Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Viaţa cea nouă


Orhan Pamuk

02.05.2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Orhan Pamuk
Viaţa cea nouă
Editura Curtea veche, 2007


traducere de Luminiţa Munteanu

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

*****

Intro

"O nouă stea s-a ivit la Răsărit: Orhan Pamuk." (The New York Times Book Review)Orhan Pamuk (n. 1952) este cel mai cunoscut şi, totodată, cel mai controversat scriitor turc contemporan, asumat de întreaga Europă ca una dintre cele mai valoroase şi originale voci ale ultimilor ani. Născut la Istanbul, Pamuk a urmat studii de arhitectură la Universitatea Tehnică din oraşul natal, abandonate ulterior; în 1976 a absolvit Institutul de Jurnalistică al aceleiaşi universităţi. Din 1974 s-a consacrat aproape în întregime scrisului, după ce, o vreme, cochetase cu pictura.

Opera sa, elogiată cu entuziasm de critici şi tradusă în peste 40 de limbi, cuprinde romane - printre care Beyaz Kale (Fortăreaţa albă, 1985), Kara Kitap (Cartea neagră, 1990), Yeni Hayat (Viaţa cea nouă, 1994), Benim Adam Karmaza (Mă numesc Roşu, 1998), Kar (Zăpada, 2002) - şi un volum de memorii dedicat Istanbulului. Recunoaşterea internaţională s-a concretizat şi într-o pleiadă de premii prestigioase, precum: The Independent Award for Foreign Fiction, Prix de la Découverte Européenne, Prix du Meilleur Livre Étranger, International Impac Dublin Literary Award, Prix Médicis Étranger, Friedenspreis ş.a. În anul 2006 a fost distins cu premiul Nobel pentru literatură.

*****
"Într-o zi am citit o carte şi întreaga mea viaţă s-a schimbat." - fraza de debut a Vieţii celei noi (romanul cu reputaţia celei mai rapid vândute cărţi din istoria Turciei) deschide poarta unui periplu romanesc halucinant, parte thriller intelectualist, parte poveste de dragoste, ce ne conduce spre tainele vieţii şi ale morţii.

Prins între enigmatice conspiraţii bizantine şi texte de un magnetism hipnotic, tânărul student Osman străbate neobosit drumurile primejdioase din stepele Anatoliei - un univers bizar, bântuit de vieţi spulberate, autobuze demente, oameni osteniţi, încăperi părăginite, panouri de publicitate coşcovite, litere şterse, stafii... În aventura sa picarescă, eroul cunoaşte, rând pe rând, dragostea, iniţierea, dar şi moartea, trăieşte iluziile şi deziluziile Turciei moderne. Viaţa cea nouă, cartea fascinantă, deţinătoare de taine, se vădeşte a fi himera necesară, ce transfigurează existenţele şi conferă lumii aureola inegalabilă a visului. Visul ca viaţă, dincolo de fruntariile constrângătoare ale timpului...
O meditaţie despre Carte şi rosturile ei, despre realitate şi ficţiune, despre destin şi întâmplare, despre metamorfozele sinelui şi identităţile noastre schimbătoare.

"Un roman halucinant şi straniu... ce navighează de la şaradele intelectualiste borgesiene către lirismul mirific al lui Gabriel García Márquez."(Wall Street Journal)

*****

1
Într-o zi am citit o carte şi întreaga mea viaţă s-a schimbat. Încă de pe când mă aflam pe la primele pagini am simţit atât de intens forţa cărţii, încât am avut impresia că trupul mi se desprindea şi se îndepărta de masă, de scaunul pe care stăteam. Dar, deşi socoteam că trupul meu se detaşase şi se îndepărtase de mine, părea că mă aflam, mai mult ca niciodată, cu întreaga mea existenţă şi identitate, pe scaun, la masă, iar cartea îşi arăta înrâurirea nu numai asupra sufletului meu, ci asupra a tot ceea ce mă făcea să fiu eu însumi. Era o înrâurire atât de puternică, încât am crezut că din paginile cărţii se revărsa asupra mea o lumină care îmi întuneca mintea şi care o făcea, totodată, să strălucească din răsputeri. M-am gândit că, mulţumită acelei lumini, aveam să mă reînnoiesc din temelii, că datorită ei aveam să ies de pe făgaşul firesc, am simţit în ea umbrele unei vieţi pe care urma să o cunosc şi de care, mai pe urmă, urma să mă apropii. Stăteam la masă, eram conştient, cu o parte a minţii mele, că eram aşezat la masă, că întorceam paginile şi citeam noile cuvinte, noile pagini, în vreme ce întreaga mea viaţă se preschimba. După o vreme, m-am simţit atât de nepregătit şi de neputincios în faţa lucrurilor care mi se întâmplau, încât mi-am îndepărtat faţa de paginile cărţii, mânat de o pornire de moment, de parcă aş fi dorit să mă feresc de forţa care se revărsa din carte. Abia atunci mi-am dat seama, cu teamă, că lumea din jurul meu se schimbase cu totul şi am fost cuprins de un sentiment de singurătate pe care nu-l mai încercasem niciodată până atunci. Părea că rămăsesem cu desăvârşire singur, într-o ţară a cărei limbă, ale cărei datini, a cărei geografie îmi erau necunoscute.

Neputinţa cu care m-a înzestrat acest sentiment de singurătate m-a legat, într-o clipă, şi mai strâns de carte. Ea urma să-mi arate ce trebuia să fac în noua ţară în care mă pomenisem, lucrurile în care doream să cred, pe care urma să le văd, calea pe care avea să o urmeze viaţa mea. În vreme ce întorceam paginile, una câte una, începusem să citesc cartea şi ca pe un ghid care urma să mă călăuzească pe un tărâm sălbatic şi străin. "Ajută-mă, îmi venea să-i spun, ajută-mă, în aşa fel încât să aflu viaţa cea nouă fără să dau de necaz." Ştiam însă că acea viaţă era zămislită din cuvintele ghidului. În vreme ce citeam cuvintele, unul câte unul, mă trudeam, pe de o parte, să-mi aflu calea, iar pe de altă parte îmi imaginam, rând pe rând, deconcertat, miracolele de vis care urmau să mă facă să rătăcesc de-a binelea drumul.

În tot acest răstimp, cartea stătea la mine pe masă, răspândindu-şi lumina pe chipul meu, dar avea un aer familiar, la fel ca toate celelalte lucruri din camera mea. Am simţit asta în vreme ce întâmpinam, cu uimire şi bucurie, viaţa cea nouă, lumea cea nouă care se deschidea în faţa mea; cartea care urma să-mi schimbe viaţa în asemenea măsură era, de fapt, un obiect ca toate celelalte. Pe când mintea mea îşi desfereca, încetul cu încetul, ferestrele şi uşile, deschizându-se către minunăţiile şi temerile noii lumi pe care mi-o promiteau cuvintele, mă gândeam din nou la întâmplarea care mă purtase spre carte, dar aceasta era o amăgire care rămânea la suprafaţa minţii mele, care nu pătrundea în abisurile ei. Pe măsură ce citeam, reveneam, parcă, la această amăgire, dintr-un soi de temere: lumea cea nouă pe care mi-o dezvăluia cartea era atât de străină, atât de stranie şi de uimitoare, încât, spre a nu mă cufunda cu totul în ea, eram bântuit de neastâmpărul de a percepe ceva legat de prezent. Deoarece în mine se înstăpânea teama că, o dată ce aş fi ridicat ochii din carte, privindu-mi camera, dulapul, patul şi aruncând o privire fugară pe fereastră, nu aş mai fi regăsit lumea aşa cum o lăsasem.

Minutele şi paginile au urmat unele după altele, în depărtare au trecut trenuri, am auzit cum a ieşit mama din casă şi cum a revenit, cu mult mai târziu; am auzit vuietul dintotdeauna al oraşului, clopoţelul vânzătorului de iaurt care trecea prin faţa porţii şi motoarele maşinilor şi am perceput toate sunetele cunoscute ca pe nişte sunete străine. Am crezut, la un moment dat, că afară începuse să plouă, dar, de fapt, se auzeau vocile unor fete care săreau coarda. Am crezut că cerul se însenina, dar de fereastra mea se izbeau picuri de ploaie. Am citit pagina următoare, altă pagină, alte pagini; am văzut lumina care se strecura de pe pragul celeilalte vieţi; mi-am dat seama de ceea ce nu ştiam şi de ceea ce ştiam până atunci, mi-am văzut propria viaţă, am văzut calea pe care socoteam că avea s-o pornească ea...

Pe măsură ce răsfoiam, puţin câte puţin, paginile, în suflet mi s-a cuibărit, pentru a rămâne acolo, o lume a cărei existenţă îmi era cu desăvârşire necunoscută până atunci, la care nu mă gândisem niciodată, pe care nu o bănuisem deloc. Nenumăratele lucruri pe care le ştiam, la care mă gândisem până atunci se preschimbaseră în amănunte asupra cărora nu merita să stărui, în vreme ce de prin cotloanele în care stătuseră ascunse s-au ivit şi mi-au trimis semne lucruri de care nu aveam ştiinţă. Chiar dacă mi s-ar fi cerut să le numesc în vreme ce citeam cartea, mi-ar fi fost cu neputinţă să o fac, pentru că ştiam, pe măsură ce citeam, că păşeam pe o cale fără întoarcere, pe o cale nemăsurat de grea, simţeam că interesul şi curiozitatea faţă de anumite lucruri pe care le lăsam în urmă dispăreau, însă trăiam o asemenea emoţie şi o asemenea curiozitate faţă de viaţa cea nouă, încât aveam impresia că tot ceea ce exista în jur era demn de interes. Când m-am simţit răscolit de emoţia pe care o deştepta în mine acest interes şi am început să-mi leagăn picioarele, mulţimea, bogăţia, complexitatea celor întâmplate s-au preschimbat într-un soi de groază.

Am zărit înfricoşat, la lumina care se revărsa din carte, ţâşnindu-mi drept în faţă, încăperi părăginite, autobuze demente, oameni osteniţi, litere şterse, târguri de provincie şi vieţi spulberate, stafii. Era o călătorie, mereu şi mereu, totul era o călătorie. Am văzut o privire care mă urmărea pretutindeni în acea călătorie, care părea să răsară înaintea mea în cele mai neaşteptate locuri, pentru a se face apoi nevăzută şi a se lăsa căutată tocmai pentru că se făcuse nevăzută; o privire blândă, de multă vreme limpezită de orice vină, de orice păcat... Doream să fiu acea privire. Doream să mă regăsesc în lumea către care se îndrepta acea privire. Îmi doream aceste lucruri cu atâta tărie, încât îmi venea să cred că eu chiar vieţuiam în lumea aceea. Nu, nici măcar nu trebuia să cred acest lucru; eu trăiam, de fapt, acolo. Şi, de vreme ce trăiam acolo, cartea vorbea, pesemne, despre mine. Iar aceasta se petrecea pentru că cineva gândise înaintea mea ceea ce gândeam eu şi aşternuse totul pe hârtie.

Aşa am priceput că vorbele trebuie să fi fost ceva cu desăvârşire diferit de lucrurile pe care le exprimau ele. Pentru că simţisem, dintru început, că acea carte fusese scrisă anume pentru mine. De aceea, în vreme ce citeam, fiecare vorbă, fiecare cuvânt îşi înfăptuia lucrarea asupra sufletului meu. Nu, nu pentru că ar fi fost cuvinte ieşite din comun, pentru că ar fi fost cuvinte pline de strălucire, ci pentru că eram copleşit de sentimentul că ea, cartea, glăsuia despre mine. Nu izbuteam deloc să-mi dau seama cum ajunsesem să fiu stăpânit de un asemenea sentiment. Iar dacă am izbutit, poate că am uitat; pentru că mă trudeam să-mi aflu calea printre ucigaşi, accidente, morţi şi semne pierdute.

În felul acesta, citind fără răgaz, privirile mele s-au preschimbat în cuvintele cărţii, iar cuvintele cărţii, în privirile mele. Ochii mei orbiţi de lumină n-au mai izbutit să discearnă lumea de carte şi cartea de lume. Părea că singura lume - tot ceea ce fiinţa, fiecare culoare şi fiecare obiect cu putinţă - se găsea printre cuvintele din carte, iar eu nu făceam altceva, citind, decât să confer substanţă tuturor lucrurilor virtuale, prin mijlocirea minţii, a fericirii şi a uimirii mele. Pricepeam, pe măsură ce citeam, ceea ce îmi dezvăluia cartea, ca şi cum mi-ar fi grăit mai întâi în şoaptă, apoi cu un soi de tremur, iar mai apoi cu o tărie plină de cutezanţă: lucrul acela stăruia în abisurile sufletului meu de ani de zile. Cartea afla şi scotea la iveală o comoară pierdută, care zăcea de secole pe fundul apei, iar eu îmi doream să rostesc, adresându-mă realităţii pe care o descopeream printre rânduri şi cuvinte: "de-acum, toate acestea îmi aparţin şi mie". Într-un loc, pe la ultimele pagini, mi-a venit să spun "şi eu mă gândisem la asta". Mai apoi, când pătrunsesem pe de-a-ntregul în lumea la care se referea cartea, mi-am văzut moartea sub forma unui înger care se ivea din întuneric şi semiîntuneric. Propria-mi moarte...

Am priceput că viaţa mi se îmbogăţise, într-o clipită, într-un mod la care mi-ar fi fost cu neputinţă să mă gândesc. Singurul lucru de care mă temeam atunci, privind lumea, lucrurile, camera mea, străzile, era nu neputinţa de a vedea în ele ceea ce istorisea cartea, ci faptul că acestea ar fi putut rămâne departe de ea... Am luat cartea în mâini şi am inspirat mirosul de hârtie şi de cerneală care se strecura dintre pagini, aşa cum făceam în copilărie, după ce citeam şi isprăveam cărţile cu benzi desenate. Mirosea la fel ca ele.

M-am ridicat de la masă, m-am dus la fereastră, mi-am sprijinit fruntea de geamul rece şi am privit afară, în stradă, întocmai ca în copilărie. Camionul care trăsese pe trotuarul de vizavi cu cinci ore în urmă, după-amiază, pe când puneam cartea pe masă şi începeam să citesc, plecase, însă din el fuseseră descărcate dulapuri cu oglinzi, mese grele, măsuţe joase, cutii, lampadare, iar în apartamentul gol de peste drum se mutase o altă familie. Deoarece nu erau încă montate draperiile, puteam vedea cum cinau, la lumina puternică răspândită de un bec fără abajur, în faţa unui televizor deschis, nişte părinţi de vârstă mijlocie, alături de fiul şi de fiica lor, care erau cam de vârsta mea. Fata avea părul şaten, iar ecranul televizorului era verde.

M-am uitat, o vreme, la noii vecini; poate că îmi plăcea, de fapt, să mă uit la ei pentru că erau noi; iar acest lucru părea, într-un anume fel, să mă protejeze. Nu doream să mă confrunt cu o schimbare din temelii a lumii dinainte, a lumii familiare care mă înconjura, dar pricepeam acum că nici străzile nu mai erau vechile străzi, că nici camera nu mai era vechea mea cameră, că nici mama, nici prietenii mei nu mai erau aceiaşi. În toate părea să stăruie un soi de ostilitate, o ameninţare, o latură înspăimântătoare, pe care mi-era cu neputinţă să o numesc întru totul. M-am retras cu un pas de la fereastră, dar nu m-am putut întoarce la cartea de pe masă, care mă îndemna să revin la ea. Ceea ce îmi abătea viaţa de pe făgaşul ei mă aştepta acolo, pe masă, în spatele meu. Oricât i-aş fi întors spatele, începutul tuturor lucrurilor se afla acolo, printre rândurile cărţii, iar eu urma să pornesc de-acum pe calea lor.

Ruptura de vechea mea viaţă trebuie să-mi fi părut, o clipă, atât de înspăimântătoare, încât, aşa cum fac oamenii ale căror vieţi se schimbă ireversibil în urma unei urgii, am dorit să aflu alinare imaginându-mi că viaţa avea să-şi urmeze cursul la fel ca înainte, că nenorocirea, năpasta sau, oricum, lucrul acela înfricoşător nu era adevărat. Simţeam însă în suflet cu o asemenea intensitate prezenţa cărţii, care continua să rămână deschisă, pe masă, în spatele meu, încât nici măcar nu-mi puteam închipui cum aş mai fi putut vieţui ca mai înainte.

Când m-a chemat aşadar mama la cină, după aceea, am ieşit din camera mea şi, aşezându-mă la masă ca un ageamiu care se străduieşte să se deprindă cu o lume nouă, am încercat să vorbesc cu ea. Televizorul era deschis, iar în farfurii se aflau musaca de cartofi, praz cu ulei de măsline, salată verde şi mere. Mama a vorbit despre vecinii care se mutaseră vizavi, despre faptul că, bravo!, stătusem toată după-amiaza să lucrez, despre prăvălii, despre ploaie, despre ştirile de la televizor, despre bărbatul care prezenta ştirile. O iubeam pe mama, era o femeie frumoasă, delicată, blândă şi înţelegătoare, şi am încercat un simţământ de vină pentru că, prin carte, pătrunsesem într-o lume care nu avea nicio legătură cu ea.

Pe de o parte, dacă această carte ar fi fost scrisă pentru toată lumea, gândeam eu, viaţa nu s-ar mai fi scurs atât de încet şi atât de cutezător ca altădată. Pe de altă parte, nici gândul că fusese scrisă doar pentru mine nu putea fi demn de crezare pentru un student la inginerie, cum eram eu. Atunci, cum ar fi putut continua totul la fel ca mai înainte? M-a înspăimântat până şi gândul că acea carte putea fi o taină plăsmuită doar pentru mine. Apoi, în vreme ce mama spăla vasele, am vrut să o ajut, să o ating, să aduc în timpul acesta lumea pe care o purtam în mine.
- Lasă, lasă, mă ocup eu, dragul meu, a zis ea.

M-am uitat o vreme la televizor. Poate că izbuteam să pătrund în lumea de acolo; sau poate că îl făceam să explodeze, cu un şut. Dar ceea ce vedeam nu era decât televizorul din casa noastră: un fel de zeu, un fel de lampă. Mi-am pus haina şi pantofii de stradă.
- Ies, am zis.
- Când te întorci? m-a întrebat mama. Să te aştept?
- Nu mă aştepta. Altfel, o să moţăi în faţa televizorului.
- Ai stins lumina la tine în cameră?

Prin urmare, am ieşit pe străzile cartierului în care locuiam de douăzeci şi doi de ani, pe străzile copilăriei mele, de parcă aş fi ieşit pe străzile primejdioase ale unui ţinut străin. Când am simţit pe chip frigul umed de ianuarie, mi-am spus în sinea mea că poate mai rămăsese ceva din vechea lume care să fi trecut în lumea cea nouă. Urma să-mi dau seama de lucrul acela atunci, păşind pe străzile, pe trotuarele din care se alcătuia viaţa mea. Îmi venea să o iau la goană.

Am mers grăbit pe trotuarele întunecate, printre tomberoane mari de gunoi şi bălţi noroioase, pe la poalele zidurilor, şi am băgat de seamă că, odată cu fiecare pas pe care-l făceam, prindea viaţă o lume nouă. Platanii şi plopii copilăriei mele erau, la prima vedere, aceiaşi platani şi aceiaşi plopi, dar trăinicia amintirilor şi a asocierilor care mă legaseră cândva de ei dispăruse. M-am uitat la copacii osteniţi, la casele familiare, cu două etaje, la blocurile murdare pe care le văzusem ridicându-se în copilărie din temelii, de la groapa cu var până la ţiglele de pe acoperiş, şi în care mă jucasem mai apoi cu noii mei prieteni, dar nu ca la nişte frânturi de neînlocuit ale existenţei mele, ci ca la nişte fotografii despre care ai uitat când şi cum au fost făcute: recunoscându-le după umbre, după luminatoare, după copacii din grădină sau după literele şi semnele de pe uşile de la intrare, însă fără a simţi deloc în suflet acea vigoare a lucrurilor cunoscute. Vechea lume se afla acolo, în faţa mea, alături de mine, pe străzi, îmi dădea roată, luând forma galantarelor familiare ale băcanilor, a plăcintăriei, cu luminile încă aprinse, din piaţa gării din Erenköy, a lăzilor cu fructe ale vânzătorului de legume şi fructe, a roabelor, a cofetăriei Viaţa, a camioanelor hârbuite, a muşamalelor, a chipurilor întunecate şi trudite. O parte a inimii mele rămânea rece ca gheaţa în faţa tuturor acestor umbre care se unduiau uşor sub luminile nopţii. Duceam acolo cartea, ca şi cum aş fi tăinuit o faptă oprită. Voiam să fug de toate acele străzi cunoscute, de melancolia copacilor umezi, de literele de neon reflectate pe asfalt, în băltoacele de pe trotuar, de lămpile vânzătorului de legume şi fructe, ale măcelarilor. S-a stârnit o boare uşoară de vânt, picăturile de apă adunate pe ramurile copacilor s-au rostogolit spre pământ, am auzit un vuiet şi am decis că în carte stăruia o taină hărăzită mie. M-a cuprins spaima şi mi-am dorit să pot vorbi cu cineva.

Am intrat în Cafeneaua Tinerilor, din piaţa gării, în care obişnuiau să se adune seara unii prieteni din cartier, ca să joace cărţi, să se uite la televizor, la meciuri, să se vadă unul cu altul. La masa din spate sporovăiau, învăluiţi în luminile alb-negre ale televizorului, un student care lucra în atelierul de cizmărie al tatălui său şi un amic din cartier, care juca fotbal în echipa de amatori. Am văzut că aveau în faţă ziare cu paginile răvăşite de atâta citit şi răscitit, două pahare cu ceai, ţigări, iar la fereală, pe un scaun, o sticlă de bere cumpărată de la băcan. Voiam să vorbesc îndelung, poate chiar ore în şir, cu unul dintre ei, dar am priceput îndată că-mi era cu neputinţă să o fac. Dintr-o pricină neştiută, am simţit, o clipă, că sufletul mi-era cuprins de o tristeţe care mă făcea să-mi dea lacrimile, dar m-am eliberat, orgolios, de acest simţământ: aveam să-i aleg pe oamenii în faţa cărora urma să mă destăinui din rândul umbrelor care vieţuiau în lumea din carte.

Prin urmare, am fost tentat să cred că eram pe de-a-ntregul stăpân pe viitorul meu, dar ştiam că, de-acum, stăpână îmi era cartea. Cartea nu se mărginise doar să mi se cuibărească în suflet, ca o taină şi ca un păcat, ci mă antrenase într-un soi de muţenie care aducea cu cea pe care o întâlneşti în vise. Unde erau cei de seama mea, cărora le-aş fi putut vorbi, unde era tărâmul pe care aş fi putut descoperi visul care se adresa inimii mele, unde erau ceilalţi cititori ai cărţii?

Am trecut calea ferată, am pătruns pe străzile dintre case, am strivit sub tălpi frunzele îngălbenite care se desprinseseră din copaci şi se lipiseră de asfalt. În mine s-a deşteptat deodată un optimism adânc: aveam impresia că, mergând mereu astfel, mergând repede, fără să mă opresc în loc, pornind în felurite peregrinări, urma să ajung în lumea pomenită în carte. Noua viaţă, a cărei străluminare o simţisem în suflet, se afla undeva departe, poate pe un tărâm de neatins, dar simţeam că, pe măsură ce mă mişcam, mă apropiam de ea sau că, cel puţin, îmi lăsam în urmă vechea viaţă.
Când am ajuns la plajă, m-am mirat să văd că marea părea neagră ca tăciunele. De ce nu-mi dădusem seama înainte că marea era atât de întunecată, de aspră şi de nemiloasă la vreme de noapte? Părea că obiectele îşi aveau propriul grai şi că începeam să aud, într-o oarecare măsură, acel grai, în tăcerea efemeră în care mă atrăsese cartea. Am simţit în mine, preţ de o clipă, aerul greoi al mării care clipocea uşor, aşa cum simţisem moartea fără întoarcere cu care mă confruntam în vreme ce citeam cartea, dar în sufletul meu nu palpita senzaţia sfârşitului, pe care trebuie să ţi-o sugereze adevărata moarte, ci curiozitatea, emoţia celui care ia viaţa de la capăt.

Am rătăcit pe plajă. Când eram mic, obişnuiam să caut acolo una, alta, după furtunile aduse de austru, alături de prietenii mei din cartier, printre cutii de conserve, mingi de plastic, sticle, papuci de plajă, clanţe, becuri, păpuşi de plastic mânate şi îngrămădite de mare la ţărm - vreun lucru miraculos, răzleţit dintr-o comoară, ori vreun obiect strălucitor, nou-nouţ, despre care habar nu aveam la ce putea folosi. Am simţit, fugar, că dacă privirea mea, luminată de lumina cărţii, avea să descopere şi să cerceteze un obiect oarecare, oricât de neînsemnat, din vechea lume, avea să-l poată preschimba în obiectul acela miraculos pe care îl căutam în copilărie. Dar, în aceeaşi clipă, sufletul mi-a fost străbătut cu atâta tărie de sentimentul că ea, cartea, mă lăsase absolut singur pe lume, încât am crezut că marea cufundată în negură avea să se înalţe pe neaşteptate, să mă târască în abisurile ei, să mă înghită.

M-a cuprins neliniştea, am grăbit pasul, dar nu pentru a vedea cum, pe măsură ce păşeam, se zămislea o lume nouă, ci pentru a ajunge mai degrabă în camera mea şi a rămâne singur cu cartea. În vreme ce alergam de parcă prinsesem aripi, începeam deja să simt că eram făurit din lumina care se revărsa din carte. Iar sentimentul acesta îmi aducea alinare.

Tata avea un bun prieten, cam de aceeaşi vârstă cu el, care, la fel ca şi el, lucrase ani de zile la Căile Ferate ale Statului, avansând până la gradul de inspector, şi care scria în Revista Căilor Ferate articole despre pasiunea lucrătorului la căile ferate. Publica mai cu seamă benzi desenate pentru copii, pe care le scria şi le ilustra el însuşi, în serialul Noile aventuri ale copiilor. Pe vremea când citeam cărţile Pertev şi Peter sau Kamer în America, pe care mi le dăruise unchiul Ryfky, lucrătorul de la căile ferate, îmi doream de multe ori să mă întorc acasă în fuga mare, ca să mă cufund în câte o carte, dar cărţile acelea pentru copii aveau întotdeauna un sfârşit. Acolo scria, cu şapte litere, "sfârşit", ca la filme, iar când citeam cele şapte litere, nu numai că zăream hotarele meleagului pe care mi-aş fi dorit să mă aflu, ci pricepeam, mai cu seamă, cu amărăciune, că tărâmul acela miraculos era născocit de unchiul Ryfky, lucrătorul de la căile ferate. Ştiam că în cartea pentru care alergam acum acasă totul era adevărat; de aceea o purtam în sufletul meu, de aceea străzile ude, pe care păşeam grăbit, nu mi se păreau reale, ci aduceau cu frânturile unei plictisitoare teme pentru acasă, care îmi fusese impusă ca o pedeapsă. Căci - aşa mi se părea mie - cartea îmi vorbea despre rostul existenţei mele în lume.

Trecusem de calea ferată şi tocmai dădeam colţul moscheii, când am sărit în lături, băgând de seamă că eram pe cale să calc într-o băltoacă, dar piciorul mi s-a agăţat de ceva, m-am împiedicat, am căzut şi m-am întins pe asfalt cât eram de lung.

M-am ridicat îndată, pregătindu-mă să-mi continui drumul, când un bătrân cu barbă, care mă văzuse căzând şi întinzându-mă ca o plăcintă, mi-a zis:
- Vai, băiete, dar ştiu că ai căzut! Ai păţit ceva?
- Da, am zis. A murit tata ieri. Azi l-am îngropat. Era un om de nimic, bea tot timpul, o bătea pe mama şi nu voia să venim aici, aşa că am trăit ani de zile la Viranbag.

De unde-mi venise chestia asta cu orăşelul Viranbag? Poate ca şi bătrânul se prinsese că spusele mele nu erau adevărate, dar m-am simţit, deodată, deştept foc. Oare din pricina minciunii pe care o ticluisem la repezeală, din pricina cărţii, sau pur şi simplu din pricina feţei omului, pe care se citea un aer prostesc? N-am reuşit să desluşesc, aşa că mi-am zis: "Nu-ţi fie teamă, nu-ţi fie teamă, pleacă! Spre lumea aceea, spre lumea din carte, spre lumea cea adevărată!" Dar, totodată, mă temeam...

De ce?

Pentru că auzisem ce li se întâmplase altora ca mine, care citiseră o carte şi îşi smintiseră viaţa. Auzisem ce li se întâmplase celor care, parcurgând o carte de genul Principiile fundamentale ale filozofiei şi punând temei pe fiecare vorbă citită de-a lungul unei nopţi, se alăturaseră, a doua zi, Noilor Avangardişti Revoluţionari Proletari, fuseseră prinşi, trei zile mai târziu, jefuind cine ştie ce bancă şi stătuseră la pârnaie zece ani. Îi ştiam şi pe cei care citiseră cărţi precum Islamul şi noua morală sau Trădarea occidentalizării, care se strămutaseră peste noapte din cârciumă în moschee, aşteptându-şi răbdători moartea, ce avea să se arate peste cincizeci de ani, pe covoare reci ca gheaţa, înmiresmate cu apă de trandafiri. Îi cunoscusem, apoi, şi pe cei fascinaţi de cărţi precum Libertatea dragostei sau Cunoaşte-te pe tine însuţi. Aceştia se alegeau mai cu seamă din rândul celor înclinaţi să creadă în zodii, dar şi ei afirmau, cu deplină sinceritate, "cartea aceasta mi-a schimbat, într-o singură noapte, întreaga viaţă".

La drept vorbind, ceea ce mă preocupa nu era aspectul jalnic al acestor imagini înspăimântătoare; lucrul de care mă temeam eu era singurătatea. Mă temeam că aş fi putut pricepe greşit cartea, aşa cum i s-ar fi putut întâmpla, în mod foarte probabil, unui netot ca mine, că puteam fi superficial sau că nu puteam fi superficial, că nu puteam fi, adică, la fel ca ceilalţi, că mă puteam înăbuşi de dragoste, că, stăpânind taina tuturor lucrurilor, puteam deveni ridicol împărtăşindu-le-o, o viaţă întreagă, celor care nu voiau nicidecum să o afle, că puteam înfunda puşcăria, că puteam părea ţicnit, că aş fi ajuns să aflu, în cele din urmă, că viaţa era mai crudă decât credeam eu şi că era cu neputinţă să fiu iubit de fete frumoase. Pentru că, dacă tot ce scria în carte este adevărat, dacă viaţa era aşa cum citisem eu în paginile ei, dacă o astfel de lume era posibilă, devenea de neînţeles faptul că oamenii continuau să meargă la moschee, să piardă vremea pălăvrăgind ori moţăind pe la cafenea şi să stea, seară de seară, la ora aceea, ţintuiţi în faţa televizorului, ca să nu moară de plictiseală. Oamenii aceia nu trăgeau pe de-a-ntregul draperiile, socotind că şi pe stradă s-ar fi putut petrece ceva cât de cât interesant, la care să te poţi uita aşa cum te uiţi la televizor - să treacă, de pildă, o maşină în mare viteză, să necheze un cal sau să chiuie un beţivan.

Nu izbutesc să desluşesc când mi-am dat seama că apartamentul de la etajul al doilea în care privisem îndelung, printre draperiile întredeschise, era apartamentul familiei unchiului Ryfky, lucrătorul de la căile ferate. Îmi dădusem seama că, fără să-mi dau seama, transmiteam poate într-acolo un semnal instinctiv, tocmai în seara zilei în care viaţa mea se schimbase pe de-a-ntregul, mulţumită unei cărţi. În minte îmi stăruia o dorinţă ciudată: să mai văd o dată, de aproape, lucrurile pe care le văzusem acolo când mă dusesem pentru ultima oară cu tata pe la el: canarii din colivie, barometrul de pe perete, pozele cu scene de la calea ferată, înrămate cu grijă, serviciile de lichior descompletate, vagoanele de jucărie, zaharniţa de argint, cleştele de controlor de bilete, medaliile de merit pentru servicii aduse Căilor Ferate, bufetul cu vitrină în care erau aşezate, printre altele, patruzeci-cincizeci de cărţi, samovarul de pe bufet, care nu era folosit niciodată, cărţile de joc de pe masă... Vedeam, printre draperiile întredeschise, lumina răspândită de televizor în încăpere, dar nu o vedeam pe ea.

M-am urcat brusc pe zidul care despărţea grădina blocului de trotuar, îndemnat de un elan despre care habar n-aveam de unde-mi venise, şi am văzut capul lui tanti Ratibe, văduva unchiului Ryfky, lucrătorul de la căile ferate, şi televizorul la care privea. În vreme ce se uita la televizor, aşezată, în unghi de patruzeci şi cinci de grade, în fotoliul gol al bărbatului ei, îşi ţinea capul înfundat între umeri, la fel ca mama, doar că, în loc să tricoteze ca ea, trăgea cu sete din ţigară.

Unchiul Ryfky, lucrătorul de la căile ferate, murise cu un an înaintea tatei, dar nu ca el, de inimă. Cineva trăsese asupra lui într-o noapte, pe când se ducea la cafenea, şi îl ucisese; ucigaşul nu fusese prins, se zvonise ceva despre o gelozie, dar, în ultimul lui an de viaţă, nici tata nu credea în asemenea vorbe. Unchiul Ryfky nu avusese copii.

În toiul nopţii, în vreme ce stăteam ţeapăn la masă şi mă uitam la cartea aflată între braţele mele, la multă vreme după ce mama adormise, am uitat, treptat, cu emoţie, cu patimă, cu bucurie, de luminile cartierului şi ale oraşului, care acum se stingeau, de melancolia străzilor pustii şi umede, de strigătul bragagiului, care trecea pentru ultima oară pe uliţă, de cele câteva ciori care croncăneau fără noimă, de zdroncăneala răbdătoare a nesfârşitelor trenuri de marfă care începeau să se perinde după ce trecea ultimul tren spre periferii, de tot ceea ce făcea ca noi, mahalaua noastră şi eu, să fim ceea ce eram în puterea nopţii, şi m-am dăruit pe de-a-ntregul luminii care se revărsa din carte. În felul acesta mi s-au şters cu totul din minte mesele de prânz, uşile cinematografelor, colegii de an, cotidienele, răcoritoarele, meciurile de fotbal, băncile din sala de curs, vapoarele, fetele frumoase, iluziile de fericire, viitoarea mea iubită şi nevastă, masa de lucru, dimineţile mele, micile dejunuri, biletele de autobuz, necazurile mărunte, temele de la statică pe care nu le isprăvisem la timp, pantalonii cei vechi, propriul chip, pijamaua, nopţile, revistele în faţa cărora mă masturbam, ţigările, ba chiar şi fidelul meu pat, care mă aştepta chiar în spatele meu, promiţându-mi cea mai sigură uitare - tot ceea ce alcătuise, până în ziua aceea, viaţa şi iluziile mele, şi m-am pomenit rătăcind pe tărâmul învăluit în lumina cărţii.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




1 comentariu

  • pur si simplu
    iooana [membru], 16.06.2007, 16:39

    ca alfel nici nu se poate in cuvinte

Spacer Spacer