Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Aris Fioretos: Adevărul poate, adeseori, să nu fie gol-goluţ


Iulia Popovici, un interviu cu Aris Fioretos

06.04.2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Aris Fioretos a venit la Bucureşti pentru o conferinţă şi lansarea versiunii româneşti (publicată de editura Polirom) a romanului său, de mare succes internaţional, Adevărul despre Sascha Knisch. Născut în Suedia, cu părinţi de origine greacă şi austriacă, Fioretos e un scriitor al epocii globalizării: constant preocupat de chestiunea identităţii, romanele sale - pe care şi le traduce singur în engleză, această ediţie fiind cea considerată definitivă - se petrec în Berlinul începutului de secol, tema Adevărului... fiind alternativa identitară a travestiului şi sexualităţile de graniţă ca manifestare a complexităţii psihologice inevitabil umană.


Iulia Popovici: Sunt cărţi, cum e Procesul lui Kafka, extrem de greu de citit din cauza presiunii psihologice, din pricina faptului că ştii că personajul va "pierde". V-aţi gândit vreodată că acelaşi lucru s-ar putea întâmpla cu Adevărul despre Sascha Knisch?
Aris Fioretos: Aveţi cu siguranţă dreptate, sunt cărţi în care ţi-e teamă să citeşti pagina următoare; cu romanul meu n-aş vrea să se întâmple la fel, dar se întâmplă în cazul lui Kafka sau al filmelor la care te uiţi spunând: "Nu, te rog, nu face asta!", iar ei, bineînţeles, nu te ascultă. Au, indiscutabil, o doză de suspans, şi asta nu e rău într-o operă de artă.

I.P.: Romanul dvs. e unul "tipic" vienez, şi în ce priveşte construcţia, şi din punctul de vedere al temei.
A.F.: Îmi imaginez că referinţa vieneză este Freud şi psihanaliza. Cu avantaje şi dezavantaje, Freud şi colegii săi au acaparat sexualitatea secolului XX. Eu, însă, am descoperit o figură diferită (pe care se şi bazează unul dintre personajele mele), ale cărei idei despre sexualitate erau cu totul altele. Hirschfeld (despre el e vorba) se referea la obiectul său de cercetare ca fiind biologia sexuală, iar Freud îl lua, cumva, în râs, pentru că ideile lui erau, ce-i drept, eclectice. Nici nu era foarte sigur de teoriile lui, însă era un povestitor fascinant. Acelaşi lucru îl pot spune şi despre Freud, asta e şi ceea ce rămâne, la urma urmei, din cazurile tratate de el; "poveştile" mă fac, pe mine unul, să citesc Freud. Nu sunt un fan al studiilor lui clinice, însă studiile de caz sunt fascinante, sunt literatură de bună calitate. Cu Hirschfeld se întâmplă la fel: cercetările lui sunt foarte ample, a fost probabil primul care şi-a bazat teoriile pe studiul statistic. E autorul unui chestionar psiho-biologic cu un şir infinit de întrebări, pornind de la care şi-a construit teoriile; era aproape un grafoman, a scris foarte mult, printre care o istorie a sexualităţii în patru volume.
Cazurile lui sunt un exemplu de proză cuceritoare, iar faptul că vorbesc despre oamenii reali le face foarte emoţionante. Pe vremea aceea, societatea nu era deosebit de deschisă în ce priveşte comportamentul sexual (nu că acum am sta mult mai bine, am creat tabuuri noi, doar că, îmi imaginez, nimeni nu se mai sinucide în zilele noastre din cauza opţiunilor lui sexuale), iar Hirschfeld a fost unul dintre puţinii intuind că sexualitatea nu ţine de medicină, ci e o formă de manifestare a diversităţii umane, şi nu ar trebui tratată ca patologie.

I.P.: Cum l-aţi descoperit pe Hirschfeld?
A.F.: Printr-o coincidenţă. Am un bun prieten în Suedia al cărui nume e Hirschfeld, aşa că-mi era cunoscut, ştiam că vreau să scriu un roman despre sexualitate şi ştiam că se va petrece în Berlin (din diferite motive, unul fiind că e legat de anterioara mea carte). Am dat peste povestea lui Hirschfeld, am descoperit diverse lucruri despre institutul lui ("Fundaţia" din Adevărul despre Sascha Knisch), şi toate se potriveau foarte bine cu ceea ce voiam eu să fac.

I.P.: De aici şi transferurile între Viena şi Berlin.
A.F.: De fapt, personajul meu e originar din Viena şi se mută la Berlin, dar când e vorba despre sexualitate e greu să eviţi Viena.

I.P.: Există unul sau mai multe adevăruri ale lui Sascha Knisch?
A.F.: E cumva mai complicat decât adevărul gol-goluţ. De fapt, e o carte care încearcă să arate că adevărul poate, adeseori, să nu fie gol-goluţ. E un roman care vorbeşte mult despre travestiuri, disimulare, în condiţiile în care literatura are întotdeauna ceva dintr-un deghizament. Pe de altă parte, m-a interesat mereu să scriu o poveste nu neapărat de suspans, dar oarecum poliţistă, plecând de la premiza că genul permite un "dénouement", o dezvăluire în final. Am vrut să preiau modelul şi să-l complic un pic. În anumite momente ale cărţii, ajungi să crezi că ai aflat adevărul, apoi totul se întoarce cu 180 de grade, devenind un caleidoscop. Sunt două astfel de răsturnări în carte şi trei perspective diferite, şi e foarte dificil să faci lucrurile credibile, să faci cititorul să înţeleagă şi să accepte aceste răsturnări. Dar pentru mine provocarea adresată cititorului e importantă, e important să înţelegi această complexitate a identităţii umane, despre care am fost crescuţi să credem că e legată, de la un punct încolo, de sexualitate. Am vrut să vorbesc despre asta, despre ramificaţiile politice şi ideologice ale construcţiei identitar-sexuale, şi era necesar ca povestea să aibă loc la începutul secolului XX, dar înainte de 1933, pentru că odată cu venirea la putere a naziştilor noţiunile noastre de bine şi rău au devenit foarte rigide, iar relativizarea lor, foarte dificilă.
Pe de altă parte, cartea mea e foarte contemporană, temele ei sunt cele care ne preocupă astăzi, dar sunt genul de autor care are nevoie de ceva distanţă ca să vorbească despre ele.

I.P.: Câtă libertate ficţională v-aţi luat, având în vedere că nu vorbiţi despre fapte istorice recognoscibile, dar de arhitecturi urbane reale?
A.F.: Oraşul din roman nu e numit explicit, însă el se confundă cu Berlinul, şi ar putea foarte bine servi drept ghid pentru capitala Germaniei în 1928. Am un fel de respect pentru acurateţea istorică, dar nu sunt fetişist când vine vorba de asta. Romanele istorice mi se par foarte limitative, sunt nişte urne pentru mumii, dacă faci o greşeală cât de mică într-un astfel de roman, cititorul îşi pierde încrederea în tine ca scriitor. Pe mine mă interesează să descopăr fapte din istorie care au încă relevanţă pentru lumea de azi, elemente ale viitorului, dar în trecut, cu care te poţi juca, poţi jongla între ceea ce s-a petrecut cu adevărat şi ceea ce s-ar fi putut întâmpla. În final, s-ar putea să înţelegem istoria mai bine.

I.P.: Pe când vă ocupaţi cu cercetarea literară, aţi scris mai multe studii despre Paul Celan, un poet a cărui identitate e şi ea foarte complicată.
A.F.: A fost odată ca niciodată când am scris despre Celan, Walter Benjamin şi alţii. Celan era important pentru mine - personal, nu ca cercetător - pentru că el întrupează, cumva, toate contradicţiile secolului XX, dar într-un mod atât de cumplit: evreu de origine, scriind în limba celor i-au ucis neamul, fără să fi trăit vreodată în Germania. Într-un fel, relaţia lui cu teme cum ar fi identitatea lingvistică, identitatea culturală sau etnică şi felul în care aceste dimensiuni distincte se intersectează, dar intră şi în conflict, mi s-a părut întotdeauna fascinantă. Există un interviu excelent cu Celan, de la jumătatea anilor '60, în care el vorbeşte despre realismul sufletului şi despre faptul că un poem ar trebui să funcţioneze ca un cristal în spectroanaliză: are enorm de multe faţete, iar unele sunt, în realitate, contradictorii, deşi funcţionează în acelaşi text. Totul depinde de unghiul din care priveşti/citeşti poemul. Ideea că poţi construi artefacte pentru care contradicţia să fie un element identitar constitutiv mi-e foarte apropiată.
Ca literat, am încercat să găsesc un mod de a citi poemele lui Celan astfel încât ele să nu pară mai puţin decât sunt, să-şi păstreze complexitatea. Dar eu sunt prozator, nu poet, şi cred că Celan a dus poezia la limita ei. Ceea ce văd acum sunt feluriţi epigoni ai lui; şi Celan, şi Beckett au dus literatura până la punctul maxim la care ea poate ajunge.

I.P.: Cum au convieţuit în cazul dvs. identitatea de teoretician şi cea de practician al literaturii?
A.F.: Pentru mine, a fost mereu o contradicţie. Prima mea carte a fost o colecţie de poezie în proză, un an mai târziu mi-am dat doctoratul. Timp de mulţi ani, teoria şi practica literară au coexistat, dar nu pot spune că mi-a plăcut vreodată. Întotdeauna am vrut să părăsesc universitatea. Problema cu ea e că dacă eşti cu puţin mai harnic decât marea majoritate, ajungi să fii promovat; în 15 ani, am ajuns la concluzia că trebuie să plec şi până la urmă asta am şi făcut. Apoi, am descoperit că literatura şi cercetarea au AND-uri diferite; ca scriitor, trebuie să-ţi creditezi primul instinct, altfel nu funcţionează, apoi să cauţi cuvântul din spatele primului cuvânt, şi aşa se naşte literatura. Ca cercetător, e exact invers: niciodată nu trebuie să ai încredere în primul instinct, abia al doilea înseamnă reflecţie, dar primul cuvânt e cel pe care trebuie să-l foloseşti.

I.P.: Şi aţi ales literatura.
A.F.: Nu ţinea de alegere, ţinea de supravieţuire.

I.P.: Fiica dvs. are, cum aţi avut şi dvs., o viaţă între ţări şi limbi. Ce identitate credeţi c-o să-şi asume ea?
A.F.: Sincer, nu m-am gândit până acum. Mama ei e suedeză, de origine scoţiană. Pentru mine, are o singură identitate: e fiica mea. Deocamdată, nu vorbeşte suedeză decât acasă, cu mama şi tata, şi germană în rest. O să fie interesant cum se va vedea ea însăşi. Niciodată nu e uşor. Când eşti copil, găseşti întotdeauna ceva împotriva căruia să te revolţi, faţă de părinţi e cel mai simplu.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer