Nenea Iancu, transformat în Herr Direktor. Hoch! Hoch! Hoch!

Casele lui I.L. Caragiale de la Berlin

A plecat cu vagon-lit-ul şi s-a întors cu vagonul de marfă. Sătul şi obosit de România (Academia nu-l premiase pentru Momente, iar Al. Ionescu Caion, care-l acuzase că plagiase piesa Năpasta, fusese achitat), Ion Luca Caragiale s-a mutat în 1904 la Berlin, împreună cu familia. La Berlin a şi murit, în urma unui infarct, în iunie 1912, la cîteva luni după ce în ţară împlinirea celor 60 de ani era sărbătorită la nivel naţional cu procesiune de lampioane, banchet, spectacole de teatru şi serată literară la Palat, însă fără sărbătorit. Caragiale a fost adus în ţară la cinci luni după ce murise, cu un vagon de marfă care s-a rătăcit pe drum (întors de la Cîmpina la graniţă), şi a fost înmormîntat pe 22 noiembrie, la Bellu, pe o vreme pe care o urîse toată viaţa - lapoviţă şi frig.

Dacă îl cauţi azi pe Caragiale la Berlin nu prea îl mai găseşti. Acum cîţiva ani, municipalitatea a pus o placă pe casa cu numărul 201 din Hohenzollerndamm ("ornată" acum cu un grafitti odios), dar e foarte posibil ca scriitorul să nu fi locuit acolo. Asta e părerea regizorului Alexandru Solomon care acum patru ani a realizat documentarul Franzela exilului, la capătul unei munci de documentare de doi ani. Ultima locuinţă a scriitorului, cea din Innsbruckerstrasse, cartierul Schoeneberg, nu mai există, fiind distrusă în timpul celui de-al doilea război mondial. Iar clădirea din fosta Preussichertrasse colţ cu Pfalzburgerstrasse, dacă e cea bună, a fost înlocuită cu un bloc. Obiectele şi fotografiile din cele patru case schimbate de scriitor timp de opt ani s-au risipit în cele patru vînturi. Timpul şterge urmele. Dar nu era asta dorinţa lui Caragiale, să nu i se vîre nimeni cu forţa în biografie? "Cînd ai d-ta o pereche de ghete, şi eftine şi potrivite, poartă-le sănătos, şi să nu-ţi mai pese de locul naşterii autorului lor şi de împrejurările vieţii lui, care n-au de loc a face cu ghetele d-tale", spunea el într-o scrisoare din 20 aprilie 1909.

Lui Caragiale i-a plăcut Germania, chiar dacă atunci cînd s-a stabilit la Berlin, cu soţia Alexandrina şi copiii Luki, Tuşki şi Mateiu, se pare că ştia vorbi nemţeşte cît să ceară o bere. Oricum, ce resorturi intime puteau să determine un balcanic precum Caragiale, nărăvit la şuete interminabile cu prietenii la o grădiniţă să-şi caute culcuş în sertăraşele ordinii teutone? Mihai Dragomirescu susţinea în 1932 că scriitorul ar fi fost stipendiat de guvernul german, iar Georgeta Ene a dezvoltat anii trecuţi teoria că ar fi avut o misiune secretă din partea guvernului român. E greu să ţi-l închipui pe nenea Iancu spion. Norocul lui se pare însă a fost moştenirea mătuşii Ecaterina Momola, la care a avut acces după cîţiva ani de procese. Despre exilul berlinez al lui Caragiale a apărut anul trecut (la Princeps Edit din Iaşi) un voluminos şi foarte bine articulat volum semnat de Bogdan Bădulescu şi Olga Rusu, şi intitulat Caragiale în exil sau Mitică şi nenea Iancu la Berlin. El se bazează şi pe coretribunaspondenţa lui Caragiale de la Berlin, care e o mină de aur. Am găsit aici multe informaţii care ne-au ajutat în redactarea articolului.

Grătar pentru fripturi

Scriitorul şi-a refăcut la Berlin universul lui intim, creînd o mică Românie. Cînd vine în ţară, în 1906, să-şi ia soacra, ia şi un pian. Are deja instalat în casă un "grătar pentru fripturi à la daco-roumaine". Musafirii descriu mulţimea de covoare orientale, iar într-o fotografie care s-a păstrat pînă azi, scriitorul e surprins în costum arnăuţesc, şezînd turceşte pe un covoraş, între două corpuri de bibliotecă. Cella Delavrancea, povestindu-i într-o scrisoare prietenei sale, Margareta Miller Verghi, despre vizita de cîteva zile la familia Caragiale (în locuinţa din Innsbruckerstrasse), pomeneşte de un "apartament delicios aranjat, înecat în covoare turceşti", iar Horia Petra-Petrescu semna, în 1907, sub numele Ilie Marin, un articol în revista arădeană Tribuna, în care descria apartamentul din Hohenzollerndamm 3 (adresa de atunci): "Îţi spui imediat: aici locuieşte un om de gust. Masa de scris comodă, cu o mulţime de caiete şi bibelouri. Un drăcuşor de satir cîntă din fluier răzimîndu-şi coatele de genunchii pioşi şi aruncînd o privire provocatoare peste toate obiectele dimprejur. Fotografii, mari şi mici. Una reprezintă pe artistul Brezeanu, cu dedicaţie, alta tot pe Brezeanu, în rolul Cetăţeanului turmentat. Peisagii originale de Grigorescu, cu ciobănaşi şi turme de oi şi cu acel cer românesc, care se deosebeşte de oricare alt cer de pe suprafaţa pămîntului." Caiete ascunse într-o geantă neagră, multe foiţe mici de hîrtie cu însemnări. Fiica scriitorului, Tuşki, descrie în volumul Caragiale în exil prima locuinţă, din Nachodstrasse: "Camera de lucru era orientată spre nord, căci tata nu suporta mult soare. În odaie era numai strictul necesar: un pat, un birou, cîteva scaune, rafturi de cărţi la care umbla mereu lăsîndu-le răvăşite. Pe masa de scris o lampă verde ardea zi şi noapte. (...) Ferestrele erau mari şi fără perdele. De acolo privea tata spre piaţa din faţă, plină de flori şi împodobită în mijloc cu o fîntînă."

Sute de scrisori către prieteni

Caragiale fuma mult. Cînd lucra, suda ţigară de la ţigară de ieşea fumul pe sub uşă, iar soţia şi copiii călcau în vîrful picioarelor. Făcea multe ciorne, iar dacă greşea un cuvînt, mototolea hîrtia şi recopia frumos toată pagina. A rezistat la Berlin poate datorită prietenilor. Ţinea casă deschisă pentru amicii din România pe care îi tot invita, sau pentru studenţii români din Berlin, Viena şi Budapesta. Scria scrisori multe şi amănunţite. Cel mai bun prieten din Germania i-a fost Paul Zarifopol, căruia i-a trimis vreo 400 de scrisori. Îi unea interesul pentru literatură, dar poate mai ales pentru muzică. (Caragiale îl numea pe Beethoven "babacul" şi vroia să scrie o carte despre el.). Ghinion că telefonia făcea primii paşi, altfel Caragiale ar fi înlocuit misivele cu apelurile naţionale şi internaţionale. Dacă în primii doi ani scriitorul n-a circulat prea mult, în anii care vor urma se va deplasa neobosit. În cei opt ani, a venit în România de 22 de ori. Citea tot ziare româneşti. Savura berea Pfungstaedter şi iaurtul. Începuse să iubească florile, "aceste legume care nu se mănîncă". Admirase în 1910 cometa Halley, după ce 1908 era să leşine cînd la spectacolul aeronautic a văzut "plesnind" un aerostat.


"Să te ferească Pronia de mutat!"

Se pare că scriitorul s-a simţit ca acasă la Berlin. Ca orice român, ducea ţara cu el. Numea Erfurtul, dar altădată şi Dresda, "Ploeştii Germaniei". La Paul Zarifopol, care locuia la Lipsca / Leipzig dădea o fugă nu numai pentru concerte şi discuţii la restaurantul Sachsenhof, ci şi cînd liniştea îi era ameninţată de o nouă mutare, căci familia rămăsese cu tradiţia chiriaşilor bucureşteni, de a se muta des (de două ori pe an dacă era posibil.). "Să te ferească Pronia de foc, de cutremur, de înec şi de mutat! (...) Eu n-am bărbăţia, ca laş ce mă ştii, să asist la aşa încercare supremă", îi scria prietenului său în 1910, cînd în luna ianuarie familia se mută în Innsbruckerstrasse, într-un apartament mai mare, care îi permite să găzduiască 2-3 musafiri, şi într-o zonă cu şi mai multă verdeaţă decît Wilmersdorful.


Sătucul de altădată nu mai există

Dacă Wilmersdorful nu era pe vremea lui Caragiale decît Wilmersdorf bei Berlin, fiind inclus în Berlinul propriu-zis de-abia în 1920, era o zonă liniştită şi plină de verdeaţă, cu vile cochete, scări interioare din lemn, ferestre mari şi camere înalte. Începuse să se introducă metroul, ceea ce uşura transportul. Hohenzollerndamm nu e departe de Unter den Linden, bulevard unde l-a dus Caragiale pe Barbu Ştefănescu Delavrancea în excursia memorabilă a acestuia din 1905, cînd lui Delavrancea nu i-a plăcut din Berlin decît apa şi a aruncat cu invective în stînga şi-n dreapta, zburîndu-i gazdei ochelarii cu bastonul, chiar pe strasse. Relatarea alcătuieşte cea mai savuroasă scrisoare din corespondenţa de la Berlin. Azi, Hohenzollerndamm nu mai e o stradă atît de liniştită. Mai e ceva verdeaţă, dar circulă maşini pe mai multe benzi. Greu de crezut că odinioară era un fel de sătuc, dar şi mai greu de crezut că scriitorul a locuit aici, unde nimic nu aduce cu boemia balcanică. Hazardul face că la cîteva străzi distanţă, pe Güntzelstrasse, a locuit după 1990, Gellu Naum, timp de aproape un an de zile.




Placa memorială e cam strîmbă

Reactualizarea adreselor la care a locuit Caragiale nu e uşoară. Potrivit lui Alexandru Solomon, care a cercetat planurile cartierelor unde a stat Caragiale, "între 1904 şi 1910, numele străzilor din Wilmersdorf s-au schimbat de cîteva ori. Nachodstrasse, spre exemplu (n.red.- la numărul 18, prima locuinţă a lui Caragiale), s-a scurtat, cedînd o porţiune din întinderea sa străzii Hohenzollerndamm. Numărul 18 coincide cu actualul număr 5 de pe Hohenzollerndamm. Cea de-a doua adresă, din Preussichestrasse 10, este şi ea greu de depistat. Strada a dispărut în iulie 1908, fiind contopită cu Pfalzburgerstrasse, unde azi se găseşte un bloc nou, cu numărul 20. De altfel, numerotaţia s-a schimbat şi ea de cîteva ori între 1906 şi 1909. Astfel, adresa lui Caragiale din Hohenzollernplatz 4 coincide pe harta din 1906 cu numărul 12 de azi, în timp ce în 1907 casa de la numărul 4 e aceeaşi cu numărul 200 actual. S-ar putea aşadar ca placa memorială de la nr 201 să fie plasată pe o clădire cu care scriitorul n-a avut nici o legătură." Ironia sorţii sau presimţire ironică, Caragiale îi scria lui Paul Zarifopol cu şase zile înainte de a muri că preferă ca placă memorială să fie instalată în grădina hotelului-restaurant Sachsenhof din Leipzig şi pe ea să scrie- nu "aici a locuit I.L. Caragiale, unul dintre cei mai mari scriitori români", cum scrie azi la nr. 201 -, ci "Aici îi plăcea iubitului Herr Direktor să se dedea la speculaţiuni transcendentale."



(Articol preluat din România Liberă, martie 2007)