Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Semnal editorial

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Antologia Granta - Cei mai buni tineri romancieri britanici


Autori diverşi

18.04.2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Antologia Granta
Cei mai buni tineri romancieri britanici

Autori: Ian Jack, Sarah Waters, Monica Ali, Andrew O'Hagan, Dan Rhodes, Rachel Seiffert, Toby Litt, Rachel Cusk, Alan Warner, Nicola Barker, David Mitchell, Susan Elderkin, Peter Ho Davies, A. L. Kennedy, Ben Rice, David Peace, Hari Kunzru, Philip Hensher, Robert McLiam Wilson, Zadie Smith, Adam Thirlwell
Editura Curtea Veche, 2007
Traducători: Cornelia Bucur, Ondine Dascăliţa, Mihnea Gafiţa, Radu Paraschivescu, Livia Szász, George Volceanov




*****

Introducere
Din zece în zece ani, prestigioasa revistă anglo-americană Granta propune cel mai ambiţios pariu al lumii literare britanice: antologia Celor mai buni tineri romancieri britanici. "Radiografia" culturală, aşteptată de fiecare dată cu sufletul la gură de presă, de mediile culturale şi academice, dar şi de cititori, identifică, în urma unei selecţii şi jurizări acerbe, douăzeci dintre cei mai valoroşi scriitori britanici sub vârsta de patruzeci de ani. Primul volum apărea în 1983 şi îi includea - ca mari speranţe - pe necunoscuţii la acea vreme Salman Rushdie, Kazuo Ishiguro, Martin Amis, Ian McEwan, Julian Barnes. În 1993, venea rândul "bobocilor" Louis de Bernières, Iain Banks, Tibor Fischer, Allan Hollinghurst, Nicholas Shakespeare, Hanif Kureishi ş.a.

Care sunt însă "cei mai buni dintre cei buni" ai generaţiei 2003? Cinci membri ai juriului, conduşi de Ian Jack, editorul revistei Granta, au citit munţi de manuscrise trimise de edituri şi agenţii literare, şi în final au deliberat.

Volumul de faţă este răspunsul lor.

"O listă care stabileşte agenda literară pentru o întreagă generaţie."

(The Observer)"Granta a găsit o modalitate de a acorda aură de star scriitorilor, atât în beneficiul acestora, cât şi al cititorilor."

(Time Out New York)

****
Numărul de faţă este cel de-al treilea pe care revista Granta îl dedică creaţiilor recente ale unui grup de autori consideraţi Cei mai buni tineri romancieri britanici. Primul volum a fost publicat în 1983, iar cel de-al doilea în 1993. Ideea care a stat la baza fiecăruia a fost aceea de a identifica douăzeci de scriitori britanici sub vârsta de patruzeci de ani, care au demonstrat un potenţial sau realizări excepţionale, şi de a-i prezenta pe cei mai puţin cunoscuţi dintre ei unui public mai larg.

Iniţial, ideea nu a aparţinut revistei. În luna ianuarie a acestui an, când cei douăzeci de romancieri erau reuniţi de Sunday Times pentru fotografia de grup de-acum tradiţională, mi-am amintit că am fost martor la o scenă similară într-un alt studio londonez pe la începutul anilor '80. Nu era vorba de prima ediţie a Celor mai buni tineri romancieri britanici, care avea să fie publicată de-abia un an sau doi mai târziu, ci despre o promoţie intitulată Cei mai buni scriitori britanici, un eveniment organizat de Book Marketing Council şi de preşedintele acestuia, Desmond Clarke. Ideea, destul de radicală în felul ei la acea vreme, era aceea de a spune "Priviţi, Marea Britanie are toţi aceşti scriitori formidabili, şi pentru plăcerea şi intelectul dumneavoastră, ar trebui să cumpăraţi mai multe dintre cărţile lor." Tot felul de oameni, niciunul în mod deosebit mai tânăr şi mulţi dintre ei stinşi din viaţă acum, au suit cele câteva trepte pentru a fi fotografiaţi de Lordul Snowdon.

În calitate de reporter, am fost prezent la eveniment ca să-l consemnez pentru Sunday Times. L-am ajutat pe John Betjeman care era în scaunul lui cu rotile: "Eşti foarte amabil, tinere, foarte amabil." Mai erau de faţă V.S. Pritchett, precum şi Laurie Lee şi Beryl Bainbridge. Tot felul de scriitori: poeţi, autori de literatură pentru copii, eseişti, precum şi romancieri. Era ciudat să-i vezi adunaţi la un loc; părea un fel de mostră de naţionalism cultural proprie celui de-al doilea război mondial - «Scriitorii împotriva lui Hitler». De fapt, era ciudat să-i vezi adunaţi acolo; ne aflam încă în perioada în care scriitorii erau persoane particulare, vieţile lor publice fiind în mare parte limitate la ceea ce era scris pe hârtie. Cum arătau, cum vorbeau, unde trăiau, ce convingeri aveau, toate acestea - cu excepţia lui Betjeman -, rămâneau nişte mistere pentru majoritatea celor din afara lumii înguste a editurilor londoneze.

Acel climat liniştit, şi unii ar susţine curat, s-a transformat în deceniul care avea să vină. Festivaluri literare, lecturi organizate în librării, emisiuni de televiziune, campanii de marketing care propulsau în prim plan atât personalitatea scriitorului, cât şi cărţile sale - toate acestea confereau vizibilitate autorilor şi-i aduceau pe valul modei. Prima listă a Celor mai talentaţi romancieri britanici publicată de Granta - Amis, Rushdie, McEwan - a constituit o importantă piatră de hotar pe acest drum. Modul în care scriitorii se prezentau în public a început să devină important. Chiar şi aspectul exterior conta. Astăzi o să auzi vorbindu-se - nu fără oarecare ranchiună - că este mai uşor pentru un scriitor să găsească un editor dacă este tânăr şi arată bine, mai ales dacă este femeie.

Datorită publicităţii care îi înconjoară astăzi pe mulţi tineri scriitori şi romanele acestora, prima întrebare care mi-a venit în minte când planificam cea de a treia ediţie a antologiei Cei mai buni tineri romancieri britanici a fost următoarea: este oare această carte necesară? Lucrurile s-au schimbat din 1983 sau chiar din 1993 încoace. Treptat, pe negândite, am realizat că publicitatea care astăzi înconjoară adesea un autor face ca un astfel de volum să fie mai degrabă necesar decât superfluu. Ceea ce fusese un exerciţiu de publicitate în favoarea romanului într-o perioadă în care se punea puţin accent pe această formă literară ar putea juca astăzi un rol nou în ipostaza de ghid pentru consumatorul de literatură individual, cuprinzând acei romancieri care merită să fie citiţi într-o epocă în care "debutul fulminant al unui tânăr scriitor de mare talent" constituie textul standard de prezentare de pe coperte, iar bugetele de marketing şi mărimea avansurilor plătite îi aduc pe aceştia în lumina reflectoarelor.

După părerea mea, aveam nevoie de un juriu compus din membrii care să fie cunoscători ai domeniului editorial, şi deopotrivă buni cititori, buni critici şi, eventual, buni practicanţi ai literaturii. Eram cinci în total, eu deţinând preşedinţia juriului. Robert McCrum, editorul rubricii culturale de la The Observer şi care lucra la noua biografie autorizată a lui P.G. Wodehouse, avea un palmares remarcabil de descoperitor de scriitori promiţători, dintre care mulţi au confirmat în perioada carierei sale anterioare ca director editorial la editura Faber and Faber. Nicholas Clee, redactor la revista Bookseller, citeşte în permanenţă romane noi ca obligaţie de serviciu şi (poate, în mod surprinzător, având în vedere cantitatea lecturilor) de plăcere. Alex Clark recenzează lucrări de ficţiune pentru Sunday Times (în momentul în care a început selecţia pentru Granta, scria pentru The Guardian) şi London Review of Books. În cele din urmă, Hilary Mantel, nu numai o romancieră talentată, dar şi autoare de recenzii pentru New York Review of Books şi The New York Times, o mare susţinătoare a tinerilor scriitori - şi (în subsidiar, dar nu mai puţin important) o femeie care locuieşte în Woking, ţinutul Surrey, păstrându-şi cu obstinaţie independenţa faţă de curentele modei din viaţa literară londoneză.

Am solicitat propuneri de la edituri şi agenţii literare şi în cele din urmă am primit lucrările a 139 de scriitori (şaizeci şi două de femei şi şaptezeci şi şapte de bărbaţi), unele dintre ele încă nepublicate şi doar sub formă de manuscris dactilografiat. Regulamentul cerea ca scriitorii propuşi să fie cetăţeni ai Marii Britanii născuţi după data de 31 decembrie 1963.

Vara trecută am început să citim. Ce căutam? Sarcina noastră era de a-i selecta pe cei mai interesanţi, originali autori de "roman literar", deşi erau acceptate şi proza scurtă, povestirea sau nuvela, ca dovadă a intenţiilor scriitorului de a aborda în viitor şi genul romanesc, în ciuda faptului că doi scriitori de pe listele anterioare - Helen Simpson şi Adam Mars-Jones - infirmaseră această credinţă, rămânând ataşaţi ferm povestirii în carierele lor literare ulterioare. "Romanul literar" nu este o categorie uşor de definit; îl recunoşti când îl vezi. O definiţie posibilă ar fi "o operă de ficţiune ambiţioasă din punct de vedere artistic, conţinând peste 30.000 de cuvinte". Alte definiţii se bazează pe negaţii. Nu este o operă "comercială" (Archer, Grisham, Harris) şi nu aparţine unui gen anume (poliţist, de aventuri, ştiinţifico-fantastic, fantezie, literatură pentru copii). Dar, pe de altă parte, ar putea fi. Doar cei curajoşi şi cu o judecată nesăbuit de îngustă ar putea susţine că plăcerea principală când citeşti Conan Doyle sau Chandler este aceea de a descoperi ceea ce se petrece până la sfârşit. Scriitorii pot încălca graniţe. J.K. Rowling nu a fost propusă, deşi am fi exclus-o în cazul în care ar fi fost, deoarece, în opinia noastră, oricât de mulţi adulţi vezi citindu-i cărţile prin metrou, ea rămâne totuşi o autoare pentru copii. Alţi scriitori au fost destul de dificil de încadrat. The Cutting Room de Luise Welsh este un reuşit roman poliţist a cărui acţiune se desfăşoară în Glasgow. China Miéville este o extraordinară scriitoare care excelează în fantezia neagră. În cele din urmă, le-am respins pe amândouă. Personal, am regretat că Welsh nu a fost selectată.

Am început un schimb frenetic de e-mailuri. Recitindu-le acum, mă încearcă un fel de senzaţie de vinovăţie, ca un recenzent de restaurante intrat într-un local greşit. Despre scriitorul A: "Talent uriaş, stil deficitar. Punctuaţia nu susţine ritmul, structura nu susţine intriga. Are o atmosferă pătrunzătoare, dar cititorul trebuie să fie prudent cu o astfel de carte, pentru a nu confunda elementul de groază cu originalitatea." Despre scriitorul B: "O scriitoare extrem de autoconştientă, dar cred că dacă ar putea să se debaraseze de bagajul de literatură engleză, ar putea scrie foarte bine." Dar câteodată reuşeam să ajungem chiar la restaurantul care trebuia. "Sunt complet cucerit de Sarah Waters. Am citit primele 350 de pagini dintr-o dată şi m-am întrerupt doar în momentul în care am realizat că se crăpa de ziuă."

Am încercat să ignorăm entuziasmul care a înconjurat lansarea unora dintre cărţi - nu pentru că ne temeam că ar fi putut să ne convingă să le privim cu un ochi favorabil -, ci pentru că ne-ar fi putut împinge prejudecăţile în direcţia opusă. Câteodată o carte se poate ridica la nivelul entuziasmului pe care îl pricinuieşte.

Iată un e-mail primit de la Hilary Mantel pe 9 august: "Cum a ajuns această carte să fie cel mai aşteptat roman de debut al anului 2002"? Aşteptat de cine şi din ce motive? Sper să descoperim o persoană care a trudit în tăcere şi obscuritate, neaşteptată de nimeni, decât poate de propria-i mamă."

Ce căutam, în afară de Tomul Neştiutului Truditor? Câţiva critici ne-au cerut să găsim romanul englezesc prin excelenţă. Printre cărţile tinerilor romancieri, White Teeth al lui Zadie Smith este probabil cartea care se apropie cel mai mult de acest model. După cât se pare, nu avem o pleiadă de tineri Roth, Updike, Wolfe şi DeLillo - deşi, cu excepţia lui Jonathan Frazen, nici tinerii scriitori americani nu excelează în preocuparea pentru construirea unei panorame contemporane de anvergură. Romancierilor noştri le place străinătatea şi le place trecutul, doar opt din cei douăzeci pe care i-am selectat în final şi-au situat acţiunea romanelor lor în Britania modernă - post-thatcheristă -, şi doar cinci în Anglia modernă. Şi, dacă stăm să ne gândim, când au mai ieşit de sub tipar mari romane de esenţă pur englezească, de la moartea lui Dickens şi Eliot încoace? În schimb, am avut romane despre sex şi droguri, în care femeile autodistructive sunt o componentă nelipsită, romane despre căsătorie, romane despre ţinutul Yorkshire.

Ne-am întâlnit de patru ori şi am decis asupra unui test foarte simplu la care să-i supunem pe scriitorii de pe listă. Am fi continuat oare să le citim cărţile - de plăcere - dacă nu ar fi trebuit să dăm un verdict în privinţa lor? Pare un criteriu evident, dar totuşi cred că s-ar putea să fie unul sau doi scriitori de pe lista finală pe care mai mult i-am admirat decât i-am gustat, şi unul sau doi la care am renunţat exact din motivul invers. Cei mai mulţi dintre noi am fost membri în juriile altor premii şi, după cum remarca Nick Clee, ceva ciudat şi greu de explicat se petrece adesea în procesul de jurizare. Citeşti o carte şi îţi place, iar apoi, la întrunirea juriului, simţi că ai fost sedus prea uşor. Cititorul din fotoliul de acasă este înlocuit cu criticul literar din scaunul lui tare, care descoperă că, într-un fel sau altul, cartea nu a fost îndeajuns de inteligentă, sau de îndrăzneaţă, sau de originală. O imperfecţiune poate declanşa o discuţie incitantă, dar poate fi şi o metodă bună care să te facă să uiţi de plăcere.

Ce mai dificilă problemă a fost aceea de a aprecia şi compara un autor care nu a scris decât o carte cu unul având o carieră consacrată. Când ai de a face cu un scriitor care nu a produs decât o carte, îţi asumi un mare risc - cum va fi a doua, sau a treia? Pe de altă parte, un scriitor care a publicat trei cărţi poate să fie în declin cu fiecare carte, îndepărtându-se tot mai mult de strălucirea primei opere. Am încercat să fim raţionali şi corecţi sub acest aspect, dar în cele din urmă am decis să revenim la intuiţiile noastre iniţiale (cu riscul de a greşi). După patru luni de lectură, e-mailuri şi întâlniri, a fost interesant de văzut cum dezbaterile aplicate despre limbaj şi strategie narativă au făcut loc comentariilor directe: "Îmi pare rău, dar pur şi simplu nu am putut s-o înghit."

Ce căutam? Când discutam romanul de debut al Monicăi Ali, Brick Lane, încă nepublicat la acea dată, o carte despre o femeie musulmană casnică din estul Londrei, i-am pomenit lui Hilary un comentariu pe care l-a scris sau rostit V.S. Naipaul: că unul dintre sensurile romanului era acela de a aduce cititorului "noutăţi". Romanul lui Ali era relevant pentru acum; şi-a imaginat cum ar putea fi viaţa unei astfel de femei. Hilary a revenit asupra acestei idei într-un e-mail: "Procesul acesta m-a făcut să mă gândesc ce vreau eu de la un roman, şi îmi dau seama că unul dintre lucrurile pe care le vreau este «noutatea» - în sensul în care l-ai menţionat anterior. După părerea mea, un cititor ar trebui să se aştepte ca un roman să îl poarte dincolo de cercul îngust al propriei cunoaşteri şi al propriilor griji. Noutăţile pot veni din locuri necunoscute sau din alte epoci, exprimate adecvat pe pagină. Sau pot proveni din locuri sau de la persoane foarte familiare, repuse în valoare şi reinterpretate, sau prezentate într-o lumină stranie astfel încât cititorul să fie făcut să mediteze la înţelesurile lor. Mai pot veni noutăţi de la cei care nu au vorbit în nume propriu (sau de la cei care nu pot auzi). Sau poate fi vorba de noutăţile din mintea scriitorului. Ceea ce nu trebuie însă să găsim, din punctul meu de vedere, este o noutate falsă, în care artificiile de stil maschează lipsa de conţinut, sau în care lipsa de originalitate se strecoară prin text - asta se petrece când un scriitor nu este suficient de atent la viaţa de zi cu zi, sau nu şi-a imaginat lumea ficţională cu destulă minuţie. Nu numai faptele necesită rigoare; ficţiunea are şi ea o nevoie disperată de aceasta."

Mulţi scriitori s-au ridicat la înălţimea acestui deziderat; trei dintre aceştia, şi care aproape au ajuns pe lista finală, - Nick Barley, Andrew Crumey şi Claire Messud - au fost, după cum s-a dovedit în final, greşit propuşi de către editorii lor (fie depăşiseră vârsta impusă pentru selecţie, fie nu aveau cetăţenia britanică). Dar mult mai mulţi nu au fost selectaţi. La ultima noastră întâlnire, un membru al juriului a menţionat sentimentul de "îndreptăţire" care se desprindea din pagina scrisă, de parcă eliminarea unui roman ar fi fost un lucru lesne de realizat. Din nou Hilary: "Multe dintre cărţile pe care le-am citit m-au lăsat stupefiată. Înţeleg motivaţia din spatele acelor cărţi superficiale, de tip «instant», care se adresează unui anume public. Ceea ce nu pot înţelege sunt acele romane care năzuiesc să dureze ceva mai mult, dar care sunt inegale, confuze şi mediocre... De când public, lumea se tot vaită că «nimeni nu se mai ocupă de redactare». A devenit un loc comun - într-atât încât ajungi să te întrebi dacă a existat vreodată o vârstă de aur după care sunt acum nostalgici autorii de recenzii. Dar dacă lucrurile stau într-adevăr aşa, dacă sunt mai puţini editori buni, sau mai puţini editori cu timp la dispoziţie, scriitorii au o obligaţie încă şi mai mare (faţă de ei înşişi) de a da publicului ceva coerent... De parcă editorii şi-ar arunca tinerii scriitori în apă - să înoate sau să se ducă la fund -, să-şi culeagă sfaturi din recenziile defavorabile sau de la un public dispreţuitor. Să fie aceasta o afacere bună? Ceea ce detest cel mai mult în sinea mea sunt acele cărţi care conţin un întreg text de mulţumiri aduse redactorului, şi pentru care este evident că acesta nu a făcut altceva decât să lase neştirbită mulţumirea de sine a autorului."

Ce ne spun cei douăzeci de autori aleşi aici despre literatura britanică a acestei noi generaţii? Poate, în primul rând, faptul că romanele tinerilor scriitori britanici - ale celor valoroşi - demonstrează o energie, o libertate şi o varietate (un avânt care poate fi opusul "confirmării") pe care multe alte ţări le-ar invidia, chiar şi Statele Unite, unde meşteşugul literar este mai profesionalizat şi disciplinat. Cât despre scriitorii înşişi, iată câteva statistici simple: patruzeci la sută dintre ei sunt femei; douăzeci la sută au un părinte care nu este de origine europeană; cincisprezece la sută sunt scoţieni; 7,5 la sută sunt galezi (procentul de 2,5 reprezintă jumătatea galeză a lui Peter Ho Davies, ca autor al Antologiei Granta - în acest caz, m-am exclus de la vot); cinci la sută nord-irlandezi.

O varietate de toată frumuseţea, reflectând cuprinzător ţara sau ţările care a/au devenit acum Marea Britanie. Mai puţină varietate este de remarcat însă la o majoritate interesantă (şaizeci la sută), a căror educaţie include studii făcute la Universităţile Oxford sau Cambridge. Proporţia Oxbridge între scriitorii seriei din 1983 era de cincizeci şi cinci la sută, iar în cazul seriei din 1993, din nou de şaizeci la sută. Putem construi o teorie convingătoare pornind de aici. Dar tot ce pot afirma în acest moment este că ar trebui să ne opunem celei mai sinistre explicaţii: proporţia de membri ai juriului Granta care au făcut studii la Oxbridge s-a redus la patruzeci la sută în comparaţie cu şaptezeci la sută în 1993.

S-au făcut multe comparaţii cu faimoasa listă din 1983, şi fără îndoială că se vor mai face. Acestea nu servesc la nimic. Aceea a fost o generaţie deosebită. Şi aceasta poate fi la fel. Avem la dispoziţie încă zece ani ca să aflăm.

(Ian Jack - în româneşte de Livia Szász)

*****

Helen şi Julie
(fragment)
de Sarah Waters
- Helen, ce-ar fi să luăm ceva de mâncare şi să mergem la un picnic în parc?
- În regulă, spuse Helen.

Puseră nişte pâine, brânză, mere şi salată într-un şerveţel cadrilat de pânză; Julie scoase o faţă de masă veche din bumbac fin pe care o folosiseră ca să nu intre praful când zugrăviseră apartamentul; vârâră totul într-o sacoşă mare de dril. Pe una dintre străzile care porneau din piaţeta lor se afla o băcănie poloneză de unde cumpărară cârnaţi tăiaţi felii, încă o bucată de brânză şi două sticle de bere blondă.
- Mă simt ca o şefă de detaşament de la cercetaşe, zise Helen, potrivindu-şi sacoşa pe umăr.
- Arăţi chiar mai măreţ, rosti Julie. Ca o tânără dintr-o frescă sovietică.

Helen se şi văzu cu o faţă pătrată, cu membre mari şi cam păroase, dar nu zise nimic. Îşi începură drumul prin Marylebone. Sticlele de bere se ciocneau una de alta în sacoşă. Străzile păreau albite de lumină şi toropite, dar într-un mod plăcut; erau prăfuite ca blana unei pisici care a stat toată ziua la soare. Maşinile erau atât de puţine, încât se auzeau strigătele copiilor, lovirea şi ricoşeurile mingilor, sunetele radiourilor şi gramofoanelor pe ferestrele deschise, zbârnâitul telefoanelor. Nu după multă vreme - crescând şi strângându-se la loc din cauza palelor impalpabile ale vântului, ca rufele întinse pe sfoară la uscat - se auzi muzica fanfarei din Regent's Park. Julie o prinse pe Helen de încheietură şi se copilări, prefăcându-se că o trage după ea.
- Haide! Hai odată! O să ratăm parada!

Degetele ei le căutară pe ale Helenei, după care se retraseră.
- Ăsta-i sentimentul pe care ţi-l dă toată povestea, nu?
- Nu.
- Ce cântec crezi că e?

Se opriră să asculte. Helen clătină din cap.
- Pur şi simplu nu-mi imaginez, spuse ea, folosind o formulă a Juliei, deşi fără să-şi dea seama. Ceva modern şi discordant?
- Nici pomeneală.

Muzica se auzi mai tare.
- Repede, repede! insistă Julie din nou.

Zâmbiră ca două adulte ce erau, dar merseră mai departe iuţind pasul. În fond, parcul era foarte aproape. Intrară pe poarta dinspre Baker Street şi se opriră pe podeţul care se arcuia peste lacul pe care lumea se plimba cu barca, uitându-se după un loc unde să se aşeze. Aici muzica îşi pierduse sonorităţile inegale, dar şi o parte din farmec. Reîncepură să meargă, iar cântecul se făcu auzit într-un târziu.
- Aha, făcu Helen, iar apoi râseră amândouă, căci ceea ce se auzea era doar "Da! Nu avem banane".

Parcul era ticsit de lume. Doamne în vârstă şi domni bătrâiori ocupaseră şezlongurile din pavilionul unde cânta fanfara. Femeile îşi întinseseră fustele peste genunchii depărtaţi, ca nişte jurubiţe de lână în jurul pumnilor; bărbaţii îşi trăseseră pantalonii, lăsând să li se vadă şosetele şi tibiile de culoarea fildeşului. Cântau împreună cu fanfara, fără să se simtă stingheriţi; îi legănau ştrengăreşte pe bebeluşi, sau băteau ritmul melodiei lovind uşor cu palma în spatele copiilor adormiţi pe care-i ţineau în poală. Ceva mai încolo, parcul se însufleţi şi mai abitir. Câinii alergau cu limba scoasă după beţe sau după mingi, cu saliva ţâşnindu-le din gură. Băieţii dădeau atacul cu mingi de fotbal, crose de crichet sau aeroplane.
- Ce bine crescute suntem, spuse Julie, întinzând faţa de masă cu Helen. Adică uite ce frumos ştim ce trebuie să facem. Ca siluetele dintr-o carte cu desene pentru copii.
- Sau pentru cei care învaţă engleza.
- Da! De parcă totul ar trebui să aibă o etichetă. Inclusiv copacii şi florile. Ia uită-te. Sicomorul, trandafirul.
- Norul, continuă Helen. Porumbelul.
- Pâinea. Salata. Cuţitul? Vrei să-ţi tai nişte brânză?
- Eşti amabilă?

Helenei i se lipise bluza de spate, unde sacoşa de pânză strânsese toată transpiraţia. Îşi dezlipi partea udă, după care îşi azvârli sandalele din picioare. Scoase sticlele de bere. Erau reci şi-i alunecau în mână de mai mare dragul. Le puse jos.
- Julie, am uitat deschizătorul, zise ea.
- Of, fir-ar să fie. Şi-mi crăpa buza după o bere. Nu ştii vreun procedeu din cale-afară de isteţ prin care să le deschidem?
- Cu dinţii, asta vrei să spui?
- Ştiu şi eu...

Întoarseră sticlele în mână.
- Uite ce-i, pierdem vremea, spuse Helen. Dă fuga şi întreabă-i pe băieţii de colo dacă n-au un cuţit sau ceva de genul ăsta.
- Nu pot.
- Hai, du-te. Nu se poate să n-aibă.
- Du-te tu.
- Eu am cărat sacoşa. Hai, Julie, du-te.
- Să dea dracii!

Julie se ridică, nu fără graţie, şi luă sticlele, ţinând câte una în fiecare mână; porni prin iarba pârjolită şi călcată în picioare, spre trei sau patru tineri care stăteau tolăniţi. Mergea ţeapănă, oarecum aplecată în faţă, poate având o oarecare stânjeneală, dar Helen se uită la ea şi îşi spuse mirată: "Îşi arată vârsta. Ce mai, îţi vine să zici că-i o matroană!" Şi chiar aşa era: Julie, care fusese întotdeauna atât de zveltă - care, în mintea Helenei, aproape că se definea în funcţie de supleţe, dacă nu cumva era chiar definiţia supleţei - avea acum ceva anume, ceva din conturul colţuros al englezoaicelor, cu şolduri late şi sâni mici, la care avea să ajungă de-adevăratelea abia peste opt sau zece ani... Băieţii îşi duseră mâinile la ochi, ca să se ferească de soare, când o văzură apropiindu-se; se ridicară leneşi de unde stăteau şi se căutară prin buzunare; unul îşi rezemă o sticlă de abdomen cât timp meşterea cu un obiect la capac. Julie rămase cu braţele încrucişate, mai stingherită ca niciodată, surâzând nefiresc; când se întoarse cu sticlele desfăcute, avea faţa şi gâtul trandafirii. Helen se simţi inundată de tandreţe faţă de ea. Îi venea să-i prindă capul între mâini şi s-o sărute.
- Bravo, spuse ea.
- S-au descurcat cu nişte chei. Asta puteam s-o facem şi noi.
- Nu contează.

Luaseră nişte ceşti de porţelan din care să bea. Berea era rece ca gheaţa, amară, minunată. Helen îşi lăsă capul pe spate şi închise ochii. Era ora cinci, dar soarele continua să-i ardă faţa.
- Julie, e nemaipomenit, spuse ea. De ce nu venim aici în fiecare zi?
- Nu ştiu. O să venim de-acum încolo.
- O s-o facem în fiecare zi, până o să vină iarna. Pot să trec pe la tine după ce ies de la serviciu. Putem să ieşim la picnic în fiecare după-masă, exact în locul ăsta. Ba am putea s-o facem şi dacă e frig, cu condiţia să ne îmbrăcăm suficient de gros. Luăm câteva cărţi cu noi. Ai putea să şi scrii aici.
- Da! O să fie grozav.
- Grozav...
- Fanfara aia, zise Julie.

Între timp, fanfara terminase o melodie şi începuse alta.
- Clopoţeli şi pârţâieli, zise ea într-o doară.
- Clopoţeli şi...!

Formula sunase atât de neplauzibil în gura Juliei, încât amândurora li se păru dintr-odată extrem de caraghioasă; timp de un minut nu făcură altceva decât să se strâmbe de râs. Helen îşi spuse: "Sunt beată. M-am pilit din trei guri de bere!" Se uită la Julie şi-i veni din nou s-o sărute. "Tare-aş vrea să te sărut, Julie!", fu cât pe-aci să zică. Dar îşi reprimă cuvintele, căci era stânjenitor să-i mărturisească Juliei că ajunsese în dispoziţia asta iubăreaţă din cauza berii... Pe urmă se gândi la felul searbăd cum făcuseră dragoste cu trei nopţi în urmă şi se ruşină aducându-şi aminte.

Se opriră din râs. Helen se şterse la ochi. Se întoarseră la mâncarea pe care-o luaseră cu ele, rupseră pâinea, tăiară brânza şi împachetară la loc feliile de cârnaţi rămase; Julie luă un măr pe care şi-l frecă de şold, întorcându-l îndemânatică între degete la nesfârşit. Mărul era jumătate galben, jumătate roşu.
- Mărul Albei ca Zăpada, zise ea, arătându-i-l Helenei şi muşcând din jumătatea roşie.
- Întotdeauna spui asta.

Helen ridică o frunză de salată. Între încreţiturile ei rămăseseră mici stropi de apă, de când o ţinuse sub robinetul din bucătărie. Verdele ei era uluitor. Cu toate acestea, nu avea niciun gust.
- Când eram mică, mâncam lăptucile cu zahăr, spuse ea.

Julie râse.
- Mâncai totul cu zahăr. Puneai sirop şi pe plăcinta cu carne de vită. Iar budinca de Crăciun o mâncai cu ouă!
- Asta-i plăcea foarte mult lui tata... Iar plăcinta cu carne de vacă e foarte gustoasă dacă-i pui sirop. Până la urmă, e un alt fel de clătită, nu? Nu-i aşa?

Aşteptă o secundă.
- Julie?
- Ce-i?
- Chiar trebuie să te uiţi în altă parte când stăm de vorbă?
- Nu mi-am dat seama.
- Aşa faci mereu, începi o conversaţie idioată şi dup-aia te uiţi în altă parte.
- Mi-a atras atenţia ceva. Iartă-mă, scumpo. Ce spuneai?
- Spuneam că plăcinta cu carne de vacă e un alt fel de clătită.

Julie îşi miji ochii.
- Păi da, cred că ai dreptate, dacă stai să te gândeşti...

"Plicticoasă trebuie să mai fiu", îşi zise Helen. Era un gând plin de tristeţe, dar care mai ascundea ceva - ceva foarte apropiat de furie; căci exact ăsta era stilul Juliei, te lăsa să spui tâmpenii de parcă te-ar fi atras într-o mlaştină de care apoi se ferea printr-o săritură rapidă, înainte ca apa mocirloasă să-i treacă de pantofi. Helen făcuse multe plimbări pe drumuri de ţară cu ea, iar chestia asta chiar i se întâmplase...

Mâncară în tăcere. Un băieţel îmbrăcat doar cu pantaloni scurţi alergă spre ele, apropiindu-se mai mult decât şi-ar fi permis un om mare. Execută un soi de dans cu tumbe şi giumbuşlucuri vreme de un minut sau două, după care făcu un stând pe mâini şi încercă să rămână nemişcat. De fiecare dată când cădea, îi simţeau izbitura picioarelor, se strâmbau şi tresăreau.
- Ce egocentrici sunt băieţeii, spuse Julie într-un târziu. Mai ceva ca fetiţele, nu găseşti? Te-apucă invidia şi mai multe nu.
- Biata Julie. Ţi-ar plăcea să faci stând pe mâini şi roata? Te simţi îngrădită?
- Aş avea motive, să ştii.
- Uită-te la pieptul ăsta plăpând, zici că-i al unei păsărele. Pun pariu că-i frânge inima maică-sii. Sunt gata să jur că-i pune hăinuţele la uscat şi plânge.

Helen îşi închipui o femeie măruntă cât o pasăre ştergându-şi ochii lângă funia de întins rufe. În mod absurd, simţi că-i dau şi ei lacrimile numai la gândul ăsta. Mai bău câteva guri de bere.
- Asta e! strigă deodată Julie, bătând din palme. Bravo!

Băiatul reuşise să stea în mâini şi să rămână cu picioarele drepte şi lipite. Întoarse capul când auzi strigătul Juliei, uluit de faptul că era privit; se dezechilibră şi căzu. Încremeni într-o nemişcare dramatică preţ de o clipă, cu picioarele desfăcute şi gâfâind din răsputeri, aşa cum poate că îşi imagina că rămâneau soldaţii răniţi; apoi le întoarse spatele, smulse câteva margarete cu mişcări sălbatice şi îşi înfipse degetele în pământ, scoţând nişte mici sunete de luptă. Claviculele i se mişcau trădându-i furia - nemulţumirea în faţa cărnii, ca aripile neformate ale unei păsări. Avea părul tuns cu maşina la ceafă. Imediat se auzi strigat de maică-sa. De fapt, femeia se aflase destul de aproape de el în tot acest timp. Nu era tristă şi minionă, aşa cum şi-o închipuise Helen. Îi scutură firele de iarbă de pe braţe şi din părţi ca şi cum ar fi scos praful dintr-un covor, după care îi întinse o cămaşă pe care să şi-o pună şi i-o încheie repede, ţinându-şi bărbia în piept. Lângă ea stătea o fată dolofană de vreo şaisprezece ani. Îşi ţinea un picior pe osia unui cărucior pe care îl mişca încolo şi încoace, în timp ce un bebeluş se văicărea cu o voce subţire înăuntru.

Julie se întinse pe spate şi căscă.
- Slavă Domnului că n-am copii.
- Mi-ar plăcea să ai, spuse Helen.
- Zău? făcu Julie, ridicându-şi capul. De ce?

Helen roşi.
- Nu ştiu. Şi probabil că de fapt nu mi-ar plăcea.

Julie se mai uită la ea o clipă, după care se întinse la loc.
- Ce aiurea vorbeşti.

Helen se întinse şi ea şi închise ochii. Bebeluşul plângea, îşi lua elan şi plângea din nou. În apropiere, un câine lătra agitat şi interminabil. Dinspre lacul unde lumea se plimba cu barca se auzeau vâslele cufundate în apă şi chicotelile băieţilor şi fetelor; în alt loc, mai departe, se desluşea zumzetul unui motor. Concentrându-se, Helen auzi scena exact aşa cum o observase mai devreme cu Julie: ca şi cum părţile ar fi fost înregistrate separat, iar apoi mixate, eventual pentru o emisiune educativă la radio...

Fanfara trecuse între timp la o altă piesă. Helen ştia cuvintele şi începu să cânte.
- "Ei, soldaţii, au ceva! Ei, soldaţii, au ceva! Au cu toţi pe vino-ncoa', vino-ncoa', da, vino-ncoa'!"

Sacoşa de pânză se afla lângă ea. Vârî mâna înăuntru şi scoase un pachet de ţigări şi o cutie de chibrituri. Nu fuma niciodată în aer liber fără să aibă un sentiment de îndrăzneală, de nesăbuinţă; aşezându-şi ţigara între buze şi aprinzându-şi-o, fără să se ridice din poziţia în care lenevea pe iarbă, se simţi mai nesocotită ca niciodată.
- "Ei, soldaţii, merg vioi, înşiraţi doi câte doi. Le luceşte-acum ceva: Nasturii de alpaca!"
- Îmi dai şi mie o ţigară? ceru Julie, printre cuvintele cântecului.
- Nu, spuse Helen, fără să se mişte.
- Te rog, Helen.
- Nu. Fumezi prea mult şi te-apucă tusea.
- Şi ce te interesează dacă tuşesc?

Helen nu răspunse. Julie se ridică în capul oaselor şi, cu un aer destul de iritat, se întinse după pachet ca să-şi ia singură o ţigară.

Helen cântă mai departe.
- "Ei, soldaţii, au ceva! Ei, soldaţii, au ceva! Au cu toţi -
- Chiar trebuie s-o ţii aşa? întrebă Julie.

Helen se opri instantaneu din cântat. Totuşi, cântecul continuă în mintea ei, iar la un moment dat Helen se simţi năpădită din nou de sentimentul acela care semăna atât de bine cu furia şi pe care şi-l înăbuşise mai devreme. "Şi mă rog de ce să nu cânt? se întrebă ea în gând. Ea cântă mereu. Eu de ce n-am voie? Cui îi fac rău? Uite, vezi, nu sunt ca ea. Ea face tot ce i se năzare şi nu-i pasă pe cine răneşte..."

Furia i se mai domoli. Acum simţi silueta Ursulei Manning, gata de acţiune, ca demonul din pantomime, stând pe arcul care avea s-o propulseze prin trapă direct pe scena gândurilor Helenei... "Ajută-mă să nu mă gândesc deloc la asta", îşi zise ea, cuprinsă de panică. "Ajută-mă să mă gândesc doar la clipa asta şi la faptul că mă aflu aici. Repejor, repejor. Faţa asta de masă din bumbac fin pe care o simt sub mâna pe care se văd petele provocate de supărare. Gâdilătura firului de iarbă în călcâie, ceaşca de lângă mine, ţigara dintre degete. Soarele - ce căldură absurd de mare împrăştie. Cum se prefac în cenuşă toate lucrurile mici şi neînsemnate care vin în contact cu el..."

Totuşi, soarele coborâse şi nu mai încălzea la fel de tare ca înainte. Ceaşca se golise; berea i se mişca în stomac, dând impresia că-i pătrunsese şi în vine - tulbure, puturoasă şi acră. Câinele continua să latre. Bebeluşul se îneca şi plângea mai departe. Trase din ţigară şi se aşeză într-o rână, ca să stingă mucul în iarbă. Chiar când se întoarse cu spatele la Julie, aceasta vorbi.
- Helen, zise ea pe un ton grăbit şi cam forţat. Helen, am uitat să-ţi spun. Ursula zice că ştie un tip care s-ar putea să scrie ceva despre mine - ceva despre ultima carte - pentru una dintre revistele literare. Am stabilit să iau prânzul cu el marţi.
- A, da? făcu Helen.
- Da.
- Una dintre revistele literare?
- Da.
- Minunat... Unde te întâlneşti cu el? Într-un loc unde e şi Ursula?

Vvvvvrrruuummm! se auzi trapa.
- Da, spuse Julie.

Helen râse şi se întoarse la loc, cu faţa spre ea.
- Da, o să fie excelent pentru tine, nu? întrebă ea.

Julie se uită în altă parte.
- Credeam c-o să te bucuri că tipul vrea să scrie despre mine.
- E prieten la toartă cu ea, aşa-i?
- N-aş crede. Are vreo importanţă?
- Pur şi simplu mi se pare ciudat că face toate eforturile astea de dragul tău.
- Crezi că e nevoie de nişte strădanii atât de mari ca să scrie cineva un articol despre mine?

Helen nu răspunse. Aidoma unei maşinării diabolice, mintea ei se trezea la viaţă. Nu ştia ce era mai rău: că se întâmplase chestia asta, sau că o surprinsese nepregătită. Se uită la Julie îngustându-şi ochii, de parcă ar fi ştiut o mulţime de lucruri.
- Carevasăzică, m-ai adus aici şi m-ai ameţit înainte să-mi spui, asta a fost, nu?

Julie roşi - fie de jenă, fie de mânie.
- Nu fi toantă.
- Păi dacă nu-i aşa, de ce nu mi-ai spus până acum?
- Nu ştiu. Am uitat. Nu mi s-a părut important. Şi de fapt nici nu e, nu?
- Ba se pare că e, dacă trebuie să mi-o spui cu atâtea ocolişuri - să mă cari până aici şi să mă-mbeţi. "Ia să-i dăm fetei ceva de pilit, ca să nu i se mai pară atât de nasol."
- Ce tot îndrugi?

Helen părea absurdă chiar şi în propriii ochi. Numai că era prea târziu ca să se poarte altfel. Rămase nemişcată câteva clipe. Apoi se ridică în capul oaselor şi începu să-şi pună sandalele.
- Mă duc acasă, zise ea.
- Helen, nu.
- Nu vreau să mai stau. Ai stricat totul. S-a nasolit.
- Eşti ridicolă.

Julie şovăi, dar pe urmă întinse şi ea mâna după pantofi.
- Nu-i nevoie să vii şi tu, spuse Helen, observându-i mişcarea. Chiar aş prefera să n-o faci. Stai aici şi pune la cale prânzul. De fapt, ce-ar fi să găseşti un telefon public, s-o suni pe Ursula Manning şi s-o chemi să-ţi ţină de urât?
- Pentru numele lui Dumnezeu, spuse Julie.

Vorbise pe un ton aspru. Femeia cu băieţelul se uită la ele cu o expresie nedumerită. "O să creadă că suntem două fete bătrâne cu chef de harţă, îşi zise Helen, trecându-şi bareta subţire prin catarama sandalei. Două zgripţuroaice ranchiunoase. «Femeile n-ar trebui să stea atât de mult împreună», o să-şi spună cu indulgenţă. Dumnezeule, şi are dreptate..."

Puse ceea ce rămăsese din mâncare în ştergar, scutură ultimii stropi de bere din sticle şi din ceşti, după care smuci puternic faţa de masă.
- Dă-te mai încolo.

Julie se străduia să-şi încheie sandala.
- Dă-mi mie sacoşa, spuse ea după ce se ridică.
- O duc eu.
- Tu ai adus-o.
- Chiar contează?

Helen îşi puse sacoşa pe umăr şi începu să meargă cu un pas vioi. O auzi pe Julie ţinându-se după ea. Femeia continuă să le urmărească; fata dolofană de lângă ea le aruncă la rându-i o privire indiferentă; până şi băieţelul le însoţi cu privirea. "E groaznic", îşi zise Helen. "Doamne, e chinul de pe lume!" I-ar fi plăcut să se arunce pe jos şi să bată cu pumnii în pământ. Dar continuă să meargă. Iar când văzu că Julie n-o ajunge din urmă, se simţi şi mai nefericită. "Acum am făcut-o să mă urască, îşi spuse ea. Of, măcar dac-ar veni şi m-ar face să mă opresc! Dac-ar veni şi mi-ar spune să nu fiu tâmpită!"

Însă chiar când îşi spunea asta, se trezi iuţind pasul; iar Julie n-o ajunse din urmă. O simţi în urmă, la o distanţă caraghios de mică. Trecură pe lângă şezlonguri şi pe lângă pavilionul fanfarei, lăsară în urmă podeţul, ajunseră pe Baker Street; când Helen trecu o stradă, cealaltă alergă - îi părea bine dacă erau maşini printre care să-şi croiască drum, căci asta însemna că Julie avea să rămână undeva în urmă, la bordură... Merseră aşa tot drumul până la piaţetă. Când Helen ajunse în faţa casei, uşa de la intrare era deschisă: văzu cu inima cât un purice că bărbatul care locuia în apartamentul de dedesubt stătea în prag, bând ceai dintr-un borcan de gem şi meşterind la ceva - un dispozitiv de dimensiuni mici - pe care-l ţinea în poală. Fiica lui stătea alături, cu unul dintre iepuri.
- Bună, spuse ea când o văzu pe Helen.

Iepurele era alb şi avea ochii tiviţi cu un roz oribil. Fata îl ridică.
- Ia uită-te la el, zise Helen, trecând mai departe. Nu-i aşa că e drăguţ?
- E fetiţă, nu băiat, răspunse fata.
- Moale ca fularul, rosti bărbatul, fără să-şi ridice privirea.

În clipa aceea Helen văzu ce avea în poală: un pistol, arma unui soldat din război. Îi curăţa ţeava cu nişte cârpe şi ulei.

Iepurele dădu din picioare.
- Pot să vin cu el sus? întrebă fata.
- Nu azi. Astăzi suntem niţel cam obosite.
- Aţi făcut-o lată? se interesă bărbatul, uitându-se atent la pistol.
- Cam aşa ceva.

Bărbatul îi surprinse privirea.
- V-aţi distrat ca lumea?

Zâmbetul Helenei deveni rigid. Ea intră în casă, descuie uşa apartamentului şi o lăsă deschisă în urma ei. Începând să urce scările, o auzi pe fată adresându-i-se Juliei; pe urmă apăru Julie în persoană, care dădu cu ochii de iepure şi exclamă cu voioşia prefăcută pe care o arătase şi Helen: "Vai de mine şi de mine, ce frumuseţe..." Parcă ar fi fost maică-sa.

Lăsaseră geamurile închise. În apartament era un aer cam stătut. Două-trei muşte întârziate zumzăiau trist dintr-o cameră în alta. Helen duse sacoşa de pânză în bucătărie, dar nu scoase ce se afla înăuntru. Se duse la toaletă şi se spălă pe mâini. Pe urmă intră în camera de zi, se aşeză pe un scaun de lângă fereastră şi puse mâna pe o carte. Era chiar una dintre cărţile ei, o antologie de poezie victoriană. Îi plăcea poezia, dar prefera versurile care rimau. Citi la întâmplare: un fragment din Tennyson. Cititul o calmă. Când Julie apăru şi rămase în pragul uşii, Helen se simţi desprinsă de tensiunea momentului, decisă şi sigură pe ea. Julie era cea care tremura. Aşa că întrebă:
- Cum ai putut să ne-aduci în situaţia asta?
- N-am făcut nimic şi n-am ajuns în nicio situaţie.
- Nu suport chestia asta, Helen.
- Păi atunci cred că îţi stă în putere să-i pui capăt.
- Ce vrei să spui?
- Ştii ce vreau să spun.
- Nu pot să cred că te gândeşti la Ursula. Dumnezeule! Dacă de fiecare dată când îţi spun că iau masa cu ea...
- Dacă e ceva atât de obişnuit, o întrerupse Helen repede, de ce trebuie să mi-o spui cu atâtea ocolişuri?
- Tu de ce crezi? Fiindcă ştiu c-o să te porţi aşa! Îţi place să răstălmăceşti totul. Te aştepţi să mă simt vinovată. Ba chiar reiese din toată povestea că sunt vinovată - Dumnezeule, inclusiv în ochii mei!

Helen ştia că acest lucru era adevărat. Dar i-ar fi fost imposibil să recunoască, mai ales într-un asemenea moment. Discuţia în contradictoriu continuă. Helen opuse fiecărui comentariu rezonabil al Juliei câte o nouă absurditate din stocul personal; vorbi calm şi cu noimă - râzând uneori în stilul ei ştiutor şi antipatic - , în timp ce Julie devenea din ce în ce mai agitată şi mai necăjită. În cele din urmă, Julie nu mai putu să vorbească şi izbucni în plâns. Se propti cu o mână în cadrul uşii şi îşi lăsă chipul să se sprijine de încheieturile degetelor.
- O, Doamne! spuse ea. O, Doamne, nu mai suport!

Lacrimile îi ţâşniră din ochi; Helen le văzu căzând şi spărgându-se de pielea pantofului. Le observă îngrozită. Parcă s-ar fi destrămat o vrajă. Căci Julie plângea frecvent în aceste situaţii, iar Helen - căreia îi dădeau lacrimile doar în faţa tâmpeniilor - răspundea de fiecare dată cu aceeaşi înfricoşare deznădăjduită pe care o simţise în copilărie, când îşi surprinsese mama plângând. Îşi spuse, cuprinsă de panică: "Acum o să mă părăsească". Se şi văzu singură. "Dacă pleacă, e din cauza mea."
- Julie, îmi pare rău, zise ea, ridicându-se.

În ciuda fricii atât de mari, cuvintele ei sunară plat şi neutru. Julie se întoarse, se duse la ea în cameră şi închise uşa cu un gest ferm; Helen o auzi plângând. Îşi duse mâinile la burtă: nu se simţea bine, o lua cu rău şi de la stomac, şi de la inimă. "Asta e, îşi spuse ea. Am pierdut-o."

Însă după câteva clipe plânsul Juliei încetă. Helen auzi - sau cel puţin crezu că aude - sunetul receptorului ridicat din furcă. În toiul nefericirii şi al groazei, începu să se teamă - ba chiar să fie sigură - că Julie îi telefona Ursulei Manning şi că punea ceva la cale... Îşi luă mâinile de la burtă şi se apropie pe furiş - foarte pe furiş - de uşa camerei. Îşi ţinu respiraţia şi ascultă, dar nu auzi nimic...

Seara se scurse în aceeaşi atmosferă. Helen citi din cartea de poezie victoriană până când lumina de zi deveni prea slabă ca să permită lectura; pe urmă puse deoparte volumul şi rămase pe întuneric. În apartamentul de dedesubt, bărbatul, femeia şi fiica lor se strigau dintr-o cameră în alta; fata dăduse drumul casetofonului, de la care se auzea, la nesfârşit, aceeaşi melodie sincopată pentru copii. Cam pe la nouă seara, camera de la uşa Juliei se deschise, iar lumina năvăli în vestibul. Helen o văzu ducându-se în bucătărie, o auzi cum pune apă într-o oală şi după aceea cum îşi prepară o băutură; apoi stătu câtăva vreme în baie, pentru ca la final să se ducă la culcare. Nu-i adresă niciun cuvânt Helenei, nu intră în camera ei şi nici Helen n-o chemă. Uşa dormitorului fu împinsă, dar nu închisă: lumina veiozei rămase aprinsă cam un sfert de oră, pe urmă se stinse.

După aceea, apartamentul păru şi mai întunecat ca înainte; bezna şi tăcerea îi produseră şi mai mult rău Helenei, făcând-o să se simtă sufocată, înfrântă şi neputincioasă. Nu trebuia decât să întindă mâna după comutatorul veiozei sau după butonul radioului ca să schimbe atmosfera din încăpere; însă nu reuşi s-o facă - se decuplase de la lucrurile şi gesturile obişnuite. Mai stătu o vreme pe loc, după care se ridică şi începu să se plimbe prin cameră. Mersul ăsta semăna cu jocul unei actriţe dintr-o piesă, menit să transmită disperare sau demenţă, dar nu era deloc autentic. Se aşeză pe podea, îşi strânse picioarele şi îşi lăsă braţele în faţă; nici postura asta nu era reală, dar Helen o păstră aproape douăzeci de minute. "Poate Julie o să vină şi-o să mă vadă zăcând pe podea", îşi spuse ea, rămânând pe loc. Îşi făcu socoteala că, dacă Julie ar fi venit, măcar ar fi înţeles cât de intens era sentimentul căruia îi căzuse pradă Helen... Însă pe urmă îşi dădu seama că n-ar fi făcut decât să pară absurdă. Se ridică în picioare. Îi era frig şi avea crampe din cauza poziţiei incomode. Se apropie de oglindă. Te cuprindeau fiorii când te priveai pe întuneric în oglindă; totuşi, se ivi o geană de lumină de la un felinar de pe stradă, iar Helen observă că obrazul şi braţul ei gol aveau câteva semne ca nişte pete albe şi roşii, în urma contactului cu mocheta. Însă cel puţin erau nişte urme satisfăcătoare. De fapt, Helen îşi dorise adeseori ca gelozia ei să capete o formă concretă; îşi spusese uneori, când mai trăise asemenea clipe: "o să mă ard" sau "o să mă tai". Căci arsura sau tăietura puteau fi arătate, puteau fi îngrijite, puteau să se cicatrizeze sau să se vindece, transformându-se într-un fel de emblemă a nefericirii; şi în orice caz erau acolo, pe suprafaţa corpului, în loc s-o devoreze pe dinăuntru... Acum acest gând al semnului concret îi trecu din nou prin minte. I se revelă pe post de rezolvare a problemei. "N-o s-o fac ca o fetişcană isterică, îşi zise ea. N-o s-o fac pentru Julie, în ideea că poate vine şi mă prinde. O s-o fac pentru mine, o să fie secretul meu..."

Nu îşi permise să aprecieze cât de sărac era un asemenea secret. Se duse tiptil la baie, închise şi apoi încuie uşa, trase uşor de sfoara care făcea să se aprindă lumina din baie şi imediat se simţi mai bine. Lumina era puternică, ca în filme, în sălile de operaţie din spitale; suprafeţele albe şi goale ale căzii şi chiuvetei contribuiau la rându-le la instalarea unui sentiment clinic, a unui simţ al eficienţei, chiar al datoriei. Helen nu semăna câtuşi de puţin cu o fetişcană isterică. Îşi văzu din nou chipul în oglindă şi constată că roşeaţa îi dispăruse din obraji - arăta cât se poate de calmă şi de rezonabilă.

Se puse pe treabă, de parcă ar fi planificat din timp întreaga operaţiune. Deschise dulăpiorul din baie şi scoase mica maşină de ras pe care o folosea împreună cu Julie ca să se radă pe picioare. Îi deşurubă partea de sus, ridică micul butuc metalic, scoase cu grijă lama şi o ţinu la vedere. Ce subţire era, şi ce flexibilă! Parcă n-ai fi ţinut nimic în mână - o foaie de napolitană, o carte de joc, un timbru... Singura preocupare a Helenei fu unde anume să taie. Îşi privi braţele; se gândi la interiorul lor, unde carnea era mai moale şi putea fi tăiată mai uşor. Luă în calcul şi burta, din acelaşi motiv. Scoase din ecuaţie încheieturile, gleznele, fluierul piciorului sau alte părţi mai tari ale corpului. În cele din urmă se fixă asupra părţii interioare a coapsei. Îşi ridică un picior pe marginea rece şi rotunjită a căzii, găsi că poziţia era prea incomodă, mări compasul şi îşi sprijini piciorul de peretele mai îndepărtat al băii. Îşi dădu la o parte fusta, gândindu-seşi-o vâre în chiloţi sau s-o scoată de tot. Dacă se păta de sânge? N-avea idee la ce cantitate de sânge să se aştepte... Coapsa era de culoare deschisă - o nuanţă palid-cremoasă, profilându-se pe albul căzii - şi i se părea uriaşă sub mâini. Helen n-o mai privise niciodată în felul ăsta, iar lucrul care o frapă acum fu deplina ei lipsă de contur. Dacă ar vedea-o desprinsă de restul corpului, nu şi-ar da seama că era o parte dintr-un membru în stare de funcţiune. Probabil că nici măcar n-ar şti că îi aparţine.

Îşi puse o mână pe picior, ca să întindă carnea între degetul mare şi celelalte, după care apropie marginea lamei de piele şi făcu o incizie. Tăietura era superficială, dar nespus de dureroasă: Helen avu impresia că păşise într-o apă rece sloi şi simţi un junghi oribil în inimă. Dădu înapoi preţ de o clipă, iar apoi mai făcu o încercare. Senzaţia fu aceeaşi. I se tăie efectiv respiraţia. "Încă o dată, dar mai repede", îşi spuse ea. Numai că subţirimea şi flexibilitatea metalului, pe care le găsise aproape atrăgătoare înainte, i se părură acum respingătoare, mai ales în raport cu grăsimea cărnii arcuite. Incizia fusese extrem de precisă. Tăieturile pe care le făcuse se umpleau acum de sânge; totuşi, sângele se ivi încet - de parcă n-ar fi vrut s-o facă - şi păru să se întunece la culoare şi să se coaguleze în acelaşi timp. Marginile tăieturilor se închideau deja. Helen lăsă lama şi le îndepărtă la loc. Asta făcu sângele să iasă mai repede - iar în cele din urmă se revărsă din rană şi începu să păteze pielea. Helen se uită timp de un minut. Repetă procedeul de două-trei ori, ca să stimuleze apariţia sângelui, după care îşi curăţi piciorul cu nişte hârtie igienică umezită.

Se alesese cu două scurte linii stacojii, aşa cum i-ar fi putut face o mâţă dacă ar fi atins-o jucăuş, dar hotărât cu laba.

Se aşeză pe marginea căzii. Îşi spuse că şocul tăieturii produsese un fel de schimbare chimică înăuntrul ei: simţi că avea capul neobişnuit de limpede - că era în viaţă, dar pedepsită. Nu mai era deloc sigură că practicarea unei tăieturi la picior ar fi fost un lucru sănătos şi rezonabil. Bunăoară, nu i-ar fi plăcut deloc ca Julie sau oricare dintre prietenele ei să fi dat peste ea pe când comitea acest gest. Ar fi murit de jenă! Şi totuşi... Continuă să se uite la liniile stacojii, cu un aer pe jumătate perplex, pe jumătate admirativ. "Proastă mai eşti", îşi zise ea, dar o făcu aproape jovial. Într-un târziu puse din nou mâna pe lamă, o spălă şi o înşurubă sub butucul metalic, iar pe urmă plasă maşina de ras la loc în dulăpior. Stinse lumina, lăsându-şi ochii să se acomodeze cu întunericul, după care ieşi în vestibul. Porni spre dormitor, împinse uşa, intră şi se apropie încet de pat. Julie era culcată pe-o parte, cu faţa în beznă şi cu părul negru conturat pe pernă. Era imposibil să-ţi dai seama dacă dormea sau era trează.
- Julie, spuse Helen încet.
- Ce e?
- Îmi pare rău. Iartă-mă. Mă urăşti?
- Da.
- Nu la fel de mult pe cât mă urăsc eu însămi.

Julie se întoarse cu faţa în sus.
- O spui ca să mă consolezi?
- Nu ştiu.

Se apropie şi mai mult şi atinse părul Juliei cu degetele. Julie tresări.
- Ai mâna rece ca gheaţa. Nu mă atinge! spuse ea şi-i luă mâna Helenei. Pentru numele lui Dumnezeu, de ce eşti aşa rece? Unde-ai fost?
- În baie. Nicăieri.
- N-ai de gând să te bagi în pat?

Helen se dădu mai încolo ca să se dezbrace, să-şi despletească părul şi să-şi pună cămaşa de noapte. Făcu toate astea cu un aer înfrânt şi resemnat.
- Eşti rece sloi! spuse Julie din nou, după ce Helen se vârî lângă ea în pat.
- Îmi pare rău, zise Helen.

Până în clipa asta nu se mai simţise îngheţată; însă acum, când simţi căldura din corpul Juliei, începu să tremure. Îi clănţăneau dinţii în gură. Încercă să rămână ţeapănă, dar tremuratul crescu.
- Dumnezeule! exclamă Julie.

Totuşi, îşi petrecu un braţ pe după Helen şi o trase spre ea. Mirosea a somn, a paturi nefăcute şi a păr nespălat - dar într-un fel agreabil, de-a dreptul delicios. Helen se sprijini de ea şi închise ochii. Se simţea epuizată şi pustiită; se gândi la ziua care tocmai trecuse - era uimită de faptul că atât de puţine ore puteau conţine atât de multe stări distincte de simţire violentă.
Poate că şi Julie se gândea la acelaşi lucru. Umărul ei se ridică, iar apoi coborî, când fata scoase un oftat.
- Ce zi ridicolă! spuse ea.

Helen îşi plecă încet capul, de parcă ar fi cerşit compătimire, până când ajunse să se rezeme de sânul Juliei.
- Am crezut c-o să pleci, rosti ea.
- Aşa ar fi trebuit, zise Julie. Să-ţi fie învăţătură de minte.
- M-am simţit ca Othello, ca indianul necioplit care a aruncat o perlă, mai bogat decât tot tribul la un loc.
- Toanto.
- Te iubesc.
- Toanto. Culcă-te.

"Nu mă părăsi", o rugă Helen în gând. Auzi bătăile inimii Juliei: constante, tainice, inaccesibile. "Nu mă părăsi."

A doua zi dimineaţă făcu baie şi se îmbrăcă după ce Julie se trezise şi începuse lucrul. Procedă la fel şi în zilele următoare. Tăieturile de pe picior erau superficiale, fine şi se vindecau repede: când Julie le observă într-un târziu, aproape că nu se mai vedeau. Helen spuse că se zgâriase cu catarama de la portjartier, iar Julie o crezu.

În româneşte de Radu Paraschivescu

Notă: Sarah Waters s-a născut în Neyland, Ţara Galilor, în 1966. A studiat limba engleză la Universităţile din Kent, Lancaster şi Londra. A lucrat în librării şi biblioteci, precum şi în învăţământul superior, dar a început să scrie proză în 1995, iar de atunci trăieşte din scris. A publicat patru romane: Tipping the Velvet (1998), adaptat pentru televiziune de BBC, Affinity, care i-a adus premiul Sunday Times pentru cel mai bun scriitor tânăr în 2000, Fingersmith (2002) şi The Night Watch (2006), ambele nominalizate la premiile Orange şi Man Booker.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer