Castelul Prinţesei de Caramel (XXVIII) - American dream

Ancuţa mă ia de mână şi mă propulsează într-o cafenea micuţă aflată la câteva sute de metri distanţă de fostul magazin de peruci. Pe drum nu scoate nici un cuvânt însă îmi priveşte cu suspiciune melcul. Ei şi ce? Alţii plimbă câini, pisici, şoareci, tigri pe plajă... Eu plimb un melc. Care-i diferenţa?

După ce scapă de pufoaică nu mi se mai pare atât de grasă. Are însă un stil vestimentar pe care nu i-l recunosc. E îmbrăcată în piele. Pantaloni negri de piele, o cămaşă albă ai cărei nasturi stau să pleznească pe decolteul mult prea generos, o vestă de piele aruncată mai mult pentru impresia artistică. În picioare are cizme înalte, cu tocuri cui (se mai poartă tocurile cui la cizme?) şi cu o stranie dungă verde de la vârfuri până sus, pe gambă.

Pare hotărâtă să verse tot, rapid.
- Ştiu, mă vei întreba dacă am plecat în America. Sunt mulţi ani de-atunci, Alex, eram nişte copii iar visul meu american mi-a ucis viaţa. Da, am plecat în America. Mi-am lăsat destinul în mâinile lui Marc, tipul pentru care te-am părăsit. Îmi promisese că mă duce la vila lui din San Diego. După şapte luni de aşteptare m-a dus la Miami. Nu avea nici o vilă, povestea fusese praf în vânt şi n-a abandonat-o decât la câteva săptămâni după ce am ajuns acolo şi şi-a epuizat toate gloanţele mitomane. De ce m-a dus în Miami? Probabil că-ţi imaginezi răspunsul. Sunt peşti care duc fete în Turcia, în Italia, în Japonia... El avea filiera America. Era mult mai greu pe vremea aia însă a reuşit, în mod miraculos, să mă scoată din ţară sub pretextul unei excursii. În ochii autorităţilor se dădea regizor cu dublă cetăţenie. E drept, era pe jumătate american, habar n-am cum, şi ştia cum să se descurce. A profitat de dorinţa mea imensă de a ajunge acolo. În Miami m-a cazat în apartamentul unei mexicane care avea nouă copii. Şi trei camere. Şi încă trei chiriaşe. Mi-a spus că e o locuinţă temporară şi că vila din San Diego a intrat în renovare capitală. În ţară îmi promisese că voi lucra ca secretară la o mare companie cinematografică, un fel de subsidiar al MGM. Acolo mi-a zis din prima seară: "Baby, te-am adus în America. Eu te fac mare aici, tu trebuie doar să faci ce-ţi spun". Aveam aproape 18 ani şi o mulţime de bâzdâci în cap. America era locul în care trebuia să fac bani şi să-mi găsesc un iubit frumos şi bogat. Dar America din apartamentul Luciei Mendez nu semăna cu America viselor mele. Am fost trimisă într-un pat supraetajat, pentru a dormi în cameră cu două portoricane frumoase, speriate şi rele. Cei nouă copii ai Luciei şi fiertura de mălai pe care ea le-o aşeza în fiecare seară în faţă nu degajau miros de liliac.

Marc m-a lăsat să mă acomodez două săptămâni. Apoi mi-a cumpărat trei fuste până la fund, o pereche de cizme care treceau de genunchi şi câteva bustiere. Mov. În general, toate erau mov. Protestele mele au fost inutile. America mea s-a făcut ţăndări pe Washington Avenue, odată cu prima limuzină care m-a cules de pe trotuarul fierbinte. În câteva luni am plecat din casa Luciei pentru o cameră de hotel de o stea, pe care la un moment dat mi-am putut-o permite după ce-i plăteam procentul lui Marc. Norocul meu a fost că nu m-a tratat niciodată prost. Norocul lui a fost că n-am protestat prea tare. Sau invers. Lovită de situaţie, am încercat o vreme să-mi strâng ceva bani pentru ceea ce scriam în jurnalul meu intim a fi "o viitoare nouă viaţă". Dar nu puteam trece peste un anumit nivel. Nu mă lăsau şi n-am înţeles niciodată cine nu mă lăsa. Peştii, celelalte fete, zona în care trebuia să mă învârt, clienţii? Nu strângeam mare lucru. Dar reuşeam să pun deoparte o sumă constantă.

Hotelul avea firma din neoane mov. Recepţionerul, cu care m-am împrietenit rapid, avea unghiile vopsite în ojă mov: era homosexual. Camera mea avea pereţii asortaţi într-un mov pal. Viaţa mea devenise mov. Mov devenise şi culoarea pielii mele în ziua în am ajuns în spital direct de la un client nebun al cărui cuţit era mai important decât propriul sex. Bafta a fost că tăietura pe care mi-a făcut-o - şi a cărei cicatrice o am şi-acum - n-a fost adâncă. Asta a pus capac. Cheltuisem mica mea avere în spital: Marc se dăduse dispărut, prieteni nu-mi făcusem pentru că toţi mă credeau o mare visătoare iar America e pragmatismul întruchipat.

Se opreşte ca să-şi aprindă o ţigară subţire şi maro. Mă priveşte adânc în timp ce trage primul fum, cercetându-mă pentru o primă impresie. Las privirea în ceaşca de capuccino, apoi o înfrunt direct şi-i zâmbesc încurajând-o să continue. Life is a bitch, Ancuţo! O să-mi fac cândva un tricou pe care să scriu asta.
- După ce m-am refăcut, trei săptămâni am muncit ca apucata. Nu ratam nimic: negri cu ciorapi albi, mexicani buboşi cu pălării caraghioase, texani sexagenari care funcţionau pe bază de degete, adolescenţi de bani gata cu creierii plini de marijuana - orice mascul care avea buzunarele verzi era perfect. Tot ceea ce avea mai bun curva care devenisem a ieşit la iveală atunci. În trei săptămâni am strâns - mâncând doar un hotdog pe zi - două mii de dolari. După trei săptămâni şi-o zi m-am dus şi mi-am cumpărat un bilet de avion pentru Paris, înjurând America şi chiftelele ei. Nu vroiam să mă întorc în ţară, îmi era mult prea ruşine. Plecasem de aproape doi ani, acolo lucrurile se schimbaseră radical... Îi trimiteam scrisori mamei în care îi spuneam că sunt bine, că Marc nu e omul la care visam dar că am reuşit să îmi fac o situaţie în Miami, unde lucram la o fabrică de conserve. Altceva mai bun nu m-a dus mintea să inventez: oricum nu puteam fabula foarte tare. Îmi făceam fotografii lângă un bloc drăguţ şi i le trimiteam mamei scriind pe spate "Aici locuiesc eu!". Mama mă întreba de ce nu fac poze şi în apartamentul cu două camere în care-i spuneam că stau cu chirie. "Aparatul meu foto nu are bliţ, mamă..."

Am zburat spre Paris fiindcă aici cunoşteam pe cineva. Era un client, un francez pe nume Lomig care avea afaceri în Miami şi cu care fusesem de câteva ori. Un domn. Noţiunea de domn pe care mi-aş fi dorit să o întâlnesc şi la americani. Dar ăia nu ştiu altceva decât să bea bere, să spună "fuck" de mii de ori pe zi şi să se uite la sporturile lor tâmpite. Lomig, într-un fel ciudat, îmi amintea de tine. Era întotdeauna atent şi avea un mod aparte de a mi-o trage (bine, ştiu, tu nu mi-ai tras-o niciodată, eram prea copii) - parcă ar fi plătit pentru a închiria o lebădă şi a ieşi la plimbare cu ea pe lac. Dimineţile cu el erau fascinante. Dimineţile, da! Atunci când era în oraş venea la mine la opt în zori şi stătea până la zece fix. Mirosea a Paco Rabanne şi îmi povestea despre dimineţile Parisului. Se dezbrăca meticulos şi făcea amor cu încetinitorul şi cu pricepere, aproape că reuşea să mă implice. Apoi pleca în linişte, sărutându-mă în colţul gurii cu un surâs pierdut. Îmi spunea mereu că mă aşteaptă în Paris, la un fondue fără fiţe în cartierul Latin.

Era colacul meu de salvare. Am sărit în el: barca mea americană luase apă şi eram în pericol de înec. Lomig m-a aşteptat la aeroport (îi telefonasem cu trei zile înainte întrebându-l dacă mai e valabilă invitaţia la fondue), m-a condus cu Peugeot-ul lui albastru la un hotel, mi-a dat câteva mii de franci, cât să-mi ajungă pentru o lună de supravieţuire, şi mi-a şoptit la ureche cel mai important sfat pe care putea să mi-l dea: "Parisul nu-i Miami. Învaţă să trăieşti!".

N-am mâncat niciodată fondue împreună. De fapt, nu l-am mai văzut niciodată pe Lomig şi până în ziua de azi am multe întrebări fără răspuns legate de el. Am avut noroc şi m-am angajat relativ repede la un bar. Ştiam franceza din liceu, aşa că mi-a fost uşor. Făceam de toate: serveam clienţii, curat în bucătărie, ba în unele seri cântam şi la pian spre deliciul patronului - un spaniol ciudat, cu faţă de Sancho Panza, nefericit din pricina fetei sale care cică suferise o decepţie în dragoste. Am stat acolo trei luni, după care m-am angajat la Moulin Rouge. Nu, Alex, nu am ajuns dansatoare de cabaret, nu face ochii mari! Lucrez ca secretară a directorului de casting. Fac cafele, duc platouri, răspund la telefoane şi... altele. Nu e rău. Viaţa într-un cabaret nu e ca-n filmele cu Liza Minelli, dar uneori are fascinaţia ei sclipitoare.

Ancuţa se opreşte şi dintr-o dată parcă-i regăsesc căutătura pierdută de pe vremuri. Are şi ea nostalgiile ei, baloane de săpun colorate. Ce-ar mai fi de spus?
- Nu-ţi cer să-mi povesteşti despre tine, Alex. Dar te invit la mine să mâncăm nişte căpşuni. Am un rozé Domain Tempier, recoltă 1992 şi zău că merită să-l deschid în cinstea ta. Promit să găsesc şi pentru Rudolf nişte salată.

Merită să beau un rozé în Paris cu fosta mea prietenă, în amintirea vremurilor de altădată, nu-i aşa? Dar ia staţi un pic! De unde ştie Ancuţa cum îl cheamă pe Rudolf?

Nume

Email (nu va fi publicat)

Website (optional)

Titlu comentariu

Comentariu

Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.