Oraşul

Gen: Dramă

Structură: 7 scene

Lungimea textului: 39 de pagini

Personaje:
1 femeie / 4 bărbaţi
El - Bassin, Serghei Alexandrovici
Ea - Tatiana, soţia lui
Tatăl - Bassin, Alexandru Georgevici, tatăl lui
Maxim - prietenul lui
Şoferul - un taximetrist


Observaţii: Piesa trebuie adaptată la un spaţiu şi un loc concret. Numele personajelor pot fi schimbate. Chiar şi în interiorul scenelor pot fi operate schimbări.

Serghei Alexandrovici şi soţia sa, Tatiana, se ceartă. Totul a pornit de la faptul că el îşi rătăceşte întotdeauna lucrurile, iar ea trebuie să-i poarte mereu de grijă. Serghei urmează să plece într-o călătorie care nu se ştie cât va dura, iar ea îi reproşează că nu-i vorbeşte deschis despre intenţiile sale.

Lui nu i s-a întâmplat niciodată nimic care să-i schimbe viaţa într-o clipă, dar asta nu-l împiedică să monologheze pe această temă, găsindu-şi cu greu cuvintele potrivite.

Soţul Tatianei discută la un ceai cu prietenul său, Maxim, despre graba cu care trece timpul şi despre rutina din viaţa de la oraş. Maxim ar avea nevoie de un împrumut, dar Serghei nu-l poate ajuta: va renunţa la slujbă, va pleca la drum în curând, iar banii trebuie să-i lase Tatianei. Nu ştie încotro se îndreaptă, dar este în căutarea unui sens. Lui Maxim i se pare că prietenul e arogant şi că îi place să se victimizeze. Serghei reuşeşte să-şi facă înţeles dispreţul pentru gesturile de complezenţă şi lipsa de intimitate specifice vieţii urbane.

Serghei nu poate dormi iar Tatiana este trează şi ajung din nou la dispute. El încearcă să explice că nu se mai poate bucura de nimic şi simte nevoia de a sta singur o vreme, pentru a se regăsi. Ea nu vrea decât să fie cu el şi cu copilul lor. Serghei îşi doreşte să plece în alt oraş, dar îl opreşte teama de necunoscut şi de ideea întoarcerii. Importantă nu este destinaţia, ci depărtarea. Pe ea, toate aceste mărturisiri o jignesc şi o umplu de griji. Îi prinde răsăritul depănând amintiri cu imagini din viaţa reală sau difuzate la televizor, care i-au marcat.

Încearcă să-i vorbească şi tatălui său despre decizia sa şi despre posibilitatea unei demisii sau a unui început în altă parte, fără planuri. Alexandru Georgevici crede că fiul său este imprudent şi egoist. El a trecut deja printr-o asemenea stare, dar soţia lui a fost acolo pentru a-l ajuta să treacă peste ea, chiar dacă, apoi, i-a reproşat nepăsarea. Tatăl nu a plecat atunci şi din cauza vremurilor, Serghei însă, intenţionează să-şi respecte decizia.

Tatiana înşiră într-un monolog câteva din lucrurile care o leagă de acest oraş de care se simte ataşată. Soţul ei se urcă într-un taxi, negociază preţul drumului şi ajunge într-un alt loc.

Montări în România:
Teatrul Act, Bucureşti, 2005
Regia: Cristian Juncu
Traducerea: Vlad Massaci şi Cristian Juncu
Cu: Vlad Zamfirescu, Nadiana Sălăjean, Florin Zamfirescu, Gheorghe Ifrim, Constantin Drăgănescu.
Cronici ale spectacolului în Agenda Culturală.

---

El: Max, ascultă, ţi-am zis doar, habar n-am unde plec. Nu ştiu cum, dar în ultima vreme trebuie să mă toace toţi pe tema asta, explicaţii peste explicaţii. Şi apropo, te invidiez că-ţi renovezi casa, înţelegi? Sigur, nu te invidiez pentru cum o faci, ci pentru că vezi un sens în a o face. Te invidiez pentru dorinţa asta.
Maxim: Ce tot spui acolo? Ce sens?! Faci glume? Urăsc renovarea asta. Pe mine mă urăsc, cu renovarea mea cu tot. Ce ziceai de malul celălalt? "Te invidiez"... (dă din cap) Normal, stai pe mal şi... ţânţarii ciopor pe tine, să zicem. Şi pe malul celălalt, sigur, nici picior de ţânţar - de fapt sunt prea mici ca să-i vezi. Mă invidiază!
El: Te invidiez, da! Tu... renovezi, ceea ce înseamnă că la tine lucrurile sunt, mai mult sau mai puţin, în regulă. Nu trebuie decât să le-aranjezi un pic că gata, sunt în regulă. Unora li se pare că fără o casă de vacanţă nu mai pot să trăiască - aşa că se apucă şi-şi construiesc una; alţii trebuie să se însoare, alţii divorţează, alţii îşi pun în cap să facă jogging în fiecare zi, toată viaţa. Important este ca toate astea să aibă un sens. Un sens! Iar eu, după cum văd, aici o să putrezesc... în oraşul ăsta, pe strada asta, în apartamentul ăsta... până la sfârşit! Aşa încât nu numai că n-am nici un chef să renovez, dar n-am chef nici măcar să frec podeaua, n-am chef nici pe mine să mă mai spăl.

(pauză scurtă)

Maxim: (liniştit) Cum poţi să vorbeşti aşa despre viaţa mea! N-am înţeles. Ce-ţi închipui? Am motive cât se poate de concrete să renovez. Am motive concrete şi gânduri concrete.
Şi vii tu cu: "unii renovează, unii se-nsoară, alţii slăbesc". Cum poţi să generalizezi aşa? Iar pe tine să te scoţi din ecuaţie. Nu vezi ce jignitor e? Eu, care va să zică, plec într-o călătorie, pe când tu ai renovarea.
El: Max, Max...
Maxim: (maimuţărindu-l) "Te invidiez pentru renovarea ta". Câtă aroganţă: adică, eu sunt aşa de sensibil, sufăr, tare aş vrea să fiu un pic mai simplu, aşa ca tine Max, ca să pot să-mi găsesc scopul vieţii într-o renovare.
El: Ascultă, ce-i cu tine?! Max, ai dat o interpretare pe care n-am avut-o absolut deloc în vedere.
Maxim: Oh, n-ai avut-o în vedere! Ba exact asta ai vrut să spui, şi nu numai acum, dintotdeauna. Crezi c-acum îţi văd prima oară faţa asta de... "iertaţi-mă, trăiesc ceva total ieşit din comun şi absolut inefabil..." Nici până azi nu te-am iertat pentru... cred că nici nu mai ştii, acum hă-hă... exact faţa asta, exact-exact. Mi-ai zis: "nu pot să te-ascult acum, tocmai am terminat o carte", nu mai ştiu ce mare carte, "şi sunt încă bulversat de impresii, nu mă pot elibera" - după care te-ai cărat, aşa, mâhnit.
El: Max, încetează! Ce tot spui...
Maxim: Sau la şcoală, când ai apărut cu mâna-n ghips. Palid, rănit. Şi cu faţa asta. Toţi în jurul tău cu "oh"-uri şi "ah-uri" şi "te doare", "sigur te doare" şi "cum s-a-ntâmplat", la care tu: "eh, nimica toată, deja mi-e mai bine" când, deodată, o tresărire, un spasm, de parcă tocmai atunci te fulgerase durerea şi o îndurai. Ptiu! Nu mai pot să-ţi văd faţa asta!
El: Ajunge! Noroc că n-am mers şi la aceeaşi grădiniţă. Gata! Bun! M-ai convins. Nu te invidiez... îţi merge mult mai rău decât mie. Dar bani tot nu pot să-ţi dau, îmi pare rău... Şi dacă ai de gând să te cufunzi şi mai adânc în copilărie, atunci la revedere! (se aşază)

(pauză)

Maxim: Nu mi-am terminat ceaiul... Serghei, dacă plec acum, cine ştie peste cât timp o să te mai sun sau să mai trec pe-aici? Îmi vine să plec chiar acum, dar n-ar fi bine...
El: Maxim...
Maxim: Nu-mi mai spune Maxim. M-am obişnuit să-mi zici Max. Şi sper că nu crezi că din cauza banilor am...
El: Ei, da' ce, mă crezi idiot?
Maxim: Nu, ştii de ce am explodat aşa? Din cauză de "te invidiez". Fiindcă mi-e frică, mi-e îngrozitor de frică de... de momentu' când renovarea o să se termine. Înţelegi? Deodată, renovarea se termină. Şi atunci... ce-o să fie? N-o să mai am motive să mă mai plâng. Adio cu asta... Dar pe de altă parte, nici aşa nu poa' să rămână, că-i insuportabil. Şi vii tu cu bocancii - cu sensu', cu "unii aleargă, alţii slăbesc".

(Beau ceai şi tac)

Nume

Email (nu va fi publicat)

Website (optional)

Titlu comentariu

Comentariu

Comentariile cu greşeli de ortografie, cele care nu folosesc un limbaj civilizat şi cele care se referă la altceva decât la articolul comentat vor fi şterse.