Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Poveşti pentru copii  Sageata  Perle şi mărgăritare

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Prima şi ultima şedinţă cu părinţii


Sînziana Popescu

03.04.2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Le detest de când mă ştiu şi, sincer vorbind acum, ca de la adult la adult, nu le-am înţeles niciodată rostul. Copil fiind mi se pare normal să le urăşti. Părinţii se întorc de acolo cu tot felul de idei năstruşnice, cum că progenitura vecinului ar fi mai de soi, mai bine dresată, pardon, educată. Află de la educatoare că doar urmaşul lor se scarpină, se înghionteşte sau se scobeşte în nas când îţi e lumea mai dragă sau nu se spală pe dinţi decât o dată pe lună. Că doar puiul lor scump şi drag îşi face dreptate cu pumnul, de câte ori are ocazia. În fine, află nenumărate lucruri pe care cel mic s-a căznit din răsputeri să le ascundă. Lucruri pe care mititelul le-a crezut tainice ies la lumină, de cele mai multe ori cu înfloriturile de rigoare, când se aşteaptă mai puţin. Aşadar, mi se pare absolut firesc ca juniorii să urască din răsputeri şedinţele cu părinţii.

Dar atunci când nu le înţelegi rostul ca adult, când le consideri o pierdere de vreme sau un bun prilej pentru a-ţi face nervi în plus, după o zi minunată petrecută la serviciu, e cam ciudat. Din două una, ori tu ai vreo problemă, ori pur şi simplu aceste şedinţe NU sunt necesare.

Eu, una, am fost la o singură asemenea şedinţă la grădiniţă şi, indiferent dacă e bine sau nu, am decis că n-am să mai calc pe la ceva asemănător nici la şcoală, nici în altă parte. Am să-mi las odorul să ajungă la facultate, aşa, fără să-mi dau seama...
- Mami, ai fost la şedinţă?
- Din păcate pentru mine, da. Dar promit că nu mai fac!
- Aţi vorbit despre mine?
- Mda... Am aflat că-ţi cam baţi colegii, că se face culoar când intri în grupă.
- Cum aşa?...
- Aşa bine, Matei! Se lipesc toţi copiii de perete, ca atunci când vine preşedintele în vizită de lucru.
- Da. Am văzut şi eu. De ce oare?
- Pentru că le e frică de tine, nu mai face pe nebunul, că ne supărăm.

Începe să râdă, deşi nu e nimic de râs.
- Am simţul umorului, nu?
- Da, ai, cât cuprinde. Dar acum nu glumim!
(Şi aici tot eu sunt de vină! Încercarea de a-i cultiva de mic simţul umorului, în ideea că astfel îi va fi mai uşor în viaţă, are să mă piardă.)
- Nu mă bat cu fetele, încearcă să mă îmbuneze...
- Sigur, le tragi doar de codiţe. Mi-a explicat mămica Adinei, cum e nevoită să-i cumpere colegei tale nu ştiu ce funde zi de zi. Dacă-ţi plac chiar aşa de mult fundele ei, îţi cumpăr şi ţie.

Se strâmbă. Fundele sunt "de fete".
- Atunci, dacă sunt pentru fete, n-o mai trage de funde!
- Nu mă bat chiar cu toată lumea, să ştii. Doar cu Marius, David, Andrei, Ştefan şi uneori cu Bogdan...
- Pe Bogdan te rog să-l laşi în pace! Mi-au spus educatoarele că e un copil amărât, cu probleme mari. Tăticul lui îl bate foarte tare acasă, cred că nu-i mai lipsesc şi bătăile tale.
- Mă provoacă!
- Eu cred că vrea să-şi facă prieteni, dar nu ştie cum. Dar oricum, nu despre el discutăm acum. Te rog să nu te mai baţi. Punct! Ţi-am mai spus, oamenii proşti se bat cu pumnii, cei inteligenţi se bat cu vorbele.
- Şi boxul?
- Boxul e un sport! ripostez exasperată, la capătul puterilor.
- Nu câştig mereu, mă informează uşor nemulţumit, de parcă toate astea ar fi ceva normal, la ordinea zilei. De exemplu, săptămâna trecută Andrei m-a bătut de două ori...

Mă pregătesc să nu-l mai aud. La mine e un mecanism de apărare - după trei ore de vorbărie continuă, obosesc. Şi atunci când obosesc, fac greşeli. Promit diverse, semnez petiţii, cumpăr jucării, prăjituri, numai cu gândul la o binemeritată pauză. Aşa că atunci când simt că mă ajunge oboseala, am de ales: ori îl pasez tăticului, atunci când e disponibil, ori surzesc brusc. (E o tehnică specială. Dacă nu sunteţi încă părinţi, staţi liniştiţi, o veţi deprinde rapid după primii ani de viaţă în trei. La viaţa în patru nici nu mai am putere să mă gândesc.)

Când tatăl familiei ajunge acasă, mă găseşte în aceeaşi poziţie, catatonică, cu Matei meşterind la cubuleţe undeva prin preajmă.
- Cum a fost?

Dau din mână exasperată, în timp ce-i predau ştafeta.
- Data viitoare te duci tu! Dar până atunci îi schimbăm opţionalele: nu mai merge la lupte, la aikido, la jiu-jitsu sau ce mai face el pe acolo.
- Bine, dar nu am fost de acord că i s-ar potrivi cultura japoneză?
- Perfect. Îl dăm la origami!

Notă: Sînziana Popescu este creatoarea Tărâmului lui Andilandi, un mini-portal pentru părinţi şi copii.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer