Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  carnetzELLE

Iubesc femeeeiaaaa...


Alex. Leo Şerban

11.02.2008
Elle
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Gică Petrescu a zis-o, probabil, chiar înaintea Hollywoodului: "Iubeeesc femeeeeiaaaa... Blondă sau brună, eu pe ea o iubesc!"

Diferenţa ar fi că Nea Gică a iubit - se pare - o singură femeie: pe soţia lui. Hollywoodul le-a iubit pe toate: blonde, brune, roşcate... Cam astea ar fi culorile. Cine ar vrea să iubească o femeie cu părul verde sau mov?!

Dumnezeu a creat Femeia, Hollywoodul a trimis-o la produs.

Brunetele sînt focoase. Roşcatele sînt păcătoase. Iar "bărbaţii - se ştie - preferă blondele". Din fericire, probabil pentru a nu discrimina şi a păstra echilibrul lumesc al culorilor, producătorii de la Hollywood au băgat în filme de toate, din toate şampoanele, şi pentru toate gusturile. Greu să-ţi dai seama, totuşi, care era roşcată şi care, doar şatenă, în producţiile de pînă la apariţia filmului color (1935).

OK, ştiai că Mae West (despre care W.C. Fields spunea că este "ideea de Cleopatra a unui instalator") era blondă, pentru că avea părul alb în filmele alb/negru în care juca; dar blonzimea aia era ca un travesti: de cum deschidea gura era clar că fundul sufletului ei era un amestec obraznic de brun şi roşcat...

Vedeai că Marlene Dietrich era blondă (mai ales dacă filmul se chema Blonde Venus), dar nu-ţi puteai închipui că poate fi atît de blondă, cu părul acela explodat, gata să-şi ia zborul de pe cap, ca o păpădie umană; şi nu era: era doar o perucă...

Ginger Rogers, pe care Fred Astaire o-nvîrtea ca nimeni altul pe ringul de dans, părea - şi ea - cît se poate de blondă; dar poate că nu era decît o roşcată foarte deschisă...

Jean Harlow era blondă, chiar foarte blondă, cea mai blondă - blondă platinată; dar numai partenerii ei, coafeza şi cosmeticiana cunoşteau toate nuanţele acelui blond...

Marilyn Monroe a trăit în cultul lui Harlow, cu care a vrut să semene încă de mică. Nu era blondă naturală (văzînd filmele făcute la Hollywood, te-ntrebi cine mai era, cu adevărat, "blondă naturală"!), mai degrabă o şaten-roşcată; dar, aşa cum transsexualii spun că sînt femei în corpuri de bărbaţi, Marilyn (pe atunci, doar Norma Jeane) era o blondă într-un cap de şaten-roşcată. A avut norocul să-ntîlnească pe cine trebuie (la drept vorbind, un şir de "cine trebuie"...) şi să devină blondă. Blondă "integrală": avea obiceiul să-şi vopsească pînă şi părul pubian! Şi a devenit cea mai faimoasă blondă a marelui ecran, de la-nceputuri şi pînă în prezent.

Care ar fi cea mai celebră roşcată? Probabil, Rita Hayworth.

Cea mai celebră brunetă? Sper că Louise Brooks.


"Blondes have more fun?"

Dar, dacă-nchidem dicţionarul cinematografic şi revenim în actualitate, ne dăm seama că nimeni - nici una dintre vedetele feminine de acum - nu poate aspira la statutul de "cea mai"! Modele vin şi trec, lăsînd în urmă cadavre de staruri. Indiferent de culoarea părului.

Exemple? Pînă acum 10 ani, Sharon Stone era - poate - "cea mai fierbinte blondă a marelui ecran"... Tupeul cu care a lăsat să se vadă tot, încrucişîndu-şi picioarele în Basic Instinct, a propulsat-o ca o rachetă în imaginaţia masculilor care merg la cinema. A fost ca un viol, doar că făcut de-o femeie. Spărgătorul de gheaţă cu care personajul ei pervers lăsa găuri în bărbaţii care aveau ghinionul să-i treacă prin pat era vax pe lîngă păsărica-de-o-clipă, uite-o-nu-e, cu care a bătut piroane în fantasmele lor. Dacă Brigitte Bardot, 35 de ani mai devreme, dezbrăcată de Roger Vadim în... Şi Dumnezeu a creat Femeia, tăiase ecranul ca un stilet de carne, lăsînd multe suflete însîngerate şi cam tot atîtea cearşafuri pătate, Sharon Stone n-a avut nevoie decît de acel joc de picioare - şi de o ţigară-ntre degete - pentru a obţine acelaşi efect. Ţigara-i venea direct din portţigaretul lui Dietrich; tupeul, de la Mae West. Stone a făcut-o uitată pe cealaltă blondă zburdalnică a Hollywoodului, Kim Basinger, care-şi lăsase doar pălăria pe cap în striptease-ul administrat lui Mickey Rourke în 9 săptămîni jumate - pe muzica (probabil, o simplă coincidenţă de nume) lui Joe Cocker... Dar, de la blondă la blondă, deosebirile erau notabile: Basinger era lascivă, da, şi suficient de neinhibată (evident!), dar avea un fel de a se abandona care era destul de ingenuu. Basinger, cu blonzimea ei inocent-păcătoasă, era fiica lui Marilyn - cea care, chiar şi atunci cînd gîngurea chestiile cele mai cinice (cînd îi explica, de pildă, viitorului-socru miliardar din Bărbaţii preferă blondele de ce e normal să-şi dorească diamante... pentru că, of course, ele sînt "a girl's best friends"!), îşi păstra o candoare care o făcea dezarmantă. Basinger nu se dădea înapoi de la striptease, normal că nu, doar filmul era din 1985! Dar era forma ei de a-şi afişa vulnerabilitatea.

Stone, în schimb, n-avea nimic vulnerabil. Striptease-ul ei de-o secundă era o formă de violenţă. Părul era o capcană. Avea o bucată de gheaţă în loc de inimă şi un ditamai aisbergul în chip de creier, gata să scufunde orice "Titanic" masculin. Cu Sharon Stone, blonzimea "angelică" ia o pauză, suflîndu-ţi fumul în faţă ca şi cum ţi-ar fi spus: "Fraiere!"


Există filme după şampon?

Doi ani mai devreme, Julia Pretty Woman Roberts tocmai îşi făcuse buclele de castaniu-roşcată în filmul cu Richard Gere. Numai că (detaliu interesant!), atunci cînd făcea trotuarul, personajul ei purta o perucă blondă... Ideea că trebuie să fii blondă ca să te prostituezi şi să fii, de fapt, castaniu-roşcată ca să te emancipezi era fie o genială găselniţă a producătorilor - o mică-mare revoluţie în lumea vopselurilor de păr şi a imaginilor aferente -, fie o întîmplare. Fie o tîmpenie. Cert este că aşa a fost şi aşa a rămas: Roberts e "păcătoasă" cînd e "blondă" şi "semi-virtuoasă" cînd e "naturală". Pygmalionul Gere o ia de pe stradă şi-o face doamnă, dînd jos artificiul şi scoţînd la iveală "adevărul profund".

Iar "adevărul profund" e că cineva încurcase şampoanele la Hollywood... Nu exista nici o noimă ca lucrurile să stea aşa, şi totuşi aşa stăteau. Nici chiar Gere - care trecuse prin postura de American Gigolo - nu avea nimic împotrivă ca ele să stea aşa: OK, în filmul din 1979 el găsise în Lauren Hutton o blondă cu apetit sexual peste medie, dar Hutton nu era "escort" - "escortul" era el! Pur şi simplu, după jumătate de secol de dictatură a şamponului hollywoodian, cînd rolurile păreau definitiv distribuite - blondele angelic-perverse (vezi Basinger, Marilyn, Lana Turner, Harlow...) de o parte, roşcatele păcătoase (vezi Hayworth, Katharine Hepburn...) de alta şi brunetele focoase (vezi Carmen Miranda, Jane Russell...) la mijloc -, se schimbase macazul. De parcă cineva stinsese lumina pe platouri, hotărînd că nu e importantă culoarea părului... Ce-i drept, "marea dezordine cromatică" începuse de mult - mai mult intuitiv -, doar că acum, dintr-o dată, era adusă în stradă, ziua-n amiaza mare: femeile sînt de toate felurile, bărbaţii iubesc femeile, deci bărbaţii iubesc toate femeile, indiferent de culoarea părului! UF. Trecuse cam mult pînă ca Hollywoodul să admită, "oficial", acest adevăr.


Hitchcock preferă blondele

Pînă să se ajungă la moda asta recentă, în care actriţele se îngraşă ca să "încapă" într-un rol (că de slăbit, slăbesc toate!), vedetele de la Hollywood încercau cutia cu vopseluri de păr. Filmul cel mai explicit, din acest punct de vedere - explicit şi pentru că este vorba, acolo, despre dublu, mască şi substituţie -, este Vertigo al lui Hitchcock (1958). Kim Novak joacă rolul unei blonde care se sinucide. Apoi, Kim Novak joacă rolul unei roşcate care se sinucide! Tot clenciul filmului ţine de faptul că este una şi aceeaşi persoană - care, evident, nu se poate sinucide de două ori...

Hitchcock nu revoluţionează codul şamponurilor: femeia "pură", eterică şi intangibilă este blonda; femeia păcătoasă, carnală şi vulnerabilă este roşcata. Performanţa lui Novak, în ambele roluri, este remarcabilă - cu atît mai mult cu cît ea trebuie să "joace în joc", ca să zic aşa: personajul jucat la-nceput este "demontat", de la jumătate, cînd cele două personaje jucate de ea îşi dispută chipul şi talentul actoricesc. Este notoriu faptul că Hitchcock nu avea o părere bună despre actori (despre actriţe, cu atît mai puţin!). Nu a cruţat-o, cu comentariile sale sarcastice, nici pe Kim Novak - deşi, dovadă stă filmul, este extraordinară în Vertigo. Dar este interesant cum un mare cineast reface, la scara propriei filmografii, acel "cod al culorilor capilare" pe care Hollywoodul îl instaurase aproape subliminal.

Ingrid Bergman pusă deoparte (care nu e, nici ea, o "brunetă focoasă"), celelalte două actriţe-fetiş ale maestrului suspansului sînt blonde: Grace Kelly a fost blondă, Tippi Hedren a fost tot blondă... În imaginarul (pervers, trebuie spus) al lui Hitchcock, o femeie distantă şi blondă, foarte doamnă, cumva rece, este o culme a erotismului. Nu portugheza Miranda, "bomba braziliană" (ei da, pentru Hollywood, ce mi-e Portugalia, ce mi-e Brazilia!), nu mexicana Dolores del Rio reprezintă, pentru placidul britanic, promisiunea unei partide toride de sex - ci blonda clorotică. Hitchcock n-ar fi avut ce face cu Salma Hayek; ar fi preferat-o, de departe, pe Nicole Kidman sau Charlize Theron.

Blondele hitchcockiene sînt un caz aparte, deoarece naivitatea lor nu e nici măcar sugerată. Sînt reţinute - ceea ce e cu totul altceva! Fantasma sexuală a lui Sir Alfred - genul "învăţătoare" - este căutată în toate actriţele care-au lucrat cu el, şi uneori găsită: nici Bergman nu era departe de acest model, după cum Grace Kelly (în ciuda glamour-ului său off-camera) putea fi foarte bine "fata de la ţară", cu o carte în mînă, predînd copiilor în faţa unei table pe care a desenat - ambiguu - un morcov. (Paranteză: Julie Andrews - care-a rămas în istoria filmului mai ales prin rolul guvernantei din Sunetul muzicii - joacă în alt film al lui Hitchcock, Torn Curtain, şi este cel mai complex şi mai neliniştitor rol al său.) În spatele aparenţei de calm şi de frigiditate bine-crescută a eroinelor hitchcockiene stau pe vîrful picioarelor, privind pe deasupra gardului care le "reţine", frustrări, fantezii şi fantasme pe măsură. Blondele lui Hitchcock nu se regulează pe faţă, dar pe faţa lor se regulează toate figurile pe care le au în minte...


Războiul culorilor s-a încheiat: toată lumea a cîştigat!

Astăzi, odată schimbat macazul şi încheiat războiul culorilor, nu se poate spune că a învins nicio parte. Brunetele, blondele şi roşcatele (acestea din urmă, ceva mai puţine totuşi) convieţuiesc la Hollywood şi-şi îşi trag rolurile de sub picioare pentru că - nu-i aşa - or fi diamantele cele mai bune prietene ale fetelor, dar cele mai bune prietene ale actriţelor sînt vopselurile de păr. Aşa se face că ne trezim cu o Uma Thurman sau o Charlize Theron brunetă, cu o Cate Blanchett roşcată, cu o Reese Witherspoon şatenă sau cu o Angelina Jolie blondă platinată. Deşi e greu de crezut că Salma Hayek va apărea, vreodată, blondă în vreun film, nimic nu (mai) e imposibil! Versatilitatea este noua regulă de aur pentru a supravieţui la Hollywood. Chiar dacă, şi în trecut, actriţele îşi vopseau părul pentru a intra în "pielea" unui rol - ne amintim, poate, de Bette Davis blondă, de Joan Crawford roşcată sau de Marlene Dietrich brunetă -, aceste transformări erau mai curînd excepţionale; astăzi, ele au devenit regula. În lupta pentru roluri interesante, sau doar lucrative, vedetele de cinema de la Hollywood nu se mai împiedică în simple amănunte cum ar fi tubul de vopsea. Iar de cînd unele dintre ele fac reclamă la mărci de produse, se poate spune că a intrat chiar în job description.

Care este mai dezirabilă - bruneta, blonda sau roşcata?

Să fim serioşi: nu doar că e o chestiune de gust, dar cine spune că nu pot fi "alternate"? Nu ca în adulter, ci ca la salonul de coafură...

Totul e să ai rădăcini bune;)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică


Spacer Spacer