Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Cronici de atelier

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Un somnifer nerecomandabil ghiaurilor / Despre cumplitele cărţi


Mihai Iovănel, Irina Şerban, pe marginea unei cărţi de Orhan Pamuk

02.05.2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Orhan Pamuk
Viaţa cea nouă
Editura Curtea Veche, 2007


traducere de Luminiţa Munteanu

Citiţi un fragment din această carte.

*****

Intro

"O nouă stea s-a ivit la Răsărit: Orhan Pamuk." (The New York Times Book Review)Orhan Pamuk (n. 1952) este cel mai cunoscut şi, totodată, cel mai controversat scriitor turc contemporan, asumat de întreaga Europă ca una dintre cele mai valoroase şi originale voci ale ultimilor ani. Născut la Istanbul, Pamuk a urmat studii de arhitectură la Universitatea Tehnică din oraşul natal, abandonate ulterior; în 1976 a absolvit Institutul de Jurnalistică al aceleiaşi universităţi. Din 1974 s-a consacrat aproape în întregime scrisului, după ce, o vreme, cochetase cu pictura.

Opera sa, elogiată cu entuziasm de critici şi tradusă în peste 40 de limbi, cuprinde romane - printre care Beyaz Kale (Fortăreaţa albă, 1985), Kara Kitap (Cartea neagră, 1990), Yeni Hayat (Viaţa cea nouă, 1994), Benim Adam Karmaza (Mă numesc Roşu, 1998), Kar (Zăpada, 2002) - şi un volum de memorii dedicat Istanbulului. Recunoaşterea internaţională s-a concretizat şi într-o pleiadă de premii prestigioase, precum: The Independent Award for Foreign Fiction, Prix de la Découverte Européenne, Prix du Meilleur Livre Étranger, International Impac Dublin Literary Award, Prix Médicis Étranger, Friedenspreis ş.a. În anul 2006 a fost distins cu premiul Nobel pentru literatură.

*****
"Într-o zi am citit o carte şi întreaga mea viaţă s-a schimbat." - fraza de debut a Vieţii celei noi (romanul cu reputaţia celei mai rapid vândute cărţi din istoria Turciei) deschide poarta unui periplu romanesc halucinant, parte thriller intelectualist, parte poveste de dragoste, ce ne conduce spre tainele vieţii şi ale morţii.

Prins între enigmatice conspiraţii bizantine şi texte de un magnetism hipnotic, tânărul student Osman străbate neobosit drumurile primejdioase din stepele Anatoliei - un univers bizar, bântuit de vieţi spulberate, autobuze demente, oameni osteniţi, încăperi părăginite, panouri de publicitate coşcovite, litere şterse, stafii... În aventura sa picarescă, eroul cunoaşte, rând pe rând, dragostea, iniţierea, dar şi moartea, trăieşte iluziile şi deziluziile Turciei moderne. Viaţa cea nouă, cartea fascinantă, deţinătoare de taine, se vădeşte a fi himera necesară, ce transfigurează existenţele şi conferă lumii aureola inegalabilă a visului. Visul ca viaţă, dincolo de fruntariile constrângătoare ale timpului...
O meditaţie despre Carte şi rosturile ei, despre realitate şi ficţiune, despre destin şi întâmplare, despre metamorfozele sinelui şi identităţile noastre schimbătoare.

"Un roman halucinant şi straniu... ce navighează de la şaradele intelectualiste borgesiene către lirismul mirific al lui Gabriel García Márquez." (Wall Street Journal)

*****

Un somnifer nerecomandabil ghiaurilor
După ce adormisem a treia oară cu Viaţa cea nouă în braţe, adică pe la pagina 100, am avut câteva tentative consecutive de abandon. Nu am făcut-o dintr-un singur motiv: nu era cuşer să plec steagul în faţa unui păgân care, pe deasupra, a avut necuviinţa de a încasa Premiul Nobel înaintea lui Mircea Cărtărescu. Lăsând răutăţile deoparte, romanul lui Pamuk e o carte ciudată. Are o poveste fără îndoială frumoasă, un stil meşteşugit, cu o desfăşurare obsesivă şi lentă. Dar, în acelaşi timp, merge ţintă la glanda plictiselii şi o stimulează bine şi cu talent. Pântecele romanului e balonat de o drojdie pe care scrie mare Teoria conspiraţiei şi alte lucruri atrăgătoare de felul acesta.

Pe scurt, e vorba de o carte misterioasă, care schimbă viaţa celor care o citesc; de o poveste de dragoste care porneşte de la această carte; de o grupare criminală care îi lichidează pe rând pe cei care au căzut în mrejele cărţii; despre Turcia modernă şi despre forţele conservatoare care îi opun forţa de frecare a Tradiţiei; de lungi voiajuri ce par scoase din road movies; de înnodări enigmatice; de crime executate după codul romanului noir. Teoretic, ar fi trebuit să îmi placă la nebunie. Dacă mi-ar fi fost povestită de cineva cu minim talent narativ, cartea mi-ar fi plăcut la nebunie. Dar operaţiunea citirii propriu-zise m-a obosit mai tare decât un coşmar în care aş fi avut de depănuşat o remorcă de ştiuleţi de porumb. Pamuk îşi îneacă romanul într-o osânză poetic-onirică. Mai toate mişcările cărţii sunt trecute prin pâsla unei conştiinţe care sforăie; totul e ceţos, incert, filtrat prin pieliţa unor pleoape grele de somn. Şi, mai ales, al naibii de lent - în sensul primitivului procedeu cinematografic numit relanti. N-am probleme cu importarea logicii visului de către ficţiune; una dintre cărţile mele preferate este o astfel de ficţiune, Golem de Gustav Meyrink. Dar în Viaţa cea nouă Pamuk face eroarea de a nu asigura o atmosferă lumii inventate. Acolo se respiră poezie, iar gravitaţia există doar pentru că personajele să poată ajunge la fotograf, să se tragă în poză. Iar pozele sunt la rândul lor poetice - în tot ce are mai paralitic cuvântul acesta.

(Mihai Iovănel)(Cronică preluată din ziarul Gândul, 25 ian 2007)


*****

Despre cumplitele cărţi
"Toate cărţile sunt inamicii timpului, ai vieţii noastre", afirmă unul din personajele cărţii. Dar eu cred ca sunt nişte inamici cu care trebuie să ne luptăm îmbrăţişându-i.

Viaţa cea nouă, în original Yeni Hayat (1994), a urmat publicării lui Mă numesc Roşu. Cei de la editura Curtea Veche au pariat pe un scriitor turc al cărui nume s-a dovedit a fi câştigător. La scurt timp după prima ediţie, volumul Mă numesc Roşu s-a bucurat de o a doua, purtând însă pe prima copertă, cu mândrie, frumoasa precizare "câştigător al premiului Nobel". Se pare că, de la an la an, criteriile după care se acordă acest premiu trezesc din ce în ce mai multe discuţii şi controverse, în care cel mai des apare sintagma "implicat politic". Cu sau fără Nobel, Orhan Pamuk rămâne un autor asupra căruia merită să vă aplecaţi cu atenţie.

Viaţa cea nouă este o carte despre o carte. Un tânăr citeşte, într-o bună zi, o carte ce îi va mutila existenţa. Lectura aduce cu sine un anumit fel de revelaţie, de iluminare, de sentiment, familiar poate multora dintre noi, că a fost special scrisă pentru el. Are senzaţia că i se adresează într-un mod personal şi direct. Între noi fie spus, acest fapt trezeşte nostalgii unei anumite categorii de cititori (printre care mă includ şi pe mine), care îşi amintesc primele cărţi despre care au avut sentimentul ca le-au zdruncinat viaţa, crezând că, după aceea, nimic nu va mai fi la fel. În cazul personajului din roman, Osman, al cărui nume îl aflăm mult mai târziu, se petrece o sciziune, o ruptură faţă de tot trecutul şi de toate experienţele anterioare. Acesta îşi părăseşte familia şi casa, angajându-se într-o călătorie halucinantă în căutarea lumii din carte, precum şi a celor asemenea lui, a celor ce citiseră cartea. În legătură cu conţinutul acesteia, ni se spun foarte puţine lucruri.

Scrierea capabilă să provoace reacţii atât de puternice poate fi privită ca o metaforă pentru orice vis, orice ideal în a cărui căutare suntem gata să ne angajăm cu toată fiinţa. Chipurile lectorilor ei împărtăşesc, în viziunea lui Osman, un anumit fel de tristeţe şi de dor, ca o marcă distinctivă a celor ce caută un univers nedivizat, în care îngerii (element propriu vieţii celei noi) sunt frumoşi, dar nemiloşi şi înspăimântători, căci, cum bine zice poetul, Orice înger e cumplit.

Arhitectura romanului e una complexă, elementele de structură sunt interdependente şi nici o piesă nu este lăsată la întâmplare. Pe lângă tema de sorginte filosofică, romanul lui Pamuk portretizează o Turcie scindată şi ea (la fel ca personajul principal) între trecut şi prezent, între Orient şi Occident, între morala Islamului şi raţionalismul Vestului. Ironia şi umorul salvează însă discursul de rigiditate. De exemplu, la un târg al concesionarilor la care ajunge Osman însoţit de Canan (care înseamnă iubită, dar şi Dumnezeu în limbajul simbolic folosit de sufişti, după cum precizează traducătorul cărţii), cineva prezintă un ceas care anunţă orele prin apariţia unui domn în miniatură, cu cravată şi fără mustaţă (detaliu semnificativ) şi care spune: Ce fericire ca sunt turc, sunt turc, sunt turc, iar orele de rugăciune sunt anunţate de un imam care afirmă Allah e mare!, luînd locul tradiţionalului cuc cunoscut nouă. Un alt ceas, prezentat în acelaşi cadru, este capabil să detecteze fericirea, caz în care se opreşte, precum şi nefericirea, caz în care mersul acelor este accelerat.

Vorbeşte şi despre modul în care oamenii se poziţionează în raport cu o operă de artă, cu o carte, în cazul de faţă. Adepţii ei sunt dispuşi să caute adevărul absolut pe care cred a-l găsi în filele ei dincolo de orice restricţie, în timp ce alţii simt în ea o ameninţare la adresa existenţei unei întregi naţiuni. Vorbeşte despre puterea extraordinară a cuvintelor, despre capacitatea lor de a semăna viaţă, dar şi moarte.

Romanul lui Orhan Pamuk este o metaficţiune, scriitorul stăpânind şi jonglând cu procedeele postmodernismului. Nu cred că în Turcia se va mai scrie la fel după apariţia romanelor lui. Viaţa cea nouă este o carte despre o altă carte, dar, de fapt, este o mărturie despre toate cărţile din toate timpurile. Atunci când Osman începe să investigheze rădăcinile ce au născut cartea care i-a schimbat, într-un mod atăt de dramatic, viaţa, găseşte surse din cele mai diverse: Dante, cu a lui Vita nuova, Rilke cu Elegiile din Duino, Ibn-al Arabi cu Revelaţiile de la Mecca, dar şi o serie de reviste de benzi desenate, realizate chiar de autorul cărţii, nimeni altul decât unchiul Rifki, lucrător la compania de căi ferate! Vocea narativă atrage atenţia asupra ei însăşi, cum ar face-o orice alt personaj, se adresează fie îngerului, fie potenţialilor cititori cu apelativul fraţilor. Referinţele din metatext depăşesc însă domeniul literar. Osman caută nişte caramele numite şi ele Viaţa cea nouă, simbol al unui trecut regăsit şi pierdut, funcţionând uneori după mecanismele unei madeleine proustiene şi pe al căror ambalaj este desenat un înger şi este scris un catren. Alteori, bomboanele poartă numele Uşurarea. În autobuzele precare în care călătoresc eroii printr-o Turcie a stepelor pustii, a autogărilor şi popasurilor mizere, a orăşelelor ce au toate în piaţa centrală o statuie a lui Atatürk, sunt difuzate filme cu personaje ce se sărută în mijlocul haosului, al accidentalului. Astfel de imagini dau naştere tânjirii, unor dorinţe nicicând materializate. Aceste produse sunt văzute ca înmagazinând acte ale memoriei, ca receptacule ale unui timp magic, comprimat.

În mijlocul complicatelor resorturi care pun în funcţiune acest roman, în descrierea unor clipe perfecte şi a unor momente privilegiate simt însă zbătându-se inima fragilă a unor cadenţe poetice. Nu vă îndepărtaţi urechea de la ele. Orhan Pamuk ştie să armonizeze acea melancolie proprie Istanbulului, numită de turci huzun, cu umorul de bună calitate, să adauge peregrinărilor de tip road movie şi datelor unui roman noir atingerea fulgurantă a poeziei.

(Irina Şerban)(Cronică preluată, cu acordul autoarei, de pe www.flu.ro)

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer