Se poate purcede la o schiţare pe coordonata timpului a ceea ce înseamnă personalitatea unei clădiri. Părăsirea casei, la ţară - nu numai la noi - se face cu mare greutate, în circumstanţe definite clar. În mediul urban, în schimb, a cumpăra sau a vinde o clădire e ceva uzual. Acest parcurs al clădirii prin "lumile" pe care le creează mai multe persoane - mai concrete, mai abstracte - alterează personalitatea acesteia, de cele mai multe ori în sens negativ. Acest sens negativ este dat de fapt de diferenţa dintre lumea pe care clădirea trebuia să o îmbrace, rostul care i-a fost dat iniţial, şi cea care există după trecerea prin ea a mai multor astfel de "lumi". Dacă nu se revine la rostul iniţial al clădirii, orice intervenţie asupra ei (înţelegând prin aceasta chiar simpla schimbare a ocupantului) nu poate fi decât negativă, accentuând distonanţa între lumea exterioară şi cea pe care clădirea nefiindu-i pe măsură, o adăposteşte .
În continuare, pe coordonatele spaţiului cartezian tridimensional în care ne asumăm (uneori cu o stupidă mândrie) exilul, lucrurile nu stau cu mult mai diferit. Este drept, o clădire e doar o clădire. Ea ocupă un loc pentru un an sau pentru mulţi, de ce trebuie să ne gândim la "parcursuri" prin timp ale clădirii? Poate pentru simplul motiv că o clădire este un microcosmos - o lume în mic - care trebuie cu orice preţ integrată în lumea în care este construită, în macrocosmosul care o înconjoară. Pentru ca această legătură să fie realizată şi să funcţioneze este esenţial ca cel care purcede la clădire - la actul clădirii - să înţeleagă deplin cele două lumi. Dar acest lucru este valabil doar la momentul dat al încredinţării comenzii. Ce se întâmplă după, "nu este treaba lui". Ar fi, dacă şi-ar pune probleme de "utilizare ulterioară".
Este evident că în mare proporţie problema timpului este departe de a mai putea fi rezolvată în contextul urban de azi. Datorită faptului că legătura dintre microcosmos şi macrocosmos a fost ruptă - poate doar prin înlocuirea microcosmosului cu o înlănţuire aleatoare de microcosmosuri - este acum imposibil de a stabiliza lumea exterioară. Poate cu excepţia unui număr foarte redus de sate în care familiile încă îşi construiesc în mod tradiţional casele, iubindu-le. În mediul urban însă, tot ceea ce se poate face este de a răspunde cu paleative la provocările pe care spaţiul le aduce la lumină. Iar arta urbanistului în ziua de azi constă în a răspunde acestor provocări înainte de apariţia lor, sau cel puţin în promptitudinea cu care le răspunde.
Continuând astfel nu fac decât să mă abat, de la scopul pe care mi l-am propus, acela de a urmări adevărata viaţă a clădirilor, înconjurându-l. Această viaţă începe odată cu intenţia de a construi. Are o perioadă de "gestaţie" - până în momentul în care devine comandă scrisă către arhitect. În momentul în care arhitectul îşi însuşeşte comanda, se poate spune că clădirea a căpătat viaţă. Pentru că proiectul poate fi asemănat cu "cei şapte ani de acasă". Pentru clădire, faza de proiectare poate fi asimilată cu perioada în care un copil asimilează elementele esenţiale care îl pregătesc pentru viaţă. Aşa cum un copil neglijat în primii ani petrecuţi în familie este expus (şi receptiv chiar) la toate devianţele care îl aşteaptă în viaţă în continuare, la fel o clădire al cărei proiect este slab întocmit este expusă, în toate cele care urmează, a fi "maltratată" de executant şi de cei care o utilizează. Contrar, un proiect bine realizat, opreşte executantul (ca şi utilizatorul, mai pe urmă) de la orice invenţie venită - chipurile - pentru a suplini lipsuri ale proiectului. Ulterior ridicării clădirii modificările nu mai au de ce să intervină, pentru că funcţia este considerată a fi fost deja împlinită - integrarea microcosmosului în macrocosmos. Iar această integrare odată făcută, nu mai are nevoie de "îmbunătăţiri"! Reutilizarea nu poate exista pentru clădiri care sunt realizate natural, tocmai pentru că ele aşa cum sunt sunt parte a întregului cosmos, pentru că ele îl reprezintă pe cel care le zideşte şi stă în ele, tot aşa cum întreaga lume e zidită de Dumnezeu care nu o părăseşte nicidecum.
*