Doru Mareș, critic de teatru, traducător (n. 24.11.1957, Pucioasa, județul Dîmbovița). Absolvent al Facultății de Filologie, Universitatea din București (1982). Secretar literar al Teatrului Bacovia din Bacău (din 2011), cronicar teatral la revista Observator Cultural (2000 - 2012), România Liberă (2011), director al Teatrului Andrei Mureșanu din Sfîntu Gheorghe (2000 - 2004), consilier la Direcția Generală Artele Spectacolului din Ministerul Culturii (1999 - 2000) și șef al Biroului de Presă (1997 - 1999). Peste 2.000 de articole de critică în domeniile teatru și literatură, reportaj cultural și social, eseu, poezie, traduceri. A publicat volumul de poezie Mimând orgasmul social (Cartea Românească, 1998), câștigător al Concursului pentru debut al Asociației Scriitorilor București, 1997, și a editat mai multe antologii de poezie, proză, teatru; a tradus din limba franceză un număr impresionant de titluri, din toate genurile. A semnat regia și scenariul la trei eseuri teatrale, pe texte de Mariana Marin, Virgil Mazilescu, Nichita Stănescu, Simona Tache și Pavel Șușară, montate pe scene profesioniste, și alte șase pe scene neprofesioniste. Membru în mai multe jurii literare și teatrale (Juriul Galei UNITER 2020; Juriul de nominalizări al Galei UNITER 2008, 1996; Juriul Concursului Național de Dramaturgie, organizat de Ministerul Culturii și Cultelor și Teatrul Național Mihai Eminescu din Timișoara, ediția 2009, 2005; Juriul Concursului de Dramaturgie Camil Petrescu al Ministerului Culturii, ediția 2001; Juriul Festivalului Internațional de Teatru al Teatrului Tineretului din Piatra Neamț, edițiile 2016, 2010, 1998, 1996 ș.a.); organizator de festivaluri de teatru. Membru: Asociația Internațională a Criticilor de Teatru, Uniunea Teatrală din România și Uniunea Scriitorilor din România.
Întrebările adresate de Liviu Malița lui Doru Mareș au fost următoarele:
1. Dramaturgia românească din perioada comunistă este, după 1989, puțin prezentă în repertoriile teatrelor. Care credeți că sunt explicațiile?
2. Puteți avansa titluri de piese din perioada 1948 - 1989 pe care le considerați necontaminate de ideologia / propaganda comunistă?
3. Ce autori din această dramaturgie continuă să vă rețină atenția? De ce?
4. Ce piese considerați că au un potențial scenic inclusiv astăzi?
Doru Mareș: Domnule Malița, întrucât, personal, văd un pic diferit lucrurile (poate ar trebui reformulate întrebările?), mulțumindu-vă pentru că mă credeți îndrituit să răspund la ele (eu aș avea ceva îndoieli), o voi face punându-le cumva laolaltă.
În primul rând, nu știu exact ce înseamnă "dramaturgie românească din perioada comunistă": dramaturgia de limbă română din perioada 1947 - 1989? Atunci nu locul în care a fost scrisă e important și, în consecință, nu am pica tocmai rău, de la Eugène Ionesco (bun, tradus, dar apropriat, în ultimă instanță) până la Matei Vișniec care, slavă Domnului, se joacă mult (în fine, într-o ritmicitate convenabilă) și pe bună dreptate (se poate și mai bine, ca să zic așa). Varianta a doua este dramaturgia scrisă pe actualul teritoriu al statului numit România în aceeași perioadă. Integral, indiferent de limbă. În definitiv, dacă FNT și Gala UNITER cuprind toate teatrele din acest areal, nu văd de ce dramaturgia ar avea alt statut. Aici mă văd însă căzut în capcana (inevitabilă?) a lipsei de informație. Din păcate, fosta Editură Kriterion a dispărut (sunt evidente câteva defecte, datorate fie modului în care au fost privatizate editurile la finalul anilor \'90, fie lipsei unor programe provocatoare pentru noile edituri - aici însă ne aflăm în deșertul absolut al unor politici culturale coerente și de termen cel puțin mediu, dar cine să le gireze / gereze?).
Cred că lacunaritatea informației legate de dramaturgia și, în general, literatura de limbă română făcută în respectiva perioadă, indiferent unde pe mapamond, este un fenomen de o gravitate extremă. Nu e vorbă, e ajutată și de un anume soi de educație a (non)informării, cu ceva damf de orgoliu autohtonist de scurtă respirație (o reiterare inconștientă a "mâncatului de salam cu soia" de imediat după 1989), căreia cam toți îi suntem tributari. Este de parcă s-ar face abstracție de refugiații-carte din Fahrenheit 451 al lui Bradbury (Truffaut ș.a.). Nu spun că înlăuntrul teritoriului nu s-a întâmplat nimic, dar "întâmplându-se" în valuri maculatură propagandistică (în sens cinematografic, abundă și azi televiziunile de aceste dejecții), mai ales, era inevitabil ca, după 1989, să fie totul respins de-a valma. Ceea ce, desigur, e nedrept. Dar, fără dubiu, e și o lecție. Din care, ca să-l parafrazez pe Neagu Djuvara, am convingerea că nu se va învăța nimic, găsindu-se mereu scuza că "nu sunt vremurile sub om, ci bietul om sub vremuri". N-ar trebui însă uitat că, în pofida acestei "abilități", era să zic acestui "machiaverlâc", autorul observației, Miron Costin, tot a rămas fără cap. La propriu. Dramaturgul român al perioadei respective, la figurat. Și, ca mai orice supraviețuitor, obligat să își găsească strategii justificative. Care strategii, încă o dată, nu s-au prea legat și, adăugate unei inevitabile sastiseli stilistice și tematice, au provocat respingerea fără criterii serios fundamentate.
Lucrurile s-au mai schimbat în ultimii ani. Din punctul meu de vedere, din dramaturgia de limbă română scrisă în perioada comunistă în România rămâne, într-o bună parte a ei, cea scrisă de Dumitru Solomon și de Dumitru Radu Popescu. E foarte adevărat că dramaturgia are o șansă suplimentară față de celelalte genuri literare: scena. Astfel, fără a fi un fan Sorescu ori Mazilu, constat că montări ca acelea ale lui Tompa Gábor sau Victor Ioan Frunză, din ultima vreme, de pildă, realimentează semantic texte ale celor doi dramaturgi, aparent revolute la lectură. Cu siguranță piese ale lui Dumitru Solomon, precum Platon, Socrate sau Diogene cîinele, nu au pierdut nimic din energie, rafinament și profunzime, dar, fără îndoială, sunt o încercare grea pentru regizori (și pentru un public care a cam pierdut antrenamentul numit prealabilă cultivare). Hazul nebun dintr-o piesă ca, să zicem, Cezar, măscăriciul piraților, a lui D.R. Popescu, mi se pare la fel de viu și acum. Aș adăuga aici prozatori care au făcut teatru nu sans savoir, ci evident simțind nevoia dinamicii acestuia în interiorul propriilor texte, ca în cazul lui Paul Georgescu, de exemplu. Sau al lui Mircea Nedelciu ori Răzvan Petrescu din primele lor două volume. L-aș adăuga pe Gellu Naum, pe care nu am reușit niciodată să-l asociez cu perioada comunistă, deși a plătit și el obolul lui destul de duhnitor. Pe de altă parte, pentru a le verifica rezistența în timp (mode și Olimp), ar trebui citiți de undeva, dinlăuntrul teatrelor. Ar fi în sarcina secretarilor literari, dacă opțiunea regizorilor nu ar prima covârșitor în fața lecturilor oricui altcineva. Poate pe bună dreptate, dar excluzând astfel posibile proiecte pornind de la dramaturgie. În rest, ca să-l parafrazez pe doctorul Adrian Marinescu, ca să te ferești de COVID îți trebuie și un pic de noroc. Asta, pesemne, pentru a scăpa de vid, le trebuie și unor texte valide din perioada aceea.
(volum coordonat de Liviu Malița)