Arta proiecţiei - împotriva ecranului unic multiplicat (În căutarea artei, I)

Prin Berlin, la sfîrşit de ianuarie-început de februarie, în căutarea artei. Formula aceasta mi s-a format lent, mergînd, alergînd, în minte, şi n-a mai plecat, nu s-a mai dezlipit, nu s-a evaporat, nu s-a descompus. Într-adevăr: unde e, azi, arta? Răspuns: peste tot. Ne scăldăm în artă. Totul e, azi, artă, sau are pretenţia de a fi. Ce nu e prelucrat, semnat măcar (vezi "proiectul" "Pissroom / Shitroom", despre care voi vorbi altădată) ca a fi fost "atins", "vizitat" de o intenţie artistică, de o intenţie de artă, aş putea spune nu că nu există (aşa cum se întîmplă în cazul televiziunii), ci că nu merită să existe. Ca şi politica neoliberală (în special aceea a aşa-numiţilor - pură întîmplare - ordoliberali germani, aşa cum o analizează M. Foucault în cursul său din 1979, Naşterea biopoliticii), la fel ca şi politica, deci, arta contemporană nu mai produce, în primul rînd, obiecte (de artă), ci organizează cadrul, acţionează asupra cadrului de viaţă. La fel ca şi în cazul televiziunii: a arăta este egal cu a introduce în fiinţă. Există, totuşi, diferenţe (pe care nu mă voi grăbi să le cercetez acum): ce atinge televiziunea, ce prelucrează ea imaginal devine automat ceva "căzut", "stricat", alterat, ucis chiar, şi merită, trebuie, tocmai de aceea, să fie salvat: de către artă. (Ar fi frumos să fie însă întotdeauna aşa; nu e.) Dezvolt, pînă la urmă, o altă idee, mai exact o altă percepţie: arta de a căuta arta. Unde e arta, în mediul acesta, în cîmpul, în cadrul omniprezent al artei (vieţii) contemporane?

Berlin, deci. La Hamburger Hauptbanhof (o fostă gară transformată în muzeu de artă contemporană), expoziţia "Beyond Cinema: the Art of Projection (films, videos and instalations, 1963-2005)". Arta proiecţiei, aşadar, ce chestie! Nu numai arta înregistrării, a captării, nu numai arta montajului (esenţa cinematografului, după Eisenstein), ci şi arta de a - cum să spun? - reda ceea ce se "joacă", ceea ce se înregistrează (încadrează, decupează etc.), ceea ce (şi cum) se montează, arta de a organiza receptarea, percepţia, consumul de imagini. "Marele ecran" al cinematografului şi "micul ecran" al televiziunii şi cel al computerului sînt departe de a epuiza modurile de organizare a percepţiei conţinuturilor audiovizuale. Nu este de-ajuns să (pre)organizezi "intenţional" realul în vederea captării lui (analogice sau digitale) ca imagine, să captezi, să structurezi ("compui") cadrele şi succesiunea ("gramatica" şi "discursul") lor dacă, în stadiul terminal, cedezi, te predai modurilor dominante, unificate, socializa(n)te de a expune, de a "desface marfa" audiovizuală. Deconstrucţie peste şi după deconstrucţie, salvatoare ca întotdeauna: pînă şi o artă desacralizată precum cinematograful / televiziunea tind să-şi recompună o "esenţă" de tip substanţialist, un "în-sine", un nucleu (de) intrinsec, după modelul (ideologic, de înţelegere) al artelor tradiţionale. Or, iată, artele imaginii depind, terminal, şi de "cadrul" de receptare, de primire. Pînă acum, credeam (este vorba de "noi") că ecranul e forma unică de redare. Ei bine, nu! Tocmai aici ţine să intervină, iată, arta, şi tocmai în acest fel se defineşte ea ca artă, ca necesitate şi ca urgenţă de artă. Ca întotdeauna, de mii de ani încoace (cu accelerare de cîteva sute), arta produce diferenţe şi, tocmai, lărgeşte cîmpul posibilului.

Este o minciună, asupra noastră s-au operat o minciună şi o deformare criminale atunci cînd ni s-a indus ceea ce astăzi a devenit obişnuinţă (imperceptibilă, deci): ecranul, mare sau mic, dar unic, singur, ca măsură a capacităţilor noastre de percepţie. Arta contemporană multiplică, tocmai, cadrele, iar arta, aparent minoră, a proiecţiei (etalată, "documentată" în această expoziţie), merge în mînă cu altă artă "minoră", "marginală", aceea a modului de expunere a ceea ce am numit "conţinuturi" artistice (asupra acestei noţiuni de "conţinut artistic", asupra transformării artei - şi culturii în general - în "conţinuturi" destinate prelucrării-în-vederea-consumului voi reveni). În cîmpul contemporan devenit, deja, dominant, al modului de tratare a imaginilor, arta continuă să intervină, "marginal", diacritic. Unde e arta? Mereu la margine.

Putem să percepem mai mult de un singur ecran! Ne lăudăm sau, dimpotrivă, ne lamentăm pentru profuziunea vertiginoasă de imagini în care trăim în societatea actuală. Dar televiziunea şi cinematograful, "micul" şi "marele" ecran, ne mint, căci ne sărăcesc, jugulîndu-ne capacitatea cu adevărat formidabilă de percepţie ambientală. Putem să privim şi să receptăm imagini de pe mai multe ecrane deodată, putem fi înconjuraţi de ecrane: nu ne vom pierde şi nu ne vom pierde minţile. Focalizarea, "unicizarea" ecranului sărăcesc şi reduc drastic realul şi perceperea acestuia. Şi lumea, deci, şi pe noi, în această lume (şi asupra ei). Putem mai mult, mult mai mult în materie de comunicare şi trăire prin imagini, şi tocmai de aceea se face economie, ni se dă mai puţin, mult mai puţin. Ecranele, în unicitatea lor perceptivă, continuă tradiţia unicităţii tabloului: imaginea unică, chipul unic, un om-un tablou-ecran, un om-o imagine şi atît. Se poate spune şi că aceasta este prelungirea structurală, "schematică", reziduală, a unei etici umaniste, inclusiv (sau în primul rînd) creştine: "aparté"-ul constitutiv cu divinitatea, ca Dumnezeu sau ca Celălalt (Levinas), dialogul cu transcendenţa. Seria genealogică icoană-tablou-ecran n-ar produce discontinuităţi, rupturi de esenţă, "căderi", aşa cum crede Jean-Luc Marion (vezi Crucea vizibilului), ci ar constitui, dimpotrivă, o puternică continuitate: o continuitate de forţă.

Spuneam mai sus: "se face economie" pe cheltuiala noastră, dar în detrimentul nostru. În ce sens? În sensul că ni se impune un "format" economic, producător de profit cu cheltuieli minime. Poate tocmai aici se află, de fapt, motorul a ceea ce - fără, cel mai adesea, a şti despre ce vorbim - numim "manipulare".

S-ar putea obiecta: multiplicarea ecranelor (pe măsura - indusă - a capacităţii perceptive a umanului) nu ne expune, oare, unui pericol, kitsch, de iluzionism? În cazul de faţă, acela al "artei proiecţiei", aşa cum apare ea expusă şi demonstrată în această expoziţie, din cîte am simţit eu la faţa locului (artele trebuie în primul rînd simţite, se adresează în primul rînd, ca "releu" inevitabil, simţurilor), nu. Sau, altă posibilă (deşi mai subtilă) obiecţie: nu cumva tocmai cadrul impus, ecranul unic, crează condiţiile unei cultivări propriu-zis artistice, intensive, a artei, în vreme ce "arta proiecţiei", prin etalarea ei extensivă, diluează, tocmai, arta?

Ba da, obiecţia e acceptabilă, merită a fi discutată. Intensivul a caracterizat arta modernă, istoria artei pînă în modernitate (inclusiv). Dar despre cultivarea contemporană a imaginii, despre domnia imaginilor s-a spus, tocmai, că reprezintă o ieşire "post-modernă" din intensivul imaginii; ne lăudăm sau ne criticăm tocmai pentru domnia lateralităţii, a multiplicării etc. Or, îndrăznesc să afirm că atît timp cît ecranul va rămîne unic, a vorbi despre ieşire din tradiţie şi modernitate e o minciună sau, cel mult, un deziderat pios.

Multiplicînd ecranele, arta contemporană continuă revoluţia începută prin fotografie şi, mai ales, cinematograf, dar deformată, oprită, economisită şi "economizată", politic (economie politică!), de televiziune. Aşa-zisa multiplicare contemporană, pînă la vertij, a imaginilor se face în cadrul ecranului unic. Şi ecranele se multiplică, dar, tocmai, ca ecrane unice multiplicate la nesfîrşit, nu ca ecrane parţial, infinit complementare. Formula "societăţii de spectacol" contemporane: flux de imagini prin ecrane unice multiplicate. Acelaşi unic ecran, dar peste tot, în cît mai multe exemplare. Falsă multiplicare, falsă alternativă, falsă democratizare, aşadar. Tîrîţi, "pasivizaţi" de fluxurile de imagine, la care trebuie să asistăm, însă, cu toţii. Revoluţia împotriva ecranului unic, a ecranului totalitar, a (inversînd istoria, genealogia) ecranului-icoană / tablou, fals diversificat prin simplă multiplicare cantitativă de piaţă (proliferare, "desfacere", "retail"-iere-aliniere a Identicului), abia stă să înceapă, abia ar fi să se declanşeze. Putem mult mai mult în materie de imagine, degeaba ne laudă unii, cu intenţia vădită de a ne opri la acest stadiu convenabil, profitabil.