Andrei Pleşu: Umorul este, în cazul meu, o strictă formă de politeţe

Andrei Pleşu este, probabil, cel mai iubit şi mai citit intelectual român contemporan. Cărţile sale devin automat bestseller-uri, publicistica lui este urmărită cu aviditate, emisiunile TV la care participă fac rating. Deşi istoric de artă, în comunism a fost exilat pe motive politice, iar după Revoluţie a fost printre foarte puţinii noştri politicieni de succes. A fondat revista Dilema, cel mai cunoscut săptămînal românesc de după '89, şi Colegiul "Noua Europă", primul institut român de studii avansate. O listă cu bursele, premiile, distincţiile şi titlurile universitare ce i-au fost acordate ar crea frustrări oricărui universitar din lume. Editura Humanitas tocmai i-a editat culegerea de conferinţe publice Despre bucurie în Est şi Vest şi alte eseuri, precum şi audio-book-ul Un alt Caragiale în care citeşte fragmente mai puţin cunoscute din opera lui I.L. Caragiale. Gabriel Liiceanu, alături de care realizează, la postul Realitatea TV, talk-show-ul Altfel, i-a făcut portretul unui "personaj vast, cu resurse multiple, dotat cu o aroganţă de catifea şi surclasînd cu amabilitate pe oricine, obţinînd cu uşurinţă performanţa şi strălucirea în tot ce i se întîmplă să facă, modulînd în orice registru uman (devastator în deriziune şi adorabil la ceasul şuetei), apt să ia forma oricărui context (de la petreceri cu lăutari la întîlniri cu domni în vîrstă şi regine), incapabil visceral să tolereze afrontul, pătimaş şi nedispus să-şi recunoască greşeala, înzestrat cu o bună credinţă care uneori se învecinează cu prostia, devenind relativist şi îngăduitor cînd e confruntat cu judecăţile tranşante, dar grav şi slujind patetic adevărul cînd sînt lezate principii, distant şi angajat, atras de rigori monahale şi topindu-se cu voluptate în vanităţile lumii...".

Născut la 23 august, 1948 la Bucureşti, Andrei Pleşu a absolvit, în 1971, Facultatea de Arte Plastice - Institutul de Arte Plastice "Nicolae Grigorescu" din Bucureşti, secţia de istoria şi teoria artei. Înainte de a fi exclus în 1982 pe considerente politice din învăţămînt, a fost cercetător la Institutul de Istoria Artei din cadrul Academiei Române şi lector universitar la Facultatea de Arte Plastice a Universităţii din Bucureşti. În 1989 a fost exilat, tot din motive politice, la Tescani ca muzeograf-bibliotecar la Casa Memorială "George Enescu". În perioada 1989-1991 a fost Ministru al Culturii, între 1997-2000, Ministru al Afacerilor Externe, iar între 2000-2004, membru al Comisiei Naţionale de Studiere a Arhivelor fostei Securităţi. După debutul publicistic din 1968, a publicat, printre altele, volumele: Călătorie în lumea formelor (1974), Pitoresc şi melancolie. O analiză a sentimentului naturii în cultura europeană (1980), Ochiul şi lucrurile (1986), Minima Moralia. Elemente pentru o etică a intervalului (1988), Jurnalul de la Tescani (1993), Limba păsărilor (1994), Chipuri şi măşti ale tranziţiei (1996), Despre îngeri (2003), Obscenitatea publică (2004), Despre bucurie în Est şi Vest (2006). Ultimele sale cărţile au devenit şi audio-book-uri şi a înregistrat inclusiv o colecţie de fragmente din opera lui I.L. Caragiale: Un alt Caragiale. La Editura LiterNet i-a apărut volumul Toleranţa şi intolerabilul. Criza unui concept. A fost bursierul cîtorva prestigioase universităţi europene şi a fost distins cu numeroase premii, printre cele mai recente numărîndu-se Premiul Academiei Brandenburgice de Ştiinţe din Berlin, Ordinul Naţional al Legiunii de Onoare al Franţei în grad de Mare Ofiţer şi Premiul "Joseph Bech" pentru merite în promovarea unităţii europene. Este Membru al World Academy of Art and Science, al Academiei Internaţionale de Filosofie a Artei din Geneva, precum şi dr. phil. honoris causa al mai multor universităţi europene. În prezent este profesor de filosofia religiei la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti şi rector al Colegiului "Noua Europă". Realizează, împreună cu Gabriel Liiceanu, la postul Realitatea TV, talk-show-ul Altfel şi semnează săptămînal în revista Dilema veche (al cărui director fondator este) rubrica "Nici aşa, nici altminteri".


Marius Chivu: Cărţile dvs. devin rapid bestseller-uri, la tîrgurile de carte sînteţi vînat pentru autografe şi vă număraţi printre foarte puţinii intelectuali care fac rating la televizor... Cum vă raportaţi la succesul dumneavoastră: vă flatează, vă stînjeneşte, vă sperie, vă motivează?
Andrei Pleşu: Neipocrit vorbind, orice om care iese în public aşteaptă un efect de acest tip; nu poate fi dezamăgit, lezat sau încurcat de această situaţie. Inevitabil, îţi face plăcere. Mai întîi, pentru că ai provocat un act de comunicare, iar cînd interlocutorul e multiplu şi cordial, acest fapt este încurajator. Apoi, pentru că succesul este un combustibil util, te motivează, îţi reduce din nesiguranţă, din incertitudini, din dubiul de sine pe care orice om normal trebuie să-l aibă.

Pe de altă parte, acest tip de succes - care nu e o garanţie de calitate, cum nici insuccesul nu e, în sine, o garanţie de calitate -, îmi produce, în proporţie de 80%, imense dezavantaje. Se declanşează, ca rezultat al acestei forme de notorietate, un tir continuu, din toate direcţiile, asupra unui biet om care nu are întotdeauna disponibilitate, timp, energie şi, uneori, nici competenţă să răspundă la orice solicitare. (Am promis că o să public o dată în Dilema veche agenda unei săptămâni, să se vadă că e o agendă nebunească, toxică. Nimeni nu poate face faţă pe termen lung unei astfel de împrăştieri). În primul rînd, se fac confuzii de competenţă: sînt întrebat despre lucruri care nu mă privesc şi la care nu mă pricep; apoi există un asalt de manuscrise, de cereri, de invitaţii pentru dezbateri, conferinţe, emisiuni TV, emisiuni radio ş.a.m.d. care sînt istovitoare, şi îţi mai creează şi imaginea cuiva care călăreşte în mod voluntar toate mediile ca să se auto-promoveze. Prin urmare, din abuzul de utilizare a mea ca rezultat a unei anumite notorietăţi, rezultă, în mod neaşteptat, ideea că eu sînt cel care abuzez de un monopol. Am deseori momente în care doresc să ies din acest carusel şi sper - fără speranţă - ca o dată şi o dată să reuşesc.

M.C.: Admirîndu-vă stilul din cărţi şi din publicistică m-am întrebat deseori dacă nu aţi fost ispitit să scrieţi literatură?
A.P.: Întrebarea e fierbinte. Tocmai am citit în Idei în dialog un schimb de replici între Dan C. Mihăilescu şi Florin Iaru, acesta din urmă susţinînd că eseiştii, criticii literari şi filozofii nu fac parte din literatură. Prin literatură, Florin Iaru înţelege, de fapt, proză de ficţiune şi poezie. Acest lucru merită în sine discutat şi cred că, dacă şi-ar fi pus mai multe întrebări, Florin Iaru ar fi putut să-şi apere cauza mai bine. Ce loc îi rezervăm de pildă, în cultura noastră generală, lui Ion Ghica? Dar Cioran? Este scriitor sau nu? S-a spus despre el că e cel mai mare stilist al Franţei contemporane. Noica e scriitor mai mult decît Mircea Florian? Nietzsche e scriitor? Eu cred că e un mare scriitor. Dar Montaigne?

Confuzia vine, cred, din faptul că există două feluri de a defini literatura: fie plecînd de la rezultatul ei şi atunci nu e literatură decît ceea ce e ficţiune şi invenţie lingvistică, fie pornind de la înzestrarea autorului. Pentru mine, ceea ce decide asupra calităţii de scriitor a cuiva este talentul literar. Poţi avea talent indiferent despre ce anume scrii. Prin urmare, pentru mine Montaigne şi Platon scriu literatură de mare calitate, chiar dacă nu ficţiune. Dar nu e cultura, în întregul ei, o nobilă ficţiune? Definiţia lui Florin Iaru mi se pare, aşadar, nelămuritoare: ea recurge la discriminări candide în spiritul jovialului poet care este el însuşi: "Ca dovadă, nici unul din cei patru [Manolescu, Patapievici, Liiceanu şi cu mine] n-a folosit cuvintele cur, căcat, ştoarfă, nu a inversat topica, nu s-a lansat în anacoluturi cu valoare reprezentativă, n-a lăsat pagini goale, n-a inventat un limbaj poetic. În mod firesc, vorbind despre cărţile în chestiune, recunosc că sînt şi bune şi plăcute, dar le neg valoarea literară." Nu e cam simplu? Pînă şi Uniunea Scriitorilor, include pe eseişti, critici şi filosofi, ca să nu mai vorbim de traducători, în administraţia ei. Pe de altă parte, trăim o epocă în care graniţele dintre domenii se şterg. Vorbim de transdisciplinaritate, fizicienii fac filozofie, geneticienii au probleme de etică, etc. E curios ce conservator e un artist care, altfel, pare să fi pariat pe modernitate şi post-modernitate.

Revenind, eu cred că ce scriu nu e străin de literatură, dar, dacă Iaru are dreptate, atunci înseamnă că rămîn pe dinafară. E-adevărat, nu sînt în stare de ficţiune, nu am destulă imaginaţie şi nu trăiesc în aspiraţia unei inventivităţi de acest tip. Fac şi eu atîta literatură cît pot şi, în definitiv, mi-e egal unde mă clasează iubitorii de definiţii stricte.

M.C.: Ficţiune nu scrieţi, dar o citiţi?
A.P.: Relaţia mea cu cititul este neconvenţională. Nu citesc foarte mult. Nu semăn deloc cu prietenul Sorel Vieru, de pildă, care pleacă de la bucătărie spre baie şi, dacă întîlneşte o carte la mijlocul drumului, se opreşte şi citeşte acolo, între bucătărie şi baie. Nu am acest tip de apetit, această înşurubare promptă în lectură. Citesc relativ puţin şi citesc ţintit pe întrebările mele, iar asta poate fi o dovadă că am o proastă raportare la literatură: nu citesc cu o voluptate pur estetică, motivaţia mea constantă de a citi vine din interogativitate, mai mult decît din nevoia de plăcere. Citesc însă mult la provocarea unor prieteni, sau a unor oameni în care am încredere. În acest an am citit cărţi recomandate de Simona Sora, de Radu Cosaşu, de Liiceanu sau de Alex. Leo Şerban. Mă las sfătuit pentru că nu mai am timp să risc singur. În rest, sînt, mai degrabă, un recititor de literatură.

M.C.: Într-o anchetă de acum cîţiva ani a suplimentului Deci, aţi pus Pelerinul rus pe lista celor zece cărţi esenţiale. Pare o alegere insolită.
A.P.: Aveam atunci în minte exact acel cititor care nu citeşte din pură voluptate. Cartea Pelerinului rus este cartea unui căutător, o carte care satisface alte necesităţi decît cărţile obişnuite: e o carte de înţelepciune. Eu cred că tipul acesta de lectură nu e bine servit astăzi (sau e uzurpat de Paolo Coelho) şi mi-am îngăduit să o pun pe acea listă în speranţa de a readuce în discuţie literatura edificatoare, literatura pe care o abordezi ca să anticipezi soluţii, mai mult decît să ai o bucurie imediată.

Prietenul meu Horia Bernea, pictor pur sînge, întrebat de cineva dacă pictura e miza lui absolută, a răspuns că pictura e un lucru de care e foarte legat, dar o viaţă în care nu ar picta nu i s-ar părea exclusă. Cred că orice ataşament devenit birocratic faţă de o meserie este perdant. Or Pelerinul rus este exact acea carte pe care o poţi păstra pe o listă de cărţi, chiar dacă - cum spui tu însuţi într-un interviu recent din Apostrof - cărţile nu sînt esenţiale pentru formaţia ta.


Nevoia de contemplativitate a naturilor simple...

M.C.: Este solicitant / riscant / nerecomandabil să faci parte din elită în România de azi?
A.P.: Dacă ar fi să mă iau după semnele pe care le dă uneori mass-media, este, într-adevăr, nerecomandabil: devii antipatic. Constat o anumită ofensivă, uneori mocnită, alteori dezlănţuită, împotriva ideii de elită. Nu-mi place nici mie cînd cineva îşi declară singur apartenenţa le elită. Dar sunt categoric împotriva acelora care, de frica "elitismului" vor să compromită ideea de elită. Cred sincer că e nevoie de elită aşa cum cred că pînă şi cei care bombăne elitele o fac resentimentar şi ipocrit, în speranţa că vor fi consfinţiţi ei înşişi drept oameni de elită.

Aşa cum vrei să fii operat de cel mai bun chirurg, să bei un vin foarte bun, să ai cel mai bun profesor, la fel de natural e să vrei să beneficiezi de avantajele de a fi slujit de o elită. Elita e esenţialmente slujitoare, are mai mult de dat decît de primit. Cine se supără pe elite îşi decapitează prin asta modelele, exigenţele, superlativele. Căci există un superlativ al oricărei înzestrări: există o elită a cizmarilor, o elită a agricultorilor ş.a.m.d. România merge prost tocmai pentru că nu avem o elită politică adevărată sau pentru că n-avem o elită în învăţămînt, ci doar profesori mediocri. De fapt, noi n-avem elite în multe domenii. Într-un asemenea context, să vezi în elite un comando periculos care subminează libertăţile şi democraţia este o revoltă a tenişilor împotriva pantofilor. E nevoie şi de tenişi şi de pantofi.

Diabolizarea elitelor se bizuie pe o judecată divagatorie şi mă tulbură să văd cum în această discuţie se preia ceva din ecourile ideologiei de învăţămînt politic din anii '50. Oare din ce duh suspect preiau oameni foarte tineri această ideologie din vremuri pe care nu le-au apucat, o ideologie care le cere să se uzeze lăuntric veştejind ideea de elită!? E bizar cum se poate crede că un fel de mediocritate generalizată ar fi mai preţioasă moralmente decît emulaţia provocată de elite. Cu atît mai mult cu cît elitele sînt numeroase şi întotdeauna e loc pentru toată lumea. Nu e vorba de un turn de fildeş, deşi Wolf Lepenies, în discursul său ţinut la decernarea Premiului Păcii de la Frankfurt, spunea, pe bună dreptate, că din turnul de fildeş se vede, uneori, foarte departe.

M.C.: În splendida conferinţă "Ideologiile între ridicol şi subversiune", vorbiţi despre tendinţa naturală a ideologiilor de a se multiplica, despre felul în care ele se generează unele pe altele într-un cerc vicios care duce la o adevărată inflaţie ideologică. Este omul predispus la ideologii?
A.P.: Credinţa mea este că nu sîntem naturalmente înclinaţi spre ideologii. Acesta e un fenomen modern - cuvîntul însuşi a apărut tîrziu -, un fenomen post-Revoluţia franceză. În lumea tradiţională, pre-modernă, existau, în mare, două feluri de oameni: cei activi, lucrătorii, producătorii, care nu-şi prea puneau probleme metafizice şi contemplativii, naturile reflexive şi creatoare, ale căror probleme se situau în afara celor de interes public. Or ideologul este fie cineva din tagma lucrătorilor care este brusc iluminat de o misiune, fie dintre contemplativii frustraţi, pofticioşi de faptă publică şi de putere. Altfel spus, ideologiile sînt rezultatul nevoii de contemplativitate a naturilor simple sau al nevoii de acţiune a naturilor sofisticate. La mijloc apare acest personaj: ideologul, care nu are un statut limpede, dar care vrea în numele unor idei sumare să manipuleze viaţa curentă. Ideologia este o formă de filozofe rudimentară, schematică şi artificială care nu e interesată să priceapă lucrurile, ci doar să le schimbe, să le înregimenteze anumitor nevoi şi criterii particulare.

Însă, acum că am scăpat de ideologiile criminale ale veacului trecut, constat că a apărut - şi aici întrebarea dvs. începe să fie legitimă - un fel de nevoie de ideologie soft care încet încet devine un soi de a doua natură. Am impresia că a apărut un tip uman care nu mai poate trăi fără un ataşament ideologic, fără o înregimentare. Cum toate celelalte tipuri de înregimentare din lumea tradiţională - cum ar fi religia, de pildă - nu mai par să fie suficiente, se dezvoltă o sumedenie de erzaţuri, de misionarisme secunde, de un dogmatism îngrijorător. Aşa se naşte puzderia de oameni "angajaţi" care ne înconjoară. Problema este că, obligînd la acţiune, ideologiile nu lasă loc reflecţiei, ele nu sînt, de fapt, forme de gîndire, ci doar reducţii ale gîndirii la un strict necesar, funcţional în plan imediat. Pe măsură ce ideologiile se multiplică, se gîndeşte mai puţin.

M.C.: Dar ideologul nu este el un om cu convingeri? Spuneaţi undeva că admiraţi oamenii cu convingeri.
A.P.: Omul de convingere este un om care-şi construieşte singur convingerile, care a reflectat asupra lucrurilor şi abia pe urmă îşi asumă o anumită formă de gîndire şi un anume comportament. Ideologiile sînt gregare, ideologiile au ceva gata făcut în ele. Omul ideologiilor nu este, de fapt, un căutător adevărat şi nici un gînditor adevărat, pe cont propriu; el este doar un entuziast "tovarăş de drum".

M.C.: Cît de liberă mai poate fi arta pe un asemenea cîmp populat cu oameni înregimentaţi în diverse ideologii?
A.P.: Dacă ia drept reper acest tip de exigenţă, arta nu mai poate fi liberă deloc. Cine nu se aşază în faţa uneltelor de lucru într-o stare de totală libertate interioară, va produce manifeste în loc de artă. E greu, probabil, pentru artistul de azi să păstreze distanţa faţă de stringentele exigenţe ale corectitudinii politice, dar, dacă nu o face, va fi doar carnea de tun a unor gherile de conjunctură.

Referindu-ne la un exemplu concret, cum e cel al caricaturilor Profetului, cred că există lucruri cu care nu se glumeşte. În primul rînd, din raţiuni pragmatice: nu te joci cu o masă de oameni care poate produce evenimente dramatice la scară uriaşă; nu te joci cu un asemenea pericol ca şi cum ar fi vorba de a lua peste picior trei punkeri într-o bodegă. În al doilea rînd, nu te joci cu simbolurile colective. Este, în fond, o formă de impoliteţe faţă de un simbol al cărui statut este consolidat de timp. În vremea ateismului militant, se publicase şi la noi, după model rusesc, o carte intitulată Biblia hazlie. Era acolo un nivel de deriziune şi de derizoriu care nu exprima o formă de libertate interioară reală, ci exprima doar înregimentarea într-o comandă politică clar definită.

N-aş merge însă pînă acolo încît să impun interdicţii. N-aş face imposibilă viaţa unor oameni care ţin neapărat să facă un anumit lucru cu arta lor, dar m-aş asigura că ştiu ce fac şi că sînt în stare să-şi asume riscuri.


...în orizontul unei bucurii fără iluzii

M.C.: Spuneţi într-unul dintre eseurile recent publicate în Despre bucurie... că "o foarte consistentă sursă de toleranţă, insuficient însă luată în seamă, este umorul". Este umorul un dat natural sau poate fi educat?
A.P.: Mă tem că, într-o foarte mare parte, umorul ţine de natură, de firea omului. Unii, pur şi simplu, nu au umor. În măsura în care se poate spune despre mine că am umor, cred că acesta este o trăsătură a naturii mele. Dar exercitarea umorului este, în cazul meu cel puţin, o strictă formă de politeţe. Îmi place să bine-dispun oamenii şi mi se pare esenţială pentru dialog şi bună-convieţuire o anumită formă de bună dispoziţie. Într-o atmosferă de bună dispoziţie - nu de veselie isterică sau de chicoteală infantilă - omul este şi tolerant, şi creativ. De aceea cred că umorul este una din cele mai preţioase stări lăuntrice pe care poţi să le ai. Din păcate nu reuşesc asta tocmai cu cei apropiaţi. Cînd ies din lume tind să devin morocănos. Fie din epuizare, fie dintr-o insuficienţă interioară... Regret asta. E una din înfrîngerile vieţii mele private.

Altfel, sînt sigur că, dacă umorul ar deveni o virtute obligatorie pentru a deţine o funcţie publică, lucrurile ar merge mult mai bine în România. Lumea noastră politică are umor doar cînd nu vrea.

M.C.: Afirmaţi undeva că e important "să ştii să-ţi pierzi timpul", că momentele de destindere au produs multă cultură în istoria omenirii. Se poate învăţa cum să-ţi pierzi timpul?
A.P.: Da, se poate învăţa. Noi pierdem timpul, dar într-un fel foarte "dinamic". Felul modern de a pierde timpul e de a nu avea timp de pierdut. Omul recent e un om ocupat, stăpînit de lăcomia de a valorifica, de un fel de delir al productivităţii, al livrării continue. Însă ocupaţiile noastre obişnuite sînt o uriaşă pierdere de timp dacă le raportăm la axele esenţiale ale unui destin.

M-am întîlnit de curînd cu un mare călugăr din vechea generaţie - un om de peste 90 de ani - care mi-a spus două lucruri esenţiale. Privite rapid, ele pot părea locuri comune, dar autoritatea celui care le rostea le dă nimbul adevărului trăit, asumat, polisemic: să ai mereu conştiinţa că timpul e foarte preţios şi să încerci să obţii o stare de veghe continuă, un fel de a fi treaz, de a suprima momentele în care eşti absent din tine însuţi. A percepe cu maximă acuitate fiecare detaliu, fiecare moment, fiecare om din preajma ta, înseamnă a nu avea blackout-uri. A nu lăsa nici o secundă să treacă fără chip, a fi integral prezent în fiecare gest pe care îl faci, a nu trăi somnambulic. Nu e vorba să ajungi la un fel de insomnie nevrotică, ci să absorbi în permanenţă infinitatea, bogăţia enormă a clipei.

M.C.: Dvs. cînd pierdeţi timpul, ce faceţi?
A.P.: Îmi place să stau. Nu-mi iese chiar statul de tip zen, dar îmi iese zăcutul: să mă destind complet, să nu mi se ceară nimic, să las corpul şi toate anexele lui în orizontul unei bucurii fără iluzii. Şi îmi place să stau de vorbă. Taclaua este o bucurie privată care mă face să mă simt foarte bine.

M.C.: Mai mult chiar decît muzica?
A.P.: Ascult cu plăcere muzică, toate tipurile de muzică, după împrejurare. De curînd, am găsit într-un magazin de muzică din Berlin un cîntăreţ care îmi plăcuse foarte mult cu 40 de ani în urmă şi de care uitasem. Avea o orchestră plină de haz la Napoli, îl chema Renato Carosone. Mi-a făcut mare plăcere să-l ascult o după amiază întreagă fără să am impresia că am pierdut timpul.

M.C.: Gurmandul este el şi meloman?
A.P.: Nu, marii mîncăcioşi nu aud lăutarul care cîntă alături de ei. Am cunoscut mîncăi fabuloşi care erau surzi, precum şi anemici care dovedeau o anume înţelegere muzicală. Muzica de acompaniament a gurmandului nu e decît un fel de lubrifiant care încurajează o digestie mai eficace.

M.C.: Numărul dilemelor este invers proporţional cu numărul anilor?
A.P.: Da. E foarte greu să îmbătrîneşti cumsecade. Am să par păşunist, dar nu am văzut oameni îmbătrînind bine decît la ţară. Oraşul e un mediu care îţi arată minut de minut că îmbătrîneşti. Există o eroziune temporală extraordinară în structura citadină. La ţară - eu am apucat şi un sat ceva mai caracteristic - îmbătrînirea e organică, are o notă de împlinire. Orăşenii bătrîni sînt cam plicticoşi şi mă tem că n-o să-mi iasă bătrîneţea rurală pe care mi-o doresc.

M.C.: Cum v-ar plăcea să rămîneţi în memoria culturală colectivă: scriitor, filozof, profesor, politician, fondatorul Dilemei?
A.P.: Nu m-am gîndit niciodată la posteritate în varianta asta. Îmi amintesc de Petre Ţuţea care, la un moment dat, i-a spus lui Sorin Dumitrescu, pozîndu-i pentru un portret: "Domnu' Sorin, vă rog să mă faceţi frumos! Pentru că, în fond, ce-o să rămînă din mine!? Doar acest portret pe care o să-l pună nepoţii pe perete. Aş vrea să poată spune şi ei măcar atît: «Domnule, da' frumos era bunicul!»". Aş ţine foarte mult să las în urmă o amintire de om fundamental cumsecade. Chiar dacă uneori sînt sarcastic sau am un aer iritat ori ofensiv, aş prefera să rămîn cu un portret de cetăţean agreabil.

(Interviu preluat din Dilemateca nr. 8, ianuarie 2007)