Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Ura! Deconstrucţia la putere: Traian Băsescu


Bogdan Ghiu

22.04.2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Istoriile se răzbună (una pe alta)

Cînd s-a instaurat, prin ocupaţie, comunismul în România, el a întrerupt, pentru moment, o istorie, continuînd-o apoi imediat, mascat în ce avea ea mai rău, mai virulent. În decembrie 1989, demontarea "revoluţionară" a comunismului a întrerupt la rîndul ei o istorie, pentru a-i redistribui piesele şi a-i rafina mecanismele. Ion Iliescu a însemnat o continuitate, Traian Băsescu, altă continuitate. Nicio schimbare de fapt. "Shift" de la o continuitate la alta. Nereformarea la timp, din interior, a Partidului Comunist unic, aşa cum s-a întîmplat în alte ţări comuniste, se răzbună azi. Traian Băsescu vrea să reformeze din interior o clasă politică din care face perfect parte, întrupînd-o compact: o întreagă dramaturgie într-un singur personaj. Vrea să reformeze facţiunile aceluiaşi Partid Comunist unic, cu avangarda şi infrastructura lui, Securitatea. Conflictele actuale dintre partide sînt conflicte între facţiunile aceluiaşi Partid Unic. Trăim o actualitate în care se înfruntă vîrste diferite ale aceluiaşi fond (trans)istoric. O istorie aninstorică: "taberele" sînt etape ale unei aceleiaşi istorii care stă pe loc.

În România, politicul se reduce la conducător şi atît, într-o relaţie personală, de transfuzie-confuzie, cu "poporul".


Adevărul minciunii: Traian Băsescu

În politică nu există minciună. Deci cu atît mai puţin adevăr. Asta a demonstrat preşedintele Traian Băsescu. Adevărul e de la o zi la alta, văzînd şi făcînd, pe verticala imediată, dar vertiginoasă, abisală, a momentului: istoricitate extremă. Dar cum nu există minciună absolută şi permanentă, ea producînd adevăr, nici adevăr, anti-polul referenţial al minciunii, permanent şi absolut, nu există. Politic, trăim între minciuni şi contra-minciuni, iar faptul de a promite, de a jura şi de a nu-ţi ţine promisiunile reprezintă însăşi esenţa în act a politicului. Adevărul este despre minciună, este adevărul unei minciuni, efectul ei, nu există separat, în sine. Nu minciuna se raportează, ca deviere, aşa cum gîndesc intelectualii fundamentalist-metafizici, la adevăr, ci adevărul apare ca moment al minciunii, din înfruntarea dintre minciuni, din "fricţiunea" lor, producătoare de "efecte de adevăr". Este strict punctual şi opoziţional: relativism absolut, de luptă. Din acest punct de vedere, ca mincinos pe faţă şi în imediata succesiune a istoriei, preşedintele Băsescu este singurul politician adecvat, singurul politician, pe drept (nu doar de drept) preşedinte. Este exemplarul cel mai articulat şi mai condensat de politician român. Tocmai de aceea redutabil. Şi tocmai de aceea revelator ca spectacol.


Demisia presei

Vineri seară, îmbrăcat sport, de lucru, cu multe tricouri suprapuse, ca aurolacii care-şi ţin tot avutul pe persoană, Andrei Gheorghe, demn şi imediat urmaş al lui Mihai Tatulici (cu care chiar începe să semene tot mai mult, prin glumiţele fără voce pe care le emite: cum şi-a mai pierdut vocea băiatul ăsta! Şi ce frumoasă voce falsă avea! Acum doar foşneşte: a bani şi atît, atît se mai aude din emisia lui Andrei Gheorghe) şi perfect concetăţean întru şmecherie cu Traian Băsescu (Constanţa, portul, bişniţa: sînt tot de acolo, am crescut printre ei, am avut întotdeauna blugi şi cafea, chiar şi în cei mai negri ani ai penuriei comuniste, poate chiar de la Traian Băsescu), vineri seara, aşadar, Andrei Gheorghe a dezvăluit, scoop de scoop, că în după-amiaza suspendării parlamentare, s-a aflat, împreună cu alţi cîţiva "jurnalişti", printre care Andreea Pora, Sabina Fati, Ioana Lupea (Realitatea TV, România liberă, Evenimentul zilei), la Cotroceni, alături de preşedintele Traian Băsescu. "Ce om singur!", atît a avut de comentat tînărul edecar Gheorghe, de parcă ne-am afla în Toamna patriarhului sau în Cuba lui Castro. Ce om singur, preşedintele, care, în cel mai constituţional spirit, n-a ezitat, aşa cum îl acuză unii că ar face cu toate celelalte instituţii de vîrf ale statului, să cheme la el presa, în taină. Că preşedintelui, căruia mult mai bine pe talie i-ar veni costumul de prim-ministru (numai că acolo ar putea fi mult mai uşor demis, şi chiar ar trebui să muncească, nu doar simbolic, din vorbe), nici nu i-a trecut prin minte că presa trebuie respectată tocmai ca forţă autonomă, independentă, sau ştiind foarte bine, din propriile diatribe împotriva "mogulilor", şi bătîndu-şi, suveran, joc, de faptul că în România independenţa presei e o vorbă goală şi o altă minciună consimţită, nu acelaşi lucru ar trebui să aşteptăm şi de la pretinşii jurnalişti, care practică o meserie nu doar diferită de politică, ci care trebuie să fie opusă, pentru buna funcţionare a treburilor publice, politicii. În mod normal, în loc să se simtă flataţi de sacrosancta apropiere de mirul prezidenţial, dînd magnetic fuguţa la Cotroceni, dacă ar fi fost cu adevărat jurnalişti, cei cîţiva ar fi trebuit să refuze, demn, invitaţia, ba chiar s-o dea în vileag. Aserviţi, "corporaţi", frînţi uman şi profesional, obişnuiţi cu ordinele "mogulilor" şi cu fabricarea adevărului ca simplă imagine (triumful "minciunii complete şi definitive", cum spunea Hannah Arendt), cei cîţiva nici n-au crîcnit, s-au prezentat la ordin, să aline dezolarea prezidenţială. Îi declar oameni moralmente corupţi şi, ca atare, infrecventabili. Mai mult decît în cazul preşedintelui Băsescu, prestaţia lor, de pînă acum şi de-acum înainte, este atinsă de nulitate şi trebuie privită cu infinită suspiciune. Căci dacă în politică adevărul este minciuna şi ne aflăm în plină, în totală deconstrucţie triumfătoare, în presă idealismul şi utopia adevărului ar trebui să-şi găsească ultima fortăreaţă, ultima iluzie.

Îl ador (în taină: nu aştept de la el decît să continue Marea Fabulă; şi din cu totul alte motive) pe preşedintele Băsescu, super-mogulul. Contrazicîndu-şi prea metafizic-popularii susţinători, nu ezită să aducă deconstrucţia la putere, performînd la vedere ceea ce mediocrii ascund, ipocriţi, incapabili să-şi asume, sub titulatura de "instituţii". Temerar, Traian Băsescu personalizează negativitatea curativă, minciuna ca unic motor producător de realitate, întrupînd prototipul pogorît în istorie să o cureţe de cópii calpe, reci, moarte şi dominîndu-şi, Comandant Suprem, epoca.

Imposibil rol! Sfîşiat personaj! Irezistibil spectacol al puterii în stare pură! (Tensiune permanent ridicată, iminenţă a catastrofei prin propria noastră banalitate: însoţire cu catastrofa.).
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer