Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Matei Vişniec: Să aibă omul nevoie întotdeauna de oroare ca să poată visa?


Daniela Boboiciov Magiaru, un interviu cu Matei Vişniec

16.02.2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
În 2006, la Timişoara, în cadrul celei de-a XII-a ediţii a Festivalului Dramaturgiei Româneşti (desfăşurat între 16-24 septembrie 2006), au fost jucate patru piese de Matei Vişniec: Richard al III-lea se interzice (în regia Cătălinei Buzoianu), Voix dans le noir (spectacol de marionete realizat de Eric Deniaud), Angajare de clovn (în regia lui Radu Nichifor) şi La femme comme champ de bataille (regia Andreea Badea).

Piesele lui Matei Vişniec se joacă în peste 20 de ţări şi sunt publicate atât în Franţa, cât şi în România. Textele sale sunt un amestec surprinzător de contraste: umor, gravitate, ironie, sensibilitate, subtilitate, parodie, visare, oroare. Varietatea montărilor şi a pieselor alese în cadrul Festivalului Dramaturgiei Româneşti au confirmat, dacă mai era nevoie, că textele lui Matei Vişniec sunt afirmările unei originalităţi extraordinare de expresie şi de viziune. Întâlnirea cu Matei Vişniec a fost, cu siguranţă, una singulară, greu de aşezat în cuvinte; un cititor îndrăgostit de textele lui Matei Vişniec pus faţă în faţă cu autorul, dar şi cu omul din spatele cărţilor. Ideea interviului pleacă de la un "joc" menit, parcă, să confirme că strategiile ludice aplicate textelor sale se pot extrapola şi în realitate. Astfel că am inversat rolurile şi am oferit (parţial) postura "privilegiată" de intervievator lui Matei Vişniec.



Roluri inversate sau ce te întreabă un autor

Daniela Boboiciov Magiaru:
Domnule Matei Vişniec, vă propun ca aceasta să fie o întâlnire între autor şi spectator în care rolurile sunt inversate. Autorul întreabă, spectatorul răspunde. Nu ştiu dacă sunteţi dispus să acceptaţi.

Matei Vişniec: Sigur; eu sunt dispus să vă pun întrebări, dar veţi fi în situaţia de a răspunde dumneavoastră. Prima mea întrebare: aţi simţit vreo emoţie la spectacolul meu Richard al III-lea se interzice montat de Cătălina Buzoianu?
D.B.M.: Voi evita puţin întrebarea dumneavoastră. Am simţit o emoţie mult mai mare la spectacolul de marionete, al lui Eric Deniaud, Voix dans le noir. Am ieşit de la acel spectacol răvăşită.

M.V.: Emoţie estetică?
D.B.M.: Da, o emoţie estetică. În primul rând pentru că era o noutate de formulă. Nu mă aşteptam ca un spectacol "serios", în registru grav - comic, ("zbor deasupra umorul trist") să fie pus în scenă cu marionete. Astfel, surpriza pentru mine, a fost de proporţii. În al doilea rând, nu mă aşteptam ca spectacolul să fie atât de expresiv. Sunt redate în spectacol toate nuanţele care se regăsesc în textul Teatrului descompus. A fost absolut uimitor: începând de la ochii bulbucaţi ai marionetelor şi până la schimbarea vocilor. Cred că creatorul spectacolului este absolut genial.

M.V.: Asta pune în lumină faptul că România este detaşată de această experienţă artistică. Pentru că Eric Deniaud, este doar unul dintre miile de marionetişti francezi care utilizează acest tip de expresie în Franţa, marioneta, pentru a căuta noi direcţii de expresie şi de raport între actor şi obiect, între actor şi păpuşi, între actor şi manechin, deci răspunsul dumneavoastră îmi vorbeşte mai mult despre faptul că România nu reuşeşte în acest moment să simtă toată bogăţia de experienţe artistice, pe care alte ţări le trăiesc şi le caută.
D.B.M.: Cred că apropierea regizorului de spectacole ţine de diferite clişee: pe textele autorilor "gravi", nu se pot face decât spectacolele clasice, monumentale, cu distribuţie mare, cu decor amplu, cu toate registrele şi toate convenţiile teatrale bine ştiute; de aceea cred că deschiderea către acest tip de spectacole, precum cel de marionete, e aproape anihilată în România.

M.V.: Şi totuşi, cu ce rămâneţi după spectacolul de aseară (Richard al III-lea se interzice)?
D.B.M.: Rămân în primul rând cu textul cu care m-am dus la spectacol. Am vrut să văd cum este rezolvat. Nu e un text confortabil, nu-i faceţi viaţa uşoară regizorului! Îi oferiţi libertate deplină, dar de fapt, îl puneţi pe regizor într-o mare încurcătură. Cred că din spectacolul de aseară spectatorul rămâne cu ideea cenzurii, prezentă din text. Însă nu pot să spun că a fost un spectacol care m-a transfigurat.

M.V.: Vi se pare că oameni mai tineri decât dumneavoastră, care nu au cunoscut deloc perioada de cenzură ar putea culege informaţii interesante pentru ei?
D.B.M.: Categoric! E jocul "libertate - interdicţie", care poate fi pus în termeni foarte actuali şi care nu ţine neapărat de perioada comunistă. Cu atât mai bine dacă e plasat acolo pentru există şi un context istoric, dar rămâne o discuţie valabilă şi astăzi.

M.V.: Aţi reflectat vreodată la modalităţile perfide prin care societatea de consum, capitalismul sălbatic provoacă cenzură?
D.B.M.: Am fost nevoită să fac lucrul acesta, deoarece câţiva ani am fost profesor şi am avut ocazia să observ reacţiile "publicului tânăr" care e avid după societatea de consum, fără de care nu poate trăi, şi căruia societatea de consum îi oferă toate mecanismele servite şi mestecate; trebuie doar ingurgitate.

M.V.: Ajungem la concluzia că pe vremea comunismului era mult mai uşor de identificat răul social decât în vremea societăţii liberale, a democraţiei. Răul era foarte clar încarnat de persoane, de aparate de represiune, de discursul ideologic şi de piramida puterii. Pentru un autor angajat, pentru un artist, a vorbi despre răul de atunci era relativ simplu pentru că era uşor de recunoscut. În timp ce în marile democraţii, acolo unde societatea de consum funcţionează deja (în special după război) s-a produs o frenezie a consumismului.


(fotografie de Claude Chauvet)
D.B.M.: Scrieţi mult despre manipularea individului. În ce măsură mai este ea o temă astăzi?
M.V.: Manipularea individului este o problemă relativ dificil de pus în pagină, pentru că artistul angajat trebuie să simtă, într-o societate liberă, aparent opulentă, unde sunt acele fire prin care se provoacă manipularea individului. Şi descoperim că manipularea se face prin alte lucruri, prin informaţii, de pildă. Există o uriaşă cantitate de informaţie nestructurată. În mare măsură astăzi ea ţine de un scenariu al scandalului şi al spectacolului. Informaţiile care ne vin nu sunt şi analize, ele sunt de natură să excite atenţia de moment, iar omul nu rămâne cu nimic după un jurnal de jumătate de oră.

Imaginea tinde să înlocuiască cuvântul. Societatea de consum propune mode, mode, mode... ultimul obiect apărut pe piaţă şi pe care tinerii şi-l doresc - e tot o formă de manipulare. Simplificarea idealului creează un fel de vid sufletesc. Pe vremea când unii credeau în comunism erau mult mai înflăcăraţi şi li se părea că viitorul are un sens. Când sensul viitorului este dat numai de capacitatea omului de a consuma cât mai mult, această proiecţie de viitor este lipsită de fior metafizic. Nu întâmplător mulţi tineri se îndreaptă spre ideologii extrem de nocive, dar care au, în continuare fior metafizic, fie că fac apel la elemente raţionale, fie că sunt de ordin extremist sau religios. Cum să fascinezi masele astăzi propunând o societate în care consumul este principala promisiune?


Poate omul să trăiască fără un proiect utopic?

D.B.M.: Mai are utopia vreun rost astăzi?
M.V.: Într-un fel, faptul că utopia comunistă a căzut e o mare dramă pentru umanitate pentru că utopia comunistă trebuia să ne rezolve toate problemele. Ea a lăsat, de fapt, în urma ei, un şantier neterminat, un câmp de luptă cumplit, un dezastru economic, spiritual, sufletesc şi o sută de milioane de morţi. Însă astăzi ne putem întreba: poate omul să trăiască fără un proiect utopic? Pe de o parte omul este pus în această situaţie existenţială bizară: omul se sufocă dacă nu visează şi atunci când îşi pune în aplicare visele, provoacă oroare. Cum să ieşi din această dilemă existenţială? Omul nu poate trăi fără utopii, iar atunci când le pune în practică provoacă moartea, durerea, distrugerea, dezastrul. E o problemă filosofică esenţială pentru următoarele decenii.

România a avut după căderea comunismului acest proiect de integrare în Uniunea Europeană. Dar mondializarea este ea cu adevărat o utopie fascinantă? Nici nu ştim ce reprezintă mondializarea. Este o distribuţie pe toată suprafaţa globului a aceloraşi tipuri de produse şi o uniformizare incredibilă. Deseori îmi pun şi eu problema aceasta: cum să vorbesc astăzi despre cei care ne manipulează, despre ideile care ne manipulează, pentru că forma răului astăzi este mult mai subtilă decât înainte. A identifica aceste forme subtile e un exerciţiu stilistic, intelectual şi uman mai dificil decât era în epoca totalitară.

Mondializarea mai are şi această extraordinară perversiune. Ea îi pune pe oameni într-o situaţie de stupefacţie, în sensul că mondializarea înseamnă, pe de o parte, suprimarea distanţelor fizice dintre oameni, pentru că brusc, datorită mijloacelor de informare şi de transport, oamenii călătoresc mult, se amestecă între ele rasele, profesiile, sexele şi vârstele. Oamenii trăiesc în aceleaşi mari oraşe, muncesc în aceleaşi locuri, se întâlnesc în aceleaşi spaţii şi, în acelaşi timp, descoperă cu stupefacţie că între ei sunt distanţe culturale uriaşe, de unde şi reacţiile de iritare, conflictele interetnice, interculturale, şocul de culturi, precum cel dintre cultura musulmană şi cea occidentală, şi deseori, senzaţia de inconfort şi de pericol continuu.


S-ar spune că procesul comunismului nici nu a început

M.V.: Ceea ce este extraordinar de nefast este că, în momentul în care comunismul a căzut, oamenii nu au mai avut timp să digere şi să înţeleagă ceea ce s-a întâmplat. Să nu mai vorbim de procesul comunismului care nu a avut loc. Imediat după căderea comunismului, intelectualii din Occident şi de pe alte paralele şi meridiane ar fi trebui să încerce să înţeleagă cum de s-a putut întâmpla ceea ce s-a întâmplat: de ce a căzut şi ce deschide această cădere. Însă această reflecţie nu a avut loc, pentru că imediat au venit alte urgenţe: mondializarea şi terorismul, două mari probleme care au estompat, diminuat, anulat ceea ce trebuia să fie o lungă reflecţie pe tema comunismului. Este şi un motiv pentru care eu, în Franţa, mă simt oarecum frustrat pentru că din '89 încoace discuţia cu privire la căderea acestei utopii este destul de minoră, în timp ce discuţiile în jurul terorismului şi a mondializării ocupă 90% din spaţiul dezbaterilor. Iar eu îmi spun că oamenii ar fi trebuit să înveţe din modul exemplar în care s-a făcut procesul nazismului. După 1945 practic nu a existat o zi în care să nu a apară vreo carte, vreun film, vreun articol în contextul acestui mare efort de judecare a nazismului şi a naziştilor. În schimb procesul comunismului s-ar spune că nici nu a început sau îl fac cu stângăcie ţările în care comunismul a făcut ravagii.


(fotografie de Philippe Andre)
Dilema utopiei şi raportul pervers dintre utopie şi practică

D.B.M.: Care este atitudinea Occidentului faţă de procesul comunismului?
M.V. : Procesul ideologiei comuniste duce în general, în Occident la următoarea concluzie, care e insuportabilă şi inacceptabilă: "poate că sistemul de idei a fost bun, dar a fost prost aplicat". Deseori simt că mă sufoc, când sunt invitat la diverse întâlniri şi le vorbesc despre experienţa comunistă din răsăritul Europei şi la sfârşit, în pofida faptului că toată lumea acceptă oroarea, e totdeauna cineva care să spună: "şi totuşi, ideile erau bune, dar Stalin sau Mao sau Ceauşescu sunt vinovaţi că au deviat totul". Şi atunci le spun: "Ok, de ce nu încercaţi la voi? Poate că la voi o să meargă. Care popor este dispus să reînceapă experienţa comunismului? Să spună şi îl ajutăm. Poate că e cazul ca tocmai ţările bogate să înceapă această experienţă, să vedeţi şi voi cum e!"

Cum e posibil ca aceste idei "bune", de fiecare dată când sunt puse în practică să ducă la crimă, la oroare, la opresiune, la totalitarism, la distrugerea societăţii civile? Nu trebuie găsit, oare, în interiorul mecanicii lor, răul? Sau poate în interiorul acestei problematici, dilema existenţială a omului: să aibă omul nevoie întotdeauna de oroare ca să poată visa? Aceste idei nu sunt destul de dezvoltate, dezbaterea din jurul lor nu le pare destul de interesantă. Eu o propun din când în când; piesa mea Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintali propune o dezbatere în jurul utopiei, în care încerc să explic că, iată, omul are nevoie de o clarificare ideologică, dar în acelaşi timp metafizică. Cum să iasă din dilema utopiei şi din raportul pervers dintre utopie şi practică?

(Interviu realizat la Timişoara, pe 21 septembrie 2006 şi preluat din revista Orizont, ianuarie 2007)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer