lui Socrate, expus astăzi la Galeria Palatină din Florenţa (care nu are cafenea). Apogeul interesului pentru moartea lui Socrate s-a manifestat în secolul XVIII, cu precădere după ce Diderot, într-un pasaj din Tratat despre poezia dramatică, a atras atenţia asupra faptului că acest episod se pretează în mod deosebit a fi exploatat de pictori în creaţiile lor.

Jacques-Louis David a primit comanda, în primăvara anului 1786, de la Charles-Michel Trudaine de la Sablière, un bogat membru al Parlamentului şi înzestrat elenist. Recompensa era generoasă - 6.000 de livre avans, plus alte 3.000 la predarea lucrării (Ludovic XVI i-a plătit numai 6.000 de livre pentru tabloul de mai mari dimensiuni Jurământul Horaţilor). Expusă la Salonul din 1787, pictura a fost considerată cea mai inspirată redare a sfârşitului lui Socrate. Sir Joshua Reynolds spunea despre ea că "...este cel mai încântător şi minunat gest artistic după Capela Sixtină şi Stanţele de la Vatican ale lui Rafael. Tabloul ar fi onorat Atena lui Pericle."

Am cumpărat, din magazinul de suveniruri al Muzeului, cinci cărţi poştale cu pictura lui David şi, mai târziu, zburând pe deasupra câmpiilor îngheţate ale Newfoundlandului (colorate într-un verde luminos de luna plină şi cerul fără nori), analizam una dintre ele, ciugulind din cina fără gust lăsată pe măsuţa din faţa mea de o stewardesă, în timp ce eu, neinspirat, aţipisem.

Platon stă la picioarele patului, cu o pană şi un pergament alături, martor tăcut al nedreptăţii statului. La moartea lui Socrate, Platon avea cam douăzeci şi nouă de ani, însă David l-a înfăţişat ca pe un bărbat în vârstă, cu părul cărunt şi cu o expresie gravă. Printr-un coridor, temnicerii o escortează afară din închisoare pe Xantipa, soţia lui Socrate. Şapte dintre prietenii lui jelesc. Criton, cel mai apropiat tovarăş al lui Socrate, aşezat lângă el, îşi priveşte maestrul cu devotament şi îngrijorare. Dar filozoful, împietrit în poziţia şezând, cu trunchi şi bicepşi de atlet, nu arată nici teamă, nici regret. Faptul că numeroşi atenieni l-au denunţat ca fiind nebun nu i-a zdruncinat convingerile. David plănuise să-l picteze pe Socrate în timp ce înghite otrava, însă poetul André Chenier i-a sugerat că s-ar fi creat o mai mare tensiune dramatică, dacă l-ar fi surprins încheindu-şi pledoaria filozofică şi, în acelaşi timp, primind senin cucuta care urmează să-i pună capăt vieţii, simbolizând, astfel, atât supunerea faţă de legile Atenei, cât şi credinţa în chemarea sa. Suntem martorii momentelor cruciale ale unei treceri în nefiinţă.

Probabil că imaginea de pe cartea poştală m-a impresionat atât de tare deoarece comportamentul înfăţişat acolo contrasta evident cu al meu. În conversaţii, prioritatea mea era mai degrabă să mă fac plăcut, decât să spun adevărul. Dorinţa de a plăcea mă determina să râd la glumele modeste, ca un părinte în seara prezentării unei piese de teatru la şcoala copilului său. Cu străinii, adoptam conduita servilă a unei recepţioniste care îşi întâmpină clienţii înstăriţi la un hotel - entuziasm greţos, născut dintr-o nevoie morbidă, nediscriminatorie, de afecţiune. Nu puneam la îndoială în mod public ideile acceptate de majoritate. Căutam aprobarea celor care reprezentau autoritatea şi, după întâlnirea cu ei, mă îngrijora faptul că poate nu mă consideraseră pe gustul lor. La trecerea prin vămi sau - când şofam - pe lângă maşinile Poliţiei, nutream o dorinţă confuză ca oficialii în uniformă să-şi facă o părere bună despre mine.

Filozoful, în schimb, nu a cedat în faţa oprobriului public şi a condamnării statului, nu şi-a retractat opiniile atunci când ele nu au fost pe placul celorlalţi. Dimpotrivă, îndrăzneala sa a izvorât dintr-o sursă mult mai profundă decât înfierbântarea minţii sau curajul prostesc. Era înrădăcinată în filozofie. Aceasta din urmă i-a oferit lui Socrate convingeri în care putea avea o încredere raţională, şi nu una isterică, atunci când se confrunta cu dezaprobarea.

În noaptea aceea, deasupra ţinuturilor îngheţate, o asemenea libertate de gândire a constituit o revelaţie şi o provocare pentru mine. Ea promitea o contrapondere la tendinţa de a urma pasiv practicile şi ideile acceptate în societate. În viaţa şi moartea lui Socrate aflam o chemare la un scepticism inteligent.

Mai mult, această întâmplare, în care filozoful grec reprezenta simbolul suprem, parcă mă invita să-mi asum o misiune pe cât de profundă, pe atât de ridicolă: să devin înţelept cu ajutorul filozofiei. În ciuda marilor diferenţe dintre mulţi gânditori, numiţi de-a lungul timpului filozofi (oameni în realitate atât de diferiţi, încât, dacă s-ar aduna împreună la o petrecere gigantică, nu numai că nu ar avea ce să-şi spună unul altuia, ci, probabil, s-ar lua la bătaie după câteva pahare), mi se părea posibilă identificarea unui mic grup de oameni, despărţiţi de secole, dar împărtăşind o credinţă vagă într-o viziune despre filozofie, sugerată de etimologia greacă a cuvântului - philo, "dragoste"; sophia, "înţelepciune" - un grup unit de interesul comun de a spune câteva lucruri consolatoare şi practice despre cauzele suferinţelor noastre cele mai profunde. La aceştia m-am hotărât să apelez.

2
Fiecare societate îşi are noţiunile sale despre ce ar trebui să creadă sau cum ar trebui să se comporte cineva pentru a evita neîncrederea şi dezaprobarea. Unele dintre aceste convenţii sociale sunt formulate explicit în legi, altele sunt înglobate, în mod intuitiv, într-un vast corp de judecăţi etice şi practice, denumit "bun-simţ", care ne dictează ce să purtăm, ce valori financiare să adoptăm, pe cine să respectăm, ce maniere să avem şi cum să ne organizăm viaţa de familie. Ar putea părea bizar, chiar agresiv, să pui la îndoială aceste norme. Bunul-simţ se află fie în afara oricărei îndoieli, deoarece judecăţile lui de valoare sunt considerate prea fireşti pentru a deveni subiecte de analiză.

De exemplu, în cursul unei conversaţii obişnuite, cu greu ar fi considerat acceptabil să întrebi ce scop atribuie societatea noastră muncii...

...sau să ceri unui cuplu proaspăt căsătorit să explice în amănunt motivele deciziei de a se căsători...

...ori să te interesezi de ce turiştii s-au hotărât să plece în vacanţă.

Cu siguranţă că vechii greci aveau la fel de multe reguli de bun-simţ şi le respectau cu aceeaşi încăpăţânare. Cândva, la un sfârşit de săptămână, în timp ce răscoleam printr-un anticariat din Bloomsbury, am dat peste o colecţie de cărţi istorice pentru copii, conţinând o mulţime de fotografii şi ilustraţii interesante. Din serie făceau parte: Călătorind printr-un oraş egiptean, O plimbare printr-un castel şi un volum - pe care l-am cumpărat împreună cu o enciclopedie de plante otrăvitoare - intitulat Călătorind printr-un oraş antic grecesc.

Am găsit acolo informaţii despre cum era considerat firesc să se îmbrace populaţia din cetăţile Greciei în secolul V î.C.

În carte se explica faptul că grecii venerau numeroşi zei - zei ai dragostei, ai vânătorii, ai războiului, zei care aveau putere asupra recoltei, focului şi mării. Înainte de a se aventura într-o călătorie, oamenii se rugau zeilor fie într-un templu, fie în micul altar amenajat în casă şi sacrificau animale în cinstea lor. Trebuie să fi fost obiceiuri scumpe: Atena era plătită cu o vacă; Artemis şi Afrodita cereau câte o capră; lui Asclepios i se aducea ofrandă câte o găină sau un cocoş.

Grecilor le plăcea să aibă sclavi. În secolul V î.C., numai în Atena trăiau între optzeci de mii şi o sută de mii de sclavi - câte unul, adică, la fiecare trei cetăţeni liberi.

Grecii au fost pricepuţi într-ale artei militare, preţuind curajul pe câmpul de luptă. Pentru a putea fi considerat bărbat adevărat, trebuia să ştii să retezi capetele duşmanilor. Soldatul atenian care punea capăt vieţii unui persan (moment pictat pe o farfurie din epoca celui de-al doilea război cu perşii) constituia un model demn de urmat.

Femeile trăiau sub autoritatea absolută a soţilor şi a taţilor lor. Nu luau parte la viaţa politică sau publică şi nu aveau dreptul să moştenească proprietăţi, nici să deţină bani. De obicei, se căsătoreau la vârsta de treisprezece ani, soţii fiindu-le aleşi de taţi, care nu ţineau cont de vreo potrivire sentimentală.

Nimic din toate acestea nu i-ar fi mirat pe contemporanii lui Socrate. Pe ei i-ar fi uimit şi chiar înfuriat întrebarea de ce trebuia să-i fie sacrificaţi cocoşi zeului Asclepios, sau de ce bărbaţii trebuiau să ucidă pentru a fi virtuoşi. Li s-ar fi părut la fel de ridicol ca şi atunci când i-ai fi întrebat de ce primăvara urmează iernii sau de ce gheaţa este rece.

Însă nu numai ostilitatea celorlalţi ne împiedică să punem la îndoială starea de fapt. Îndoiala ne poate fi inhibată la fel de bine de convingerea interioară că normele sociale trebuie să aibă temeiuri solide - chiar dacă nu suntem siguri care sunt acestea -, întrucât ele au fost acceptate de atâta timp de mulţi oameni. Pare de necrezut faptul că societatea noastră s-ar putea înşela amarnic în convingerile ei şi, în acelaşi timp, noi să fim singurii care ne dăm seama de acest lucru. Ne îngropăm adânc îndoielile şi urmăm turma, pentru că nu ne vedem pe noi înşine ca fiind pionieri ai unor adevăruri incomode, necunoscute până atunci.

Pentru a fi ajutaţi să ne învingem pasivitatea, trebuie să apelăm la filozof.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer