Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Personale  Sageata  Clavecinul bine temperat (scrisori pentru Cristina)

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

10 (continuare). Abia spre seară ne-am despărţit!


Cornel Mihai Ungureanu

16.06.2003
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică

9 noiembrie 2000
N-am dormit deloc în noaptea ce trecu - şi n-a fost un chef! Senin e cerul acestei dimineţi. Privesc clipuri. Îţi scriu.

Nimic nu poate lega mai mult o femeie de un bărbat, decît un anumit amalgam de forţă şi slăbiciune. Aşa e? Malraux zicea, dar el de unde ştie? I-a spus o femeie? A dedus dintr-o experienţă?

Soarele intră în camera mea printr-o jumătate de fereastră.

Degeaba am aşteptat aseară felicitări de ziua mea, lîngă telefon: Manolescu nu m-a sunat! Nici Alex. Ştefănescu, nici Dan C. Mihăilescu! :) Am primit flori şi cărticele. Şi tablou cu lună şi cu blocurile din Valea Roşie. Şi cănuţă. Şi felicitări. Şi insomnie.

Adolescenţii sînt fiinţe extraterestre! Nu e de mirare că spiriduşii invadează numai casele unde există adolescenţi. ( Iarna vrajbei noastre)

Deşi am citit, de două ori, Solaris, cînd eram mai puşti, iată că nu-mi amintesc amănuntul despre care îmi scrii!

Simt nevoia să-i salut pe oamenii care, literar, îmi plac. Pe care-i întîlnesc, să spunem, într-o revistă, într-o carte. Vreau să le spun că îmi place ce fac, atunci cînd îmi place.
Aseară, am coborît din tramvaiul care mă traversase oraşul, de la casa Nadiei, la casa mea şi am apucat, cum de multe ori mi se întîmplă, prin iarbă. Era udă, plouase, mai ploua, dar încet. Tuna departe. Bascheţii mei au ocolit o floricică infimă, zgribulită, dar ochii mei priveau pămîntul şi, brusc, în minte mi-a venit gîndul că în pămîntul acela, oricît de clişeu ar părea, voi ajunge. De aceea mi-e drag cînd trăiesc fără timidităţi, fără inhibiţii. Pentru ceilalţi exist prin faptele mele- tot Malraux, nu? Simplul gînd sau bunele intenţii nu-s de ajuns.

Ai dreptate: nu există coincidenţe. Cu o excepţie: şosetele (Ce coincidenţă: ai şosetele la fel! îmi zicea Laur, într-o seară şi cred că nu mă voi opri să-i fur replica pentru o povestire de-a mea).

Nu vin, dar îţi mulţumesc pentru invitaţie. Mutra mea morocănoasă ar fi mai potrivită la un parastas, zic, zîmbind însă.

10 noiembrie 2000
La mulţi ani! Ţi-aş ura să trăieşti ceea ce mie îmi lipseşte în dimineaţa asta: o mare dragoste, linişte în suflet, prieteni buni, sociale succese.

Ieri, după noapte nedormită, am fost la Nadia în cartier. Dacă la mine era un soare orbitor, în Craioviţa era ceaţă. Nadia dormea, mama ei nu părea dispusă să o trezească. Am intrat într-un club cu internet şi am invitat-o la micul dejun. Am traversat din nou oraşul, ne-am sărutat mult, toată ziua. Abia spre seară ne-am despărţit.

Numai formal a fost iniţiativa mea. Ca în visele acelea în care omul pe care-l iubeşti nu dă răspunsul pe care îl aştepţi. Îi vezi în ochi grăuntele de indiferenţă.

Orgoliul meu să fi avut vreo influenţă? Nu cred. Adică nu-i vina mea că, după cinci ani şi jumătate, Nadia nu ştie dacă vrea să fim împreună. Nu pot să face să meargă o relaţie în timp ce ea se gîndeşte la despărţire, vede lucruri care nu merg, dar le ţine sub tăcere. Iar eu nu o pot lăsa să plece şi să-mi lase incertitudinile, norul vrăjmaş care m-a chinuit în ultimele săptămîni. Ruptura îmi poate aduce o împăcare cu mine. Pentru că am o problemă- de imagine sau de fond- legată de persoana mea: sînt profund nemulţumit de ea. De realizarile ei- nule-, de lipsa de curaj, de lipsa de responsabilitate.

Cred că Nadia a plecat tocmai pentru că a aruncat asupra noastră privirea lucidă. A văzut că nu am un apartament, că nu am bani, că sînt prea mulţi ani între noi. Cum zicea dilematica doamnă, magdalena Boiangiu, orice căsătorie din dragoste trebuie să ţină seama şi de dinamica intereselor fiecăreia dintre părţi.

Nadia ar fi plecat fără să ne despărţim. N-ar fi putut s-o spună, poate n-ar fi vrut. Nu era hotărîtă, dar ştiu că nu o interesează să stea cu mine, nu o interesează prea mult ceea ce scriu şi nici fiinţa mea. Aşa cum nu prea mă interesează pe mine să rămînem prieteni, ceva de genul ăsta, Chiar dacă are o mare capacitate de ataşament, nu cred că Nadia este, pentru mine, un bun prieten. I-am reproşat de multe ori, în mine, superficialitatea. Lipsa de atenţie. Cuvintele astea le scriu fără vreo urmă de resentiment. Eu o iubeam pe Nadia aşa cum era.

Corina îmi zicea să vin la cheful la care m-ai invitat. Se teme de nervii mei în batistă (tot Salinger). Ea îmi este un bun prieten. Ştie ce mi-ar face bine, iar eu mă încăpăţînez, uneori, să refuz binele.

Am adormit extrem de greu aseară. Deşi în noaptea precedentă nu închisesem ochii nici măcar o secundă.

Îmi făceam bilanţul: îmi spuneam că anii au trecut şi eu tot nu ştiu cum arată o carte de muncă. Scrisul, chiar dacă va fi o reuşită, nu va aduce şi bani. şi e singurul lucru pe care vreau să-l fac. Din ce voi plăti întreţinerea?

Vreau să nu trăiesc singur. Vreau o familie. Întotdeauna m-am gîndit că aş fi un bun tată. Pentru asta trebuie să-mi asum nişte responsabilităţi şi sînt derutat în faţa lor. Ştiu că nu va veni de nicăieri un ajutor, dar... nu ştiu ce să fac eu.

De la optsprezece ani, viaţa mea a fost aşa. Pînă în urmă cu vreo trei, nici nu-mi trecuse prin minte să scriu, viaţa mea era şi mai goală. Dar eram student şi plecam dimineaţa la cursuri şi era liniştitor, toţi oamenii ştiau că sînt acolo, că îmi construiesc o carieră, fac ceea ce trebuie să fac. Iar eu mă stresam să-mi trec examenele la materii imbecile, nefolositoare, anoste, imediat uitate.

Cît timp irosit!

Povestea e mult mai lungă. Nu degeaba mă întreba Ioana ce-mi place la mine. Am clipe cînd nu-mi place nimic. Ca să vorbesc ca Patapievici sau Cehov: am senzaţia că viaţa e o capcană. Cu unică ieşire.




Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer