Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Despre vecinătate - colocraţia


Bogdan Ghiu

01.04.2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Neutralizarea şi politizarea vecinătăţii

"Nu există niciun drept de ospitalitate (...), ci un drept de vizitator, care se cuvine tuturor oamenilor ce aparţin societăţii, în virtutea dreptului de posesiune comună pe suprafaţa pămîntului, (...) originar (...) niciunul neavînd mai mult drept asupra vreunui loc pe pămînt decît are altul" (I. Kant, Spre pacea eternă. Un proiect filosofic, 1795).

"Nu există ospitalitate, în sensul clasic al cuvîntului, în absenţa suveranităţii asupra propriei case (...); suveranitatea nu se poate exercita decît filtrînd, alegînd, deci excluzînd şi recurgînd la violenţă" (J. Derrida, Despre ospitalitate, 1997).


Să fim cinstiţi şi să recunoaştem: nu ne place să avem vecini. Dacă ar fi după noi şi dacă ne-ar sta în puteri, am prefera mai curînd să nu avem vecini, sau să-i refulăm cît mai departe posibil ("în cuget şi-n simţiri", virtual deci, dacă nu şi în spaţiu). Vecinul reprezintă o constrîngere, o limitare, o jenă şi, deci, deja, o coabitare, o invitaţie / obligaţie de a coabita. Deşi separaţi, alături, locuim împreună cu vecinii noştri, la ei: locuim "în vecini", iar vecinii, la noi; cu toţii sîntem acasă, dar niciodată nu putem fi siguri la cine anume. Deşi fiecare stă "la el acasă" (indiferent dacă locuinţa e "proprietate personală" sau "familială" sau dacă e doar închiriată sau, cine ştie, oferită, lăsată, permisă "în folosinţă"), noi, de fapt, sîntem obligaţi să coabităm cu vecinii noştri şi vecinii noştri cu noi. De parcă am locui în aceeaşi casă, nu alăturat, juxtapus. Vecinătatea este percepută ca deja o imixtiune, ca o limitare a dreptului de proprietate (sau măcar de posesiune). Ne aflăm, vrem nu vrem, în atingere cu vecinii noştri. E un dat: avem vecini şi sîntem, la rîndul nostru, vecini. (Dar nouă înşine, ne sîntem vecini, ştim să ne învecinăm cu noi înşine, ne suportăm şi ne respectăm mutual pe noi înşine?) Vecinul stă însă, parcă, deja cu noi în casă, la masă (obligîndu-ne să ne retragem în pat, deşi tocmai acolo vecinătatea poate deveni cea mai manifestă!). Oricît de discreţi am fi ca vecini, în condiţia impusă de vecini (de auto-vecini), nu putem să nu ne percepem unii pe alţii. Vecinul este ceea ce există imediat, chiar dacă minimal: pîlpîire de existenţă, de co-existenţă şi de co-asistenţă. "Lumea" începe şi (nu) se termină cu vecinul: cel mai des de deasupra, dar şi din dreapta, din stînga: vecinul re-dă spaţialitatea elementară. Departe de stradă, în adîncul (de multe ori abisal) al intimităţii noastre, vecinul ne readuce aminte că lumea există, asigură prezenţa minimală, pur "semiotică", signaletică, a ceea ce numim lume. Vecinul nu ne lasă să uităm de existenţa Lumii. Venin, sîntem, fără să vrem, în atingere cu vecinii noştri.

Ceea ce am descris mai sus reprezintă condiţia actuală (să-i spunem: indistinct modernă şi postmodernă) cea mai generală, dacă pot spune aşa, a locuirii. Iar ea este esenţialmente urbană. "Există gînduri care nu vin decît în oraş", spunea Gilles Deleuze.

Pentru unii, această condiţie este deja promiscuitate. Ceva ce ar trebui neîntîrziat depăşit. Ceva la depăşirea căruia mulţi dintre noi visează neîncetat, fiind chiar singurul lucru la care, din cîte se pare, avînd în vedere simptomatologia socială, visează: cum să nu mai aibă vecini, cum să scape de vecinătăţi, cum să-şi împingă, să-şi refuleze vecinii cît mai departe, cum să revină, altfel spus, la o teritorialitate pe care cu toţii, chiar dacă nu o recunoaştem, o considerăm ancestrală, naturală, ideală, foetală, aceea a domeniului cît mai extins de existenţă (de rexistenţă, am putea spune).

Categoria vecinului iese din schema opoziţiilor străin / familiar, prieten / duşman, gazdă / oaspete. Cu vecinii, aşa cum spuneam, se exercită (şi se ţine în viaţă) minimum-ul, strictul necesar de socialitate. Vecinătatea obligă, impune, prelungeşte spaţiul public în spaţiul privat. Cel mai adesea, sonor: să nu uităm - iar apropierea aceasta nu este deloc fortuită - că legea morală nu este de ordinul vizualului, al văzutului (acestea sînt apocaliptice, deci finale, mai exact: penultime, nu inaugurale, institutive), ci de ordinul vocii, al auzului, al sonorului (şi, desigur, al oniricului: în pat, în vis se arată marile religii mondiale, planurile totale de cucerire, unificare, pacificare). În toate marile religii monoteiste, se întîmplă că revelarea legii morale răsună, se aude, se propagă şi se spaţializează auditiv, iar emitentul este un Altul interior care defineşte tocmai spaţialitatea internă a ceea ce numim conştiinţă sau "for interior". Conştiinţa, adică însăşi instanţa prin care ne definim ca prezenţe autonome, este un fenomen de dialog. Mutadis mutandis, vecinul este acest Celălalt deja interior, îl figurează, îl semnalează şi-l reaminteşte, asigurînd poate mai eficient decît Celălalt ales ("perechea", familia, prietenul) structura minimală a socialităţii ca moralitate inevitabilă.

Experienţa contemporană a socialităţii şi a locuirii desăvîrşeşte, face manifest un fenomen structural, deci vechi, dar care acum devine mai vizibil ca oricînd. Aş numi acest fenomen neutralizarea vecinătăţii.

Vecinătatea nu mai contează, nici etic, nici geopolitic. Dar ne putem noi oare învecina cu oricine? Putem să ne alegem vecinii, adică, de fapt: putem alege să nu avem vecini, sau să-i facem să devină imperceptibili tocmai în calitatea lor de Celălalt care depăşeşte (traversîndu-le) opoziţiile prieten/duşman, familiar/străin, gazdă/oaspete.

Odată cu virtualizarea umanităţii, ne frecventăm unii pe alţii strict informaţional. Pe de altă parte, în aşa numită "epocă a globalizării", care este epoca unei anumite urbanizări omogenizatoare, ne învecinăm cu oricine şi cu nimeni anume, vecinătatea devine instabilă, flux, permanentă mutabilitate de învecinare. Cu toţii ne mutăm. Învecinările, configuraţiile vicinale se dislocă, devin instabile şi ne-pertinente, simple întîlniri: la fel ca în spaţiul public. În plus, vecinătatea se semnalează şi se actualizează, "tele-tehno-mediatic" şi "artefactual", cum spunea Derrida, mai ales ca pericol, ca ameninţare. Se dezvoltă o adevărată paranoia a necunoscutului periculos din imediata vecinătate: "păreau oameni normali", declară ulterior vecinii, "dar de fapt erau terorişti". Ne ascundem cel mai bine ca vecini de ocazie.

Vecinătatea, prin urmare, se abstractizează, devine pur virtuală, actualizabilă brusc geopolitic: locuim planetar. Vecinătatea nu mai ţine doar de proximitate. Ne învecinăm cu întreaga planetă. În acest condiţii, vecinul devine Străinul, încetînd a mai fi Celălalt. Teroare a vecinătăţii. Asistăm, aşadar, la o hiper-politizare <>nobr>>non-statală, în acelaşi timp sub- şi supra-statală, a vecinului, a noţiunii şi a structurii de vecinătate. Vecinul amplifică fenomenul de intruziune a Lumii în Casă, inversînd însă sensul: din deschidere spre lume prin apelul Celuilalt, devine invazie a lumii în spaţiul privat. Degeaba ne închidem în casă: vecinul pîndeşte, urzeşte. Vecinul devine, decade nu numai la rangul de Străin, ci la acela de Inamic. Duşmanul e lîngă noi. Ce-ar fi să-l controlăm puţin, să ne asigurăm! Adio, vecinătate! S-o ia naiba!


Colocuire, colocaţie: "altermondializarea" ca mondializare prin Altul

Există însă un fenomen absolut contemporan care problematizează mult mai fin, mai imperceptibil, deci mai durabil şi pînă la distrugere, care "deconstruieşte obiectiv" însăşi noţiunea, metafizică şi practică, de vecinătate şi de învecinare, experimentînd o altă "formaţiune". (Mult prea adesea, printr-o neînţelege enormă, legăm deconstrucţia de o acţiune, de o iniţiativă personală, de o răutate distructivă a unui subiect suveran, cînd ea este de fapt obiectivă, "în lucruri", şi afectează tocmai suveranitatea subiectală, posesia şi proprietatea de sine: "eu" ca deţinător autonom al propriei mele fiinţe.) Este vorba de fenomenul a ceea ce numim colocaţie, care reprezintă o formă absolut nouă de socialitate.

Ce-şi sînt unii altora cei care, din raţiuni sociale, locative şi economice, în condiţiile urbanităţii omogenizat planetare actuale, contractează, "se abonează" (implicit sau implicit) să locuiască împreună? Ce formează ei împreună, prin acest act colectiv absolut nou al colocuirii (diferit de acela al pensiunilor, locuinţelor de raport sau hotelurilor ieftine, caracteristice mai cu seamă exilurilor politice ale secolului XX)? Despre cei care aleg, care stabilesc să locuiască împreună putem spune în primul rînd ce nu sînt, ce nu mai sînt, ce nu-şi mai sînt. Cei care aleg să locuiască împreună, mai ales în condiţiile nomadismului juvenil contemporan, care prin urmare aleg şi, deci, împărtăşesc, cel puţin temporar, acest mod de viaţă (numit, publicitar, şi "work and travel"), fără a fi, aşadar, neapărat obligaţi să plece de-acasă ca să co-locuiască cu nişte străini, nu-şi sînt, cel puţin iniţial, nici prieteni, nici rude, dar, dat fiind că locuiesc în acelaşi spaţiu locativ, nu pot fi definiţi, stricto sensu, nici ca vecini sau ca străini. Avem de-a face cu experimentarea unei teritorialităţi indistincte, extindere a spaţiilor comune în interiorul spaţiului privat, deci a unei specii noi de spaţiu public, comunitar, în interiorul spaţiului privat, deconstruire "publică" şi comunitară a spaţiului privat. Colocaţia defineşte, prin urmare, un spaţiu absolut nou în care valorile tradiţionale, "naturale" ale socialităţii nu sînt distruse, ci redefinite şi re-condiţionate. Un exemplu perfect de deconstrucţie "obiectivă", înţeleasă ca perfecţionare spontană, "informală", a valorilor înţepenite în "formate" vechi. Valorile şi principiile sînt indeconstructibile (Derrida dixit), doar formele lor istorice trebuie deconstruite, ajutate să se deconstruiască singure, să-şi împlinească nondistructiv, necatastrofal deconstrucţia, pentru a putea să evolueze, să se "perfecţioneze", să se re-adapteze la propriile lor "conţinuturi", "referenţi" şi "semnificaţi".

În cazul concret al vecinătăţii în condiţiile noii mondialităţi hiperurbane a lumii, putem vorbi, aşadar, de existenţa, pe de o parte, a unor fenomene obiective de deconstrucţie distructivă, negative deci, şi de existenţa, simultană, pe de altă parte, a unor fenomene la fel de obiective, de spontane şi de "invizibile" (în sensul "mîinii invizibile" a lui Adam Smith), de deconstrucţie melioristă. Este important să vedem şi să spunem că nu numai economicul, aşadar, dispune de "mîini invizibile" pentru reorganizarea "spontană" a întregii societăţi contemporane. Şi poate tocmai în acest sens ar trebui să redefinim (sau să definim în sfîrşit) posibilităţile concrete, imanente, ale unei alter-mondializări, înţeleasă nu numai, ideologic şi contra-ideologic, ca un alt fel de mondializare, ci (şi) ca o mondializare prin Altul, prin Celălalt, prin "alterarea" pozitivă de sine, a Sinelui, a identităţii concepute onto-economic ca proprietate şi ca suveranitate teritorială, cu Altul.


Loc şi "log": colocuire şi colocvialitate

Să recapitulăm. Casa şi, implicit, vecinătatea, în formele ei tradiţionale, tind nu atît să dispară, cît să se neutralizeze, să se "virtualizeze", dacă vreţi. Şi aceasta din două direcţii opuse, atît dinspre "tradiţie", cît şi dinspre "noutate" şi actualitatea strictă.

1. Fantasma tradiţională, feudală, de a nu avea vecini, sau, numai aparent contradictoriu, aporetic, de a te învecina cît mai puţin, cît mai (pe) departe cu vecinii (pe care, la fel ca pe rude, nu ţi-i poţi alege, dar de care nici nu te leagă vreun "sînge" comun: "sîngele", aici, riscă oricînd, la limită, să apară, dar pentru a despărţi, ca element nu de închegare, ci de disoluţie): metafizica proprietăţii ca domeniu. Îndepărtarea vecinilor, aşadar, refularea lor. Altfel spus, pe româneşte, fenomenul istoric al "moşiei": domeniu personal şi ţară. Pe domeniul personal (sau domeniu de personalitate, de personalizare) nu există, nu pot fi suportaţi egali, doar supuşi. Egalii, cel puţin în sens potenţial, afară, sau cît mai departe posibil! Aşa s-au făcut "ţările"! Astăzi - fantasma compulsivă a proprietăţilor cît mai vaste şi a microcomunităţilor de proprietari, pervertire, alterare feudală tipic românească a noţiunii americane de "suburbie". Din suburbie, comunitate apropiată de mici proprietari egali, noi am păstrat doar suburbanitatea. O primă direcţie de dispariţie, de anulare, de ocultare a vecinătăţii, aşadar: tradiţional trans-istorică.

2. Promiscuitatea caracteristică locuirii comuniste, "salvată", pozitivată, reformulată azi, tinereşte, prin practicile de colocaţie, de colocuire.

Vecinul este, aşadar, prea aproape sau prea departe. Se poate defini o justă măsură a vecinătăţii, sau o condiţie spaţială a "bunei vecinătăţi"? Proprietatea exclude, în principiu, Diferitul, alteritatea. La limită, spaţiul privat, alăturarea de spaţii private nu creează vecinătăţi, căci noi căutăm să ne învecinăm cu vecini identici: dorim să nu ne învecinăm decît cu "noi înşine".

Vecinătatea şi vecinul dispar, aşadar, din două direcţii opuse: prin emfaza proprietăţii şi prin ceea ce am numit promiscuitate. Doar în zonele retardate, vecinătatea continuă să funcţioneze şi să conteze. În cîmpul de virtualitate al globalizării, putem vorbi de apariţia unei vecinătăţii delocalizate. Virtual, ne putem învecina cu oricine, în realitate însă, nu. Ni se cedează centrele oraşelor ca să ne înghesuim, iar noi reuşim să co-locuim. În fenomenul absolut nou al co-locuirii şi al co-locaţiei, societatea şi socialitatea pătrund în familie, iar societatea poate deveni, la rîndul ei, mai luminat familiară. Societatea şi familia (dar şi prietenul şi duşmanul, străinul şi familiarul, oaspetele şi gazda) încep să-şi vorbească, să co-locvieze. Co-locaţia înseamnă şi o nouă colocvialitate, este o co-"loquire". Locul şi "logul" intră, timid, în vorbă. Altfel ar pleca, fiecare, înapoi, la loc, acasă. Dar, atunci, de ce-ar mai fi plecat?

Întrebare: un rege, un şef de stat, un potentat au vecini? Nu. Dar dacă nu au vecini, au casă, locuiesc? Nu. Se înlocuiesc la nesfîrşit.


Ne învecinăm cu adevărat numai în spaţiul public. Ecolocraţia

Mai departe. Ideal deci, spaţiul privat tinde mai degrabă spre subminarea, prin amplificare sau prin resorbţie, a vecinătăţii şi a vecinului, a vicinalului.

Ipoteză: numai în spaţiul public, acolo unde nu sîntem "acasă", reuşim să ne învecinăm cu adevărat. Doar în spaţiul public, aparent neutru, neutralizat, vecinătatea se poate debarasa de transformările ei regresiv-agresive în clan, gaşcă, comunitate teritorializată de interese locale. Dacă acesta e preţul pe care trebuie să-l plătim pentru a realiza o "bună vecinătate", eu cred că merită plătit. În acest sens, vecinătatea devine (aproape) sinonimă cu democraţia, în sensul unei parţiale şi extrem de filigranate reactualizări a anticei, pre-democraticei isonomii şi isocraţii (egalitate de putere, participare egală la exercitarea puterii) sub forma unei ">rizom-craţii" (asupra căreia, fireşte, nu-mi propun şi nici nu-mi permit să insist aici).

Pe de altă parte, acasă putem fi vecini doar în timpul liber: familie, vecinătate, anturaj, comunitate, cartier. Părerea mea este, însă, că vecinătatea este ceva diferit şi de familie, şi de comunitate, şi de anturaj. Vecinul nu-mi e nici prieten, nici duşman, nici iubit. Nu putem regăsi, realiza, întîlni, absolut trecător, vecinătatea decît în spaţiul public. Abia acolo - vă propun cu titlu de ipoteză de lucru - ajungem să ne învecinăm cu adevărat. Vecinătatea este o stare instabilă, evanescentă, trecătoare sau, dacă i se propune să se stabilizeze, devine imediat altceva, nu poate fi menţinută. Ideal vorbind, vecinătatea autentică ţine de un anumit concept al cetăţeniei, cum îi spunea Kant, "cosmopolite". Numai în calitate de "cetăţeni ai lumii" putem - vom putea - fi cu adevărat vecini.

Or, condiţia practică de realizare obligatoriu intermitentă a acestei cetăţenii este oferită de mediul de viaţă al metropolelor contemporane, ameninţate însă de impersonalizarea tehnologică. (Va mai trece mult timp pînă cînd vom începe să ne obişnuim cu utopiile imanente, automate, ale noului cadru şi mediu tehnologic de viaţă, pînă vom învăţa să ne folosim cu adevărat de ele, altfel spus să re-ustensilizăm tehnologia, care de mult a încetat să mai constituie o unealtă - altă ipoteză de lucru, fireşte.)

Vecinătatea devine trecătoare. Iar vecinii, vecini de ocazie. Dar poate că numai aşa vom înceta să ne mai deranjăm ca vecini, începînd să ne bucurăm unii de alţii şi unii cu alţii ca vecini. Să acceptăm limitele - ţin de vechea artă a moderaţiei şi a înţelepciunii. Şi care ne este, azi - trebuie să ne întrebăm -, capacitatea de învecinare? Căci dacă în doctrinele războiului actual, în special americane, se vorbeşte de "capacitatea de proiectare a forţei", adică de capacitatea de a interveni cît mai rapid în orice punct al planetei, transformîndu-l instantaneu în "teatru de operaţiuni", ar trebui şi noi să ne întrebăm cu cine vrem, cu cine putem să ne învecinăm în lumea reală, pînă unde se extinde raza noastră (mentală şi fizică) de învecinare.

În trepte, aşadar, şi minimal, netotalizator: de la co-locuire şi co-locaţie, la ceea ce am numit, sugerînd doar, fără a descrie, ">co-loquire" şi, poate, tot minimal, experimental, netotalizant, spre un nou posibil model, punctual ca oricare germene, de socialitate pe care, ca să-mi dau temă de cercetare, îl voi numi colocraţie.

(Pe care, la îndemnul, prin SMS, al fiului meu, Miron, va trebui să-l privim - ce şansă! - şi ca pe o ecolocraţie: ecologia democratică a sistemelor mondial deschise de învecinare).
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer