Dimineţile nu au uşi, nu au
ferestre, nu au nimic, mi-ar trebui
totuşi ceva, să găsesc în cutia de scrisori
un bilet despre mine, sau un abonament de metrou
ca să ies de aici, sau carnetul meu de cecuri
în alb, sau măcar o daltă subţire
ca un desfăcător argintat de conserve
cu care să deschid o scoică
fără să mă rănesc
abia acum am sentimentul
că merit să urc pe muchia plină de nisip a craniului meu
ca pe o scară de lemn putrezit
sidefată de mare.
1 comentariu
Arhiva rubricii
Laudă pietrei, François Cheng, traducere de Ioana IeronimSă uităm înseamnă să nu mai scriem, Ioan T. MorarAutoportret, Linda Pastan, traducere de Ioana IeronimBocca di leone, Marin SorescuÎntre două vârste, Aleš Mustar, traducere de Paula Braga ŠimencToate articolele din această rubricăRubricile categoriei
Poezia săptămâniiNichita StănescuDiscursuriTranslatioPictografiiEpistole indiscreteCrime perfecte (în La minor)Legile HazarduluiPublicitate