Cum spune și Oscar Wilde: No good deed goes unpunished

M-am născut la începutul lui 1952 într-o familie care pe atunci putea trece drept fericită. Părinții mei, care s-au maturizat în timpul războiului, nu aveau bani mulți, dar aveau mult optimism și dorința unui trai mai bun, a unei școli mai bune pentru mine (după o vreme și pentru fratele meu), a unei profesii aducătoare de satisfacții pentru tatăl meu și a succesului pentru mama mea, în familie și în afara ei. Nimic spectaculos, nimic extraordinar, în schimb erau în aer multă energie și spirit întreprinzător.

A ajutat și contextul istoric. Mijlocul anilor '50 a fost perioada unei anumite emancipări: Stalin a murit în 1953, cultul personalității lui a fost abandonat și în Uniunea Sovietică și în statele socialiste în 1956 (țin minte cum, în vârstă de numai câțiva ani, am văzut o cizmă imensă, de la statuia dezmembrată a "tătucului", ce trona pe un soclu mare și roșu la intrarea în Parcul Herăstrău, defilând prin București culcată în cupa unui camion imens al armatei în drum spre cuptorul de topire), apoi în 1958 s-a retras și Armata Roșie din România (socrul meu mi-a arătat mult mai târziu o poză cu un șir aliniat de urși enormi împușcați în jud. Bistrița-Năsăud, la o partidă de vânătoare unde Hrușciov și Gheorghiu-Dej au hotărât, poate chiar după o beție, neașteptata retragere a armatei sovietice din România). Ulterior au început primele semne ale distanțării de URSS și construirii poziției, tot singulare, a României în cadrul CAER și al Pactului de la Varșovia. Pe acest fond, evenimentele s-au succedat în ritm rapid: s-a încheiat colectivizarea (1962), dar a început și eliberarea deținuților politici din închisori (1964). Tot în 1964 Gheorghiu-Dej a ținut celebrul său discurs cunoscut sub numele de "tezele din aprilie", care plasa România oarecum echidistant între URSS și R.P. Chineză. Atunci a fost semnalul distanțării mai accentuate a României de URSS ca forță conducătoare a lagărului socialist. Apoi, în martie 1965, a murit în regim accelerat Gheorghiu-Dej (se vorbea că, după Maurice Thorez și Palmiro Togliatti, secretari generali ai partidelor comuniste din Franța și respectiv Italia, ar fi căzut și el victimă iradierii la un congres la Moscova) și a venit la putere Nicolae Ceaușescu.

Pentru familia noastră toate aceste evoluții au primit un chip concret: mutați în 1954 într-un apartament din centrul Bucureștiului, pe care l-am împărțit timp de opt ani mai întâi cu o familie de patru persoane (soțul - redactor la Scînteia și autorul unei piese de teatru despre succesul colectivizării), înlocuiți după doi ani de o familie de numai două persoane, fără copii, dar cu o mamă care locuia în aceeași cameră cu fiica și cu ginerele (redactor la Scînteia Tineretului), în 1962 tatăl meu a beneficiat de principiul "o familie într-un apartament", care începuse să funcționeze lichidând oroarea traiului la comun și astfel am câștigat dreptul de a nu mai împărți apartamentul nostru cu nimeni și de a avea în sfârșit o cameră pentru noi, băieții, adică eu și fratele meu Mihnea, născut în 1960.

Pot spune că și la școală am avut noroc, pentru că limba rusă încetase a mai fi limbă obligatorie, în schimb am fost foarte ghinionist acasă, unde mama a hotărât, fără asentimentul meu, că, pe lângă orele de franceză, germană și engleză, pe care începusem să le iau încă înainte de clasa I, era util să învăț totuși și limba rusă, cea tocmai eliminată din programă. "De ce", o întrebam adesea cu disperare, "când nimeni nu mai învață limba rusă?" "O să-ți prindă bine cândva", îmi răspundea mama insensibilă la dorința mea de emancipare lingvistică. Și, într-adevăr, dar asta a fost mult mai târziu, după ce nici mama nu mai trăia ca să aibă ocazia să jubileze ("Vezi, ți-am spus eu."), când am putut citi și scrie, ba chiar și înțelege în mare măsură texte în limbile rusă ori bulgară (TV, ziare, conversație), când am fost capabil să înțeleg mai bine etimologia rusă a unor cuvinte sau expresii din așa-zisă limbă moldovenească, am fost în măsură să apreciez câtă dreptate avusese mama când luase anumite decizii în mod nedemocratic pentru mine. Priveam la harta Europei și mă gândeam: cu excepția câtorva pete albe, puteam străbate continentul înțelegând aproape tot ce vedeam scris și afișat, fără a avea nevoie de dicționar.

Dar, cum viața mea a fost însoțită de alaiul limbilor pe care le vorbeam, la universitate am avut iarăși norocul de a intra pe un culoar favorabil chiar la începutul lui. 1971, când am intrat eu în facultate, a fost primul an când s-a putut da admiterea la două limbi străine, iar limba română n-a mai fost obligatorie. Contrariată de opțiunea mea de a studia engleza și franceza, o mătușă profesoară de științe exacte m-a întrebat pe un ton dramatic: "Ești înalt, ești sănătos, ești bun la matematică. De ce te duci tu la filologie?" De parcă la filologie merita să mergi doar dacă erai estropiat. Mai mult, în 1971, a venit și primul lector englez la București ca reprezentant al lui British Council. De fapt, era un irlandez, catolic și educat la iezuiți, care-și lăsaseră o amprentă de neșters asupra lui. Când am absolvit facultatea și i-am făcut o vizită la cabinetul său metodic mândru de diploma obținută după patru ani, mi-a spus cu multă căldură, pentru că între timp devenisem prieteni: "Până acum te-ai ocupat de Shakespeare și de lucruri importante. De acum trebuie să începi să-nveți limba engleză." Se referea la engleza vorbită, cea pe care se străduise el să ne-o facă accesibilă la cursuri; era limba folosită curent pe stradă, în magazine, în raport cu cetățeanul obișnuit. Doar mai târziu, întâi ca traducător, apoi când am ajuns diplomat în Marea Britanie, iar ulterior ambasador în Canada, aveam să-mi dau seama câtă dreptate avusese lectorul nostru Martin Croghan și cât de mult mai rămânea de învățat după încheierea studiilor.

Și, în sfârșit, ajungem la momentul când viața mea, altfel liniștită în aparență, a luat un cu totul alt curs decât cel ce părea a-mi fi fost hărăzit prin toate datele familiei mele și ale preocupărilor ce ne înconjurau: tatăl meu fusese redactor la revistele literare Viața Românească și Gazeta Literară, fusese secretar al Uniunii Scriitorilor, apoi redactor-șef al fostei Edituri de Stat pentru Literatură și Artă (ESPLA) timp de un deceniu, în anii '60, după care a fost membru fondator și redactor-șef al nou createi Cartea Românească, editura Uniunii Scriitorilor (1970-1977). Pe masa lui de lucru și prin casa noastră au trecut majoritatea titlurilor de literatură contemporană românească din epoca postbelică, numele tatălui meu era o noțiune inconturnabilă a peisajului literar românesc, în bibliotecile din apartamentul nostru erau sutele de cărți cu dedicații calde, emoționante ale scriitorilor acelor vremuri, pe care el îi tipărise. Tatăl meu a fost profesor de estetică, istoric și critic literar, editor dedicat timp de aproape două decenii literaturii române a acelor ani. Fratele lui, Viniciu, era redactor-șef la editura pentru copii Ion Creangă și autor al unor cărți pentru copii și de drumeție prin munții patriei. Mama mea și soția lui Viniciu lucraseră ca redactoare una la ESPLA, cealaltă la Cartea Rusă. Eu însumi debutasem cu proză scurtă în 1968 și publicasem un prim roman, Lumină pentru cei singuri, în 1975. Ulterior fratele meu Mihnea avea să fie și el editor și traducător de mare forță din literatura engleză și americană. După cum se vede, în familia noastră toți se ocupau de literatură și destinele păreau rânduite în așa fel încât să nu existe cale în afara celei literare.

Dar destinul a lovit teribil la 4 martie 1977, care întâmplător era chiar ziua mea de naștere: împlineam 25 de ani. În acea seară, la ora 21.22, un cutremur de 7,3 pe scara Richter a lovit România producând distrugeri considerabile și 1.500 de morți în toată țara. Între aceștia s-au numărat părinții mei și prietenii lor cei mai apropiați: A.E. și Clara Baconsky, soții Veronica Porumbacu și Milo Petroveanu, cu toții morți fulgerător la casa celor din urmă, prăbușită la Piața Universității, în spatele Muzeului Municipiului București. Dintr-o clipă în alta totul s-a dezagregat în jurul nostru: trecut, prezent și viitor, părinți, planuri profesionale, relații umane, vise, iluzia că eram stăpânii propriilor noastre vieți. Soția mea și cu mine, căsătoriți de nici doi ani, am rămas părinții unui adolescent de 17 ani, fratele meu, care avea liceul de terminat. Am rămas toți trei locatarii apartamentului în care am trăit mereu și care acum avea pereții sparți și structura de rezistență afectată. Am început să adunăm cioburile și să curățăm molozul din apartament strângând din dinți ca să nu arătăm cât de greu ne este. Momentul 1977 pe mine m-a găsit șomer, după obținerea unei negații chinuite de la o școală de provincie unde fusesem repartizat la terminarea facultății. Am început să-mi caut de lucru și cel mai firesc mi s-a părut pe atunci să mă adresez Uniunii Scriitorilor, unde știam că ar mai fi fost unele posturi disponibile. Nimic spectaculos, nimic vizibil, dar totuși aducător de un venit modest. Trăiam trei oameni tineri din salariul de profesoară stagiară al soției mele și din pensia de orfan a fratelui meu Mihnea. Spre surprinderea mea, din mulții care se considerau prieteni ai tatălui meu și-i clamau recunoștința lor în dedicațiile de pe cărțile publicate de acesta, majoritatea au preferat să nu mă mai cunoască, sau să-mi spună privind în zare: "Vai, ce nenorocire cu tatăl tău. Dar în rest totul bine, nu-i așa?".

Cea mai dureroasă lovitură mi-a venit însă din partea unui prieten drag al tatălui meu, vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor și reputat prozator român, cu care lucrase împreună până în ultima zi a vieții lui. Acesta s-a opus categoric ca Uniunea Scriitorilor să-mi ofere orice post. Nemaiputând să-și manifeste ostilitatea față de tatăl meu, a ales să și-o reverse asupra mea. Cineva prezent la respectiva ședință a conducerii Uniunii Scriitorilor, mai precis Domokos Géza, directorul editurii minorităților Kriterion din București și viitor membru fondator al Uniunii Democrate a Maghiarilor din România (UDMR), cu care m-am întâlnit într-o zi întâmplător pe Calea Victoriei, mi-a oferit un post la editura sa. "Dar eu nu știu limba maghiară", i-am spus. "Vorbesc germana, dar maghiara nu." "Desigur", mi-a spus el, "dar tu vorbești româna mai bine ca noi toți." Și astfel am devenit unul din cei doi redactori ai secției române de la Kriterion, cea care se ocupa de traduceri din literaturile minorităților în limba română, pentru ca publicul românesc să ia cunoștință de valorile spirituale create de scriitorii minoritari din România.

Deși momentul 4 martie 1977 și lunile ulterioare au însemnat o prăbușire dramatică în biografia mea, cei treisprezece ani care au urmat, 1977-1990, au fost anii maturizării și conturării conștiinței mele. Am devenit redactor de editură, ceea ce probabil că aș fi devenit oricum, dar nu al unei edituri românești, ci al celei a minorităților. Am învățat, majoritar fiind, ce înseamnă condiția minoritară într-o instituție în care românii nu erau majoritari. Am învățat, întrebând, dar și de unul singur, citind ziarele în paralel, comparând texte, memorizând, am învățat, spuneam, să înțeleg limba maghiară deși trăiam în mijlocul Bucureștiului, dar la birou împărțeam o cameră cu patru colegi maghiari. Am trăit un experiment democratic unic crescând și dezvoltându-mă într-un mediu multietnic și multilingvistic în care fiecare trebuia să aibă locul lui, în care fiecare trebuia să fie respectat și în care fiecare era un glas egal cu al celorlalți. Acest mediu unic în felul său mi-a oferit o familie și o casă atunci când cei de același neam cu mine m-au agresat și s-au arătat insensibili la situația grea în care mă găseam. Familia minoritară în care eram eu însumi un minoritar mi-a fost principalul sprijin în deceniul tragic al anilor '80.

Dar ponderea contextului politic rămânea hotărâtoare: după o cochetare cu democrația, desigur în limitele sistemului comunist, în anii 1965-71, când, alături de Cehoslovacia și Iugoslavia, România părea să fie a treia protagonistă a deschiderii și a libertății în lagărul socialist, a venit prima călătorie a lui Ceaușescu în China pe timpul revoluției culturale de acolo, când a rămas fascinat de gradul de obediență de care era capabil un popor care trăia într-o cadență permanentă. La întoarcere, Ceaușescu a emis celebrele "teze din iulie 1971", care au însemnat prima renunțare la tot ce se cucerise cu sânge și sudoare în primii lui șase ani în fruntea PCR. Peste noapte s-a ascuțit cultul personalității lui, oricum latentă și până atunci, s-a înăsprit cenzura, s-au retras cărți din librării, s-au tăiat scene întregi din filme, s-au scos din repertoriu piese de teatru foarte populare. Primul meu volum, de schițe și povestiri onirice (pe atunci curentul oniric era un fel de erezie semi-acceptată), a fost criticat aspru în Scînteia Tineretului pentru faptul că eram evazionist și ignoram realizările socialismului. A fost momentul când am luat o hotărâre categorică: niciodată nu mi se va mai aduce acest reproș. Voi fi un scriitor realist și voi ilustra realizările socialismului, dar în felul meu, adică critic. Primul roman, Lumină pentru cei singuri (1975), a fost un tablou dur și realist al relațiilor din mediul studențesc. Iar următorul roman, Iarna e o altă țară, a însemnat consacrarea mea. Din carte s-a publicat un tiraj întreg, 12.000 de exemplare (o cifră inimaginabilă actualmente), care s-a vândut ca pâinea caldă. Într-o vreme când alți scriitori mai mari ca mine și ca vârstă și ca operă se ocupau de "obsedantul deceniu", pentru că acela se încheiase înainte de venirea lui Ceaușescu, eu m-am aplecat asupra absurdității, ipocriziei și caracterului opresiv al anilor '70, adică perioada lui Ceaușescu. Cartea a avut un succes total. Editura care și-a asumat publicarea ei în 1980, Dacia din Cluj, i-a făcut destulă publicitate și am participat la mai multe lansări și prezentări în toată țara. Mi se povestea că, prin instituții, se făceau liste de lectură a cărții pentru cei care n-o mai găsiseră în librării. Cine avea un exemplar îl dădea și prietenilor să citească. Peste noapte, la 28 de ani, devenisem un fel de vedetă neoficială: Gabriel Gafița = Iarna e o altă țară. Am avut bucuria să văd această carte tradusă și tipărită în Polonia, Ungaria și fosta RDG, iar în anii 2000 în format e-book în Germania.

Ce nu știam eu în acele vremuri de glorie ca autor era că în următorii zece ani aveam să plătesc scump acel succes, căci în 1986 am terminat următorul meu roman, Martiriu parțial, o frescă amplă a anilor '60, cu incursiuni în varii medii sociale și care se încheia cu invazia în Cehoslovacia (1968). Cu această carte lucrurile s-au complicat. A fost predată editurii Cartea Românească, unde n-a fost tratată cu destulă convingere și susținere, ci doar cu simpatie și în consecință a fost respinsă de cenzură. Am luat acasă manuscrisul și l-am mutat la editura Eminescu. Aici se purta stilul complet neangajat, fâlfâitor și ipocrit. Dacă vorbeai cu cineva, puteai fi sigur că nu trebuia pus nicio bază pe ce ți se spunea. La nivel de redacție te mințeau de-a dreptul. La nivelul directorului Valeriu Râpeanu ți se oferea o frazeologie interminabilă, în care tu nu apucai să spui nici măcar o vorbă. Pe scurt romanul meu n-a fost trimis la cenzură niciodată, ceea ce m-a frustrat profund, pentru că eu mă mutasem de la Cartea Românească la Eminescu pe urmele unui cenzor care mi s-a părut decent și înțelegător. Se numea Alexandru Szekely. Existau și asemenea oameni în instituția cenzurii. Nu erau toți ideologi cu cuțitul în dinți, unii din ei scriau versuri ori traduceau din literatura universală. Omul meu părea o persoană rezonabilă și atunci am hotărât să-mi iau soarta în mâini și să-mi negociez eu însumi manuscrisul la cenzură. Deci m-am dus peste cenzorul respectiv în clădirea Casei Scânteii, m-am prezentat și i-am spus ce vreau: să discutăm amândoi pe text, pe care el îl cunoștea de la Cartea Românească, să-l facem acceptabil pentru cenzură și cartea să apară la editura Eminescu. Ceea ce s-a întâmplat în continuare ține de domeniul suprarealismului: când m-a văzut cu ce pretenție fantasmagorică mă duc la el, omul m-a invitat pe coridor, unde se purtau toate discuțiile "discrete" și mi-a spus aproape ca un părinte: "Domnule Gafița, eu te înțeleg perfect că vrei să-ți apară cartea, dar, ca să fie publicabilă din punctul nostru de vedere, dumneata va trebui să tai masiv. Ai scris o carte foarte bună. De ce vrei s-o mutilezi ca să-ți apară cu orice chip? Ia-o mai bine acasă și ai răbdare că va veni și vremea ei." "Bine, și cât să mai am răbdare?", am întrebat. "Nu știu", mi-a spus. "Cinci ani. Poate în cinci ani vei reuși să-ți publici cartea." L-am ascultat. Am luat cartea acasă și am pus-o în sertar. Anul era 1986. În 1991, după exact cinci ani, a apărut Martiriu parțial, dar apariția lui n-a mai reprezentat nimic. Societatea românească era cuprinsă de frenezia perioadei postrevoluționare, de trezirea în mijlocul a trei revoluții simultane - una politică, una tehnologică și una sexuală - și cărțile "de sertar" ale perioadei comuniste nu mai interesau pe nimeni. Mă bucuram că libertatea m-a găsit cu două romane terminate, dar, cu excepția unei notițe minuscule în presă despre Martiriu parțial, cele două romane au trecut complet neobservate. Cel de-al doilea, Schiță de portret pentru cap de familie, terminat în 1989, a apărut abia în 1995 pentru că între timp intrasem în diplomație și plecasem la post la Londra astfel încât nu am mai fost în țară să mă ocup de publicarea lui.

În primul an de libertate postcomunistă, 1990-1991, am ajuns să lucrez la Departamentul pentru Reformă, Relații și Informații Publice, pe scurt DRRIP, de fapt un minister al reformei condus în acea vreme de Adrian Severin și avându-l drept adjunct pe politologul Dorel Șandor. Ca și la Kriterion, lucram într-un sector de nișă la nivelul Guvernului României: minoritățile naționale. Eram de fapt doi referenți, eu și Ovidiu Șincai, un sociolog adus de la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. Cu Ovidiu am avut o alchimie specială din secunda unu. Deși veneam din medii diferite - el din mediul academic, eu din cel editorial - și din orașe diferite - el a rămas mereu un ardelean deși trăia în București (o spus, o făcut, mi-o dat), iar eu un bucureștean despre care s-ar fi zis că n-aveam cum să înțeleg problema națională netrăind niciodată în Ardeal, dar având experiența Kriterion la activ -, vedeam tematica minoritară a României în același fel, mai ales după ce, în martie 1990, maghiarii și românii avuseseră ciocniri sângeroase la Târgu Mureș. La împlinirea unui an de la acele evenimente, în martie 1991, am stat 48 de ore consemnați în clădirea Guvernului României, noi doi și cei amintiți mai sus, adică Adrian Severin și Dorel Șandor, iar de partea cealaltă, din conducerea UDMR, Domokos Géza și Verestoy Attila, fiecare cu partea lui de țară pe telefon, adică noi cu organele județene, cu Poliția și SRI-ul din toate județele cu populație română și maghiară, iar cei de la UDMR cu organizațiile lor veghind ca 15 martie, Ziua Maghiarimii Internaționale, să se desfășoare în liniște și pace. Ne era tuturor clar atunci că, dacă la 15 martie 1991, se repetau violențele ce au urmat după 15 martie 1990, nu se mai punea pentru multă vreme problema sărbătoririi zilei de 15 martie în România. Au fost 48 de ore tensionate la maximum, ca o oală sub presiune, dar ziua de 15 martie 1991 a trecut fără incidente și s-a aniversat mereu de atunci. Desigur, meritul revine românilor și maghiarilor din județele ardelene, care au dat dovadă de reținere, dar la butoane au fost la început câțiva oameni care au stat alături și au colaborat în două birouri din București.

Apoi în iulie 1991 am participat la reuniunea CSCE (precursoarea OSCE - Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa) de la Geneva dedicată problemei minorităților. A fost o reuniune lungă, epuizantă, de care depindea în mare măsură poziția noastră în Europa. Fuseseră violențele de la Târgu Mureș din martie 1990 întoarse abil de propaganda ungară împotriva României și a românilor, văzuți ca unicii agresori, sălbatici și sângeroși, incapabili de democrație și xenofobi la cote maxime. Delegația imensă a Ungariei era ajutată de pe margine de marile vedete ale diasporei maghiare din SUA și Canada, care făcuseră lobby antiromânesc pe lângă Congresul american. Din partea României participa o delegație de vreo nouă oameni, condusă de ambasadorul Traian Chebeleu și formată din vreo șase diplomați din MAE, care, în afară de niște fraze goale, nu știau aproape nimic despre problematica minoritară. Și eram noi doi, Ovidiu Șincai și cu mine, din partea Ministerului Reformei de la Guvernul României. Cum toată Europa cunoștea tensiunile dintre Ungaria și România pornind de la relațiile interetnice, de îndată ce fie o delegație fie cealaltă (delegația română se redusese la mine și la Ovidiu) se înscria la cuvânt în plen, toate cafeteriile de la Palatul Națiunilor din Geneva se goleau de public și lumea venea să ne asculte. Cu acuzațiile părții ungare eram obișnuiți. Ce nu s-a așteptat nimeni la acea reuniune a fost ca România să prezinte documentat, calm și fără patimă, drepturile de care beneficiau minoritățile în țara noastră. Am distribuit liste cu liceele în limbile minorităților din România, cu clasele în care copiii puteau studia în limba lor maternă, nu numai maghiarii, ci și toți ceilalți, cu universitățile care aveau secții maghiare sau germane și disciplinele ce puteau fi absolvite de fiecare în limba sa maternă, am făcut cunoscută lista teatrelor maghiare și germane din România, a editurilor care publicau cărți ale autorilor minoritari, eu aveam lista completă a aparițiilor de la Kriterion, pe care am distribuit-o în sală, am descris participarea organizațiilor minoritare la viața politică a țării și reprezentarea lor în organele locale și naționale. La un moment dat, un membru al unei delegații occidentale a intervenit plin de stupoare: "În toată lumea opera se cântă în limba italiană, franceză sau germană. Pentru Dumnezeu, în ce limbă se cântă la Opera Maghiară din Cluj-Napoca?" Tot noi, românii, am explicat că și acolo se cântă în aceleași limbi, dar că exista supratitrare în maghiară pentru etnicii maghiari care nu cunosc aceste limbi.

Pe scurt, delegația română a marcat puncte importante la reuniunea CSCE de la Geneva. N-am reușit să răsturnăm complet clișeele despre relațiile româno-maghiare, dar am reușit să relativizăm masiv preconcepțiile despre acestea. După reuniunea de la Geneva atacurile la baionetă împotriva României purtate de Ungaria sau de asociații ei occidentali au scăzut sensibil în intensitate și România a început să iasă din cercul vicios al problematicii minoritare și să se orienteze și spre alte domenii de politică externă. Am mai participat la alte două reuniuni ale CSCE consacrate și problematicii minoritare, la Moscova și la Oslo în același an, dar partea românească trecuse de vârful dealului. Apăreau alte subiecte la orizont: primirea în Consiliul Europei, adeziunea noastră la Francofonie, declarațiile privind intenția noastră de a adera la UE și NATO. Țin minte cu mare plăcere o seară din februarie 1991, când stăteam cu soția mea în fața televizorului și îl urmăream pe prim-ministrul Petre Roman citind la Strasbourg în limba franceză discursul său prin care solicita primirea României în Consiliul Europei. Mi-au dat lacrimile în mod firesc: discursul era scris, partea de reformă socială și economică, de ministrul Adrian Severin, iar partea de argumentație politică și istorică de ce locul României e în Europa de subsemnatul. Îmi ascultam frazele scrise direct în franceză, îmi evaluam argumentele, îmi măsuram credibilitatea explicațiilor. Astfel încât, în toamna lui 1991, când Ministerul Afacerilor Externe, după reuniunea de la Geneva, a solicitat la biroul primului-ministru ca Ovidiu Șincai și cu mine să trecem în diplomație, n-a fost prea mult loc de ezitare. Guvernul condus de Petre Roman, pentru care dăruisem din toată inima tot ce eram capabili, a căzut în octombrie 1991, iar noi doi am luat drumul Aleii Modrogan. Ministru de externe era Adrian Năstase, secretar de stat Teodor Meleșcanu, iar șeful delegației noastre de la Geneva, Traian Chebeleu, director general. Ovidiu Șincai a devenit consilier al lui Adrian Năstase și a murit într-un accident de mașină după nici doi ani, iar eu am plecat în același an consilier cultural la Ambasada României din Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord.

Trebuie să spun că, în acest moment al existenței mele, am luat o hotărâre esențială, care mi-a marcat viața pentru mulți ani după aceea, și anume de a pune literatura, cum se spune în limba engleză, on the backburner (pe ochiul din spate al mașinii de gătit, adică în rezervă, nu direct pe foc). Eram profund dezamăgit de lipsa de interes, în primul rând în mediul literar, față de cărțile mele respinse de cenzură, mă contraria absența oricărei semnalări din partea revistelor literare, mă deprima inerția editurilor care tipăreau cărți în tiraje tot mai discrete și nu făceau nimic pentru publicitatea lor, mă indigna de-a dreptul irosirea eforturilor depuse de unii literați sau oameni din domeniul cărților pentru politica meschină, pentru anticomunismele post factum, sau pentru monarhisme deplasate. Or, eu eram un simplu scriitor, ca și înainte de 1989, care lucram ca funcționar de stat și n-aveam vreun atașament politic. Da, dar lucram pentru guvern, iar nu împotriva lui, așa cum făceau atâția intelectuali de frunte. Și atunci am hotărât să mă dedic total diplomației, să arăt că intrasem în diplomație pentru calitățile mele profesionale, nu ca figură culturală, să am realizări în domeniul politicii externe și să progresez în acest domeniu. Să fac din diplomație pâinea mea cea de toate zilele, nu o preocupare adiacentă între o carte și altă carte mai mult sau mai puțin discretă sau între două rubrici la revistele din țară. Între un domeniu, literatura, unde drumurile păreau să se înfunde pentru mine și diplomație, unde începeam să am rezultate notabile, alegerea nu a fost dificilă de făcut. Aveam pe atunci 40 de ani, cinci cărți publicate și o carieră interesantă în fața mea. Următorii 29 de ani i-am dăruit Ministerului Afacerilor Externe, unde am trecut prin toată ierarhia - secretar de stat, director general-adjunct, director, în ordine descrescătoare -, am debutat fiind consilier la Londra, apoi, cu unele intermitențe, am fost ambasador în Canada, în Malaezia, în Portugalia și în Peru. În Canada, în timpul mandatului meu, s-a semnat contractul comercial pentru reactorul 2 de la Cernavodă. Este realizarea mea de suflet, mai ales că ambasada mea și cu mine am fost implicați intens în succesul acestei acțiuni.

Dar, cum ne învață și James Bond, "never say never". În 2013, pe fondul unor jocuri de culise urâte din MAE, fiindcă și el e o instituție românească și nu se poate dezice de specificul național, direcția mare pe care o creasem și o conduceam, Asia-Pacific și America Latină, a fost împărțită în două, între altele și pentru a mă îndepărta pe mine de țările din Asia-Pacific, unde începusem să dezvolt niște inițiative interesante. Rămânând doar șef al direcției America Latină și Caraibi, am încercat și aici câteva proiecte neabordate până atunci: recuperarea datoriei cubaneze, promovarea industriei de apărare românești în America Latină, dobândirea statutului de membru asociat la Alianța Pacificului. Și, la aproape douăzeci de ani după apariția ultimei mele cărți, Schiță de portret pentru cap de familie, am început din nou să scriu. O experiență acumulată timp de două decenii m-a ajutat să scriu ușor, să văd cum mi se naște o carte după alta și să mă simt revenit în formă. În 2014 mi-a apărut micul roman Du-te departe de mine, în 2015 culegerea de proză scurtă Zahăr și miere, 9 povestiri diplomatice inspirate din peregrinările mele prin lume, iar în 2018 un mănunchi de patru nuvele reunite sub titlul Alternativă la fuga în Egipt. În 2019-2020, fiind ambasador în Peru, am profitat de pandemia de Covid-19 și, trebuind oricum să stau mai mult în casă, am scris un roman mare, Privind în aceeași direcție împreună, o poveste de dragoste între doi homosexuali. La întoarcerea în România și după încheierea relațiilor de serviciu cu Ministerul Afacerilor Externe, am scris dintr-o suflare romanul Diplomat în Oropingo, o aventură complexă latino-americană a unui ambasador român. Alături de Iarna e o altă țară (1980), Diplomat în Oropingo (2023), această a zecea carte a mea de proză, a fost primită foarte bine de critica literară și a avut parte de cronici substanțiale.

Dacă mă consider un om norocos în viață? Cred că da, pentru că, indiferent de ce m-am ocupat, am căutat să dau substanță domeniului respectiv. Dacă așa îmi vedeam parcursul vieții la început? Categoric nu, dar nu-mi displace nici ceea ce a rezultat. Dacă aș fi fost primit pe un post modest la Uniunea Scriitorilor după cutremurul din 1977, n-aș mai fi ajuns la editura Kriterion și n-aș fi dobândit toată experiența pe care am avut-o în domeniul relațiilor interetnice. Fără aceasta n-aș fi intrat probabil în Ministerul Afacerilor Externe, sau nu atunci, ci poate mult mai târziu, sau poate chiar deloc. Și n-aș fi avut o carieră diplomatică de aproape treizeci de ani și șansa de a călători în toată lumea. Am avut un preț de plătit? Da, fără îndoială. Dar nu poți să le ai pe toate deodată. Ceva câștigi, altceva pierzi. Întrebarea este dacă ce câștigi este pentru totdeauna și ce pierzi mai poate fi recuperat. Aici pot spune că nu sunt sigur. Ce știu cu certitudine este că niciodată nu trebuie să te dai bătut, niciodată nu trebuie să depui armele, că întotdeauna trebuie să ai încredere în primul rând în tine și în puterea ta de a te regenera. Și mai știu că trebuie să le porți de grijă tuturor celor apropiați de tine, familie, rude, prieteni, și să nu trăiești doar pentru fantasma ta. Există multe medii în afara celui pentru care credem că suntem hărăziți și bucuriile obținute din frecventarea lor pot fi la fel de mari ca toate celelalte.

Alte aspecte legate de biografia mea le putem detalia pe parcursul interviului, în măsura în care devine necesar. Eu vorbesc cu greutate despre viața mea, pentru că niciodată nu sunt sigur pe cine ar putea interesa că în cutare situație am fost trist, sau în cutare situație fericit. În ce mă privește, a contat mereu contextul în care am existat și despre care n-am avut niciodată probleme să mă pronunț.



Daniel Cristea-Enache: Stimate domnule Gabriel Gafița, citind CV-ul Dvs. "narativ", pe formatul atipic și impredictibil marca LiterNet, am putut observa, dincolo de calitatea remarcabilă a scriiturii și ideația atât de bogată, o traiectorie existențială cu totul neobișnuită. Firește, în viața oricărui om există momente de cotitură, dar urmărind parcursul acesta biografic parcă ne aflăm într-un "Montagne Russe" sau într-un Roller Coaster...

La debutul acestui dialog, pentru care vă mulțumesc, aș vrea să problematizați tocmai asupra acestei traiectorii, mai ales că fiind prozator, sunteți în mod constant preocupat de evoluția personajelor epice, aproape niciodată lineară.

Gabriel Gafița: Traiectoria mea în viață a fost constantă și consecventă cu ea însăși. Am făcut niște opțiuni majore și nu m-am abătut de la ele. De exemplu neangajarea politică. La alegerile din 1996 era clar că va fi o schimbare de guvern. Mi s-a sugerat, aproape am fost somat, să intru în PSD dacă voiam să-mi păstrez postul în MAE (în acel moment eram secretar de stat responsabil de cultură, presă, diasporă, comunicare). Era clar că doar membrii de partid vor fi păstrați / numiți după alegeri. Iar PSD era atunci la guvernare. Dar, așa cum nu fusesem, ca scriitor și redactor de editură, membru al PCR înainte de 1989, ceea ce nu a fost chiar simplu, am considerat că neangajarea mea politică făcea parte din condiția de diplomat și că voiam să mă mențin pe această linie, chiar dacă aveam să pierd funcția de secretar de stat. După alegeri, câștigate de Convenția Democratică, MAE a fost arondat la PD și ministru a venit Adrian Severin, cu care mai lucrasem la Ministerul Reformei, în 1990-1991. Acesta a păstrat secretarii de stat pe care i-a găsit în minister (MAE a fost unicul minister unde secretarii de stat au fost neangajați politic și care a funcționat bine în acel guvern în care secretarii de stat liberali sau țărăniști se războiau aprig între ei și cu ministrul) fiindcă i-a considerat profesioniști, nu politicieni, iar anul 1997 a fost poate cel mai productiv al activității mele în centrală. Iar neutralitatea politică a fost atu-ul meu în acel caz. După aceea, de câte ori am fost rechemat din funcția de ambasador, am citit articole în presă de genul: Deratizare în MAE, Ambasadorii lui Iliescu rechemați de Traian Băsescu, Șobolanii roșii stârpiți din ambasade, Curățenie la sânge în MAE, Trebuie tăiat în carne vie. Dar ulterior, când eram numit în fruntea unei alte ambasade, tăcere deplină. Rechemarea era o știre, numirea nu.

Cu timpul am observat un fenomen interesant în presa noastră: de îndată ce are loc o schimbare politică în țară, se așteaptă ca o prioritate absolută rechemarea ambasadorilor, de parcă aceasta ar avea vreo relevanță pentru orientarea politică a noii conduceri a țării. Sau, dacă ambasadorii nu sunt rechemați pe loc, atunci să fie cel puțin pedepsiți, umiliți, călcați în picioare cât mai public, executați, dacă s-ar putea. Dați cu el de toți pereții, domnule președinte, cerea un cunoscut ziarist român când președintele Emil Constantinescu a venit în vizită oficială în Canada în 1998, iar eu abia fusesem numit ambasador acolo (de același președinte). Tot ce i-a trecut prin minte acelui personaj mi-a reproșat în ziarul său: că batjocoresc românii canadieni, că îi jecmănesc cerându-le bani pentru dreptul de a se întâlni cu președintele, că îi trântesc ușa ambasadei în nas președintelui României, că ochelarii mei de soare nu știu ce aveau, în fine toate aberațiile posibile. Pe toate le-am demontat calm în discuții cu președintele și cu ministrul de externe Andrei Pleșu, dar e drept că nu m-am dus să dau declarații la presă deoarece rolul meu atunci era să mă ocup de vizită, nu de conflictele personale cu un ziarist sau altul. Așa s-a făcut că argumentele mele raționale și de bun simț au trecut complet necunoscute, iar ale celor care mă denigrau au apărut în presă și au rămas ulterior mult timp consemnate pe internet.

La fel s-a întâmplat și în 2008-2009 cu procesul intentat mie de CNSAS, un proces pe care l-am câștigat pe fond, nu pe procedură, cu o sentință definitivă și irevocabilă pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. Această sentință importantă, de respingere a acțiunii CNSAS, a apărut în câte o notiță minusculă inserată într-un ziar sau două și nici nu figurează pe internet. În schimb, diverșii "binevoitori" au insistat să sublinieze că acțiunea împotriva mea fusese introdusă de CNSAS la Curtea de Apel din București. Dar Curtea de Apel este o instanță inferioară Înaltei Curți de Casație și Justiție. Te întrebi de ce sentința unei instanțe superioare nu contează, în schimb mai importantă este introducerea acțiunii la o instanță inferioară? Pentru că, din păcate, în România dreptatea nu contează, importantă este linșarea publică a celui selectat. Or, eu eram de două ori trofeu: și ca scriitor și ca diplomat. Ce vreți mai bine de atât? Un șef al meu din Ministerul de Externe mi-a spus după câștigarea procesului cu CNSAS: "Pentru ăștia nu are nicio relevanță dacă ai câștigat. Ori câștigi, ori pierzi, tu ai pierdut." "Cu toată dragostea", cum se spune în glumă, eu n-am considerat niciodată că am pierdut acest proces, ori stima publicului în general. După proces am publicat cinci cărți bine primite de critica literară și am fost director în MAE, înainte de a fi numit în ultimul meu post de ambasador, în Peru, acreditat în Bolivia și Ecuador. Ca orice bun român, am ajuns la înțelepciunea că nu ești un om complet dacă patria ta, prin instituțiile de stat, nu te târăște prin tribunale.

D.C.-E.: Cine credeți că este "Autorul" romanului vieții Dvs., dacă admitem că, în ea, Gabriel Gafița este protagonistul?

G.G.: Cu excepția puținelor momente când destinul este autorul cărții în care suntem protagoniștii - și mă refer la momente determinante cum ar fi cataclismele naturale, accidentele, avioanele pe care le-am pierdut și care apoi se prăbușesc -, majoritatea momentelor decisive din viața noastră au de-a face cu alți oameni. Ei ne influențează destinul; zăpăceala, dezinteresul, lipsa de responsabilitate, sictirul personal, sau, dimpotrivă, sprijinul, simpatia, mâna întinsă la nevoie acționează ca instrumente ale destinului. Am menționat în CV ajutorul incomparabil acordat mie într-un moment de dificultate extremă de către directorul editurii Kriterion Domokos Géza. La rândul meu am încercat să răspund acestei încrederi cu ceea ce puteam face eu mai bine: am asigurat tuturor celor vreo 100 de cărți pe care le-am redactat pentru editura Kriterion în cei treisprezece ani de activitate acolo o versiune românească bună, pe care mulți dintre traducătorii noștri nu reușeau să o asigure atunci când ne prezentau câte un manuscris. Am la activ mii de pagini de traduceri stilizate ca și cum ar fi fost ale mele proprii, pe care le redactam în locul și pe timpul propriilor mele scrieri sau traduceri. De la 25 la 38 de ani am scris non stop, am realizat două romane, care au fost blocate de cenzură, am semnat 15 traduceri personale din engleză, franceză și germană în limba română și am redactat / stilizat lucrările menționate. Am considerat că am o răspundere enormă, dacă tot eram redactorul versiunilor românești ale cărților unor autori minoritari, ca acestea să sune impecabil în românește, pentru ca publicul românesc să aibă o reprezentare corectă asupra posibilităților creatoare ale autorilor minoritari. Aici aș spune, fără falsă modestie, că a fost o șansă ca acești scriitori din rândul minorităților conlocuitoare, cum erau numiți, să aibă un redactor de carte care să vegheze asupra operelor lor în românește ca și cum ar fi fost ale sale proprii.

Mama mea spunea că dorea ca fiii ei să fie atât de buni în ceea ce vor face încât să nu poată fi dați niciodată la o parte. De aceea ne-a pus meditații de limbi străine acasă și ne-a oferit tot ceea ce puteau ea și tatăl meu să ne ofere ca pregătire astfel încât să ne câștigăm singuri locul meritat în societate. De altfel ea și tatăl meu au dispărut foarte tineri, la 53 și 50 de ani, ca să ne mai poată ajuta pe mine și pe fratele meu în viață. Dar ne-au asigurat pregătirea de bază, cu ajutorul căreia să ne descurcăm singuri mai departe și să ne câștigăm locul meritat. Mă rog, mama cred că trăia într-o lume ideală și a murit cu destul timp înainte de izbucnirea democrației în România ca să vadă în ce măsură lucrurile pot degenera sub ochii noștri, ai tuturor.

În acest context nu pot să nu-mi amintesc de un episod petrecut în anii 2012-2013, revelator pentru felul cum acționează autoriatul asupra vieții și profesiei noastre. Eram directorul Direcției Asia-Pacific și America Latină din MAE român. Întrucât ambele continente nu reprezentau priorități ale ministerului, cu excepția, poate a relației cu China și Japonia, mi s-a lăsat oarecum mână liberă pe domeniul meu de activitate, șefii mei bănuind probabil că nu aveau ce mari surprize să apară. Dar aici s-a ivit următoarea situație: de regulă, în toate statele unde există o reprezentare diplomatică europeană semnificativă, președinția grupului de ambasade din UE este preluată semestrial de ambasada statului care, în Europa, deține președinția Consiliului Uniunii Europene. În Coreea de Nord această președinție rotativă însă nu funcționa deoarece UE nu avea decât opt ambasade în total la Phenian. Deci acolo cele opt ambasade făceau propria lor rotație la președinția grupului UE, ce revenea fiecăreia pentru șase luni după altă succesiune decât în Europa, de fapt la fiecare patru ani. După cum se știe, România a deținut președinția Consiliului Uniunii Europene în anul 2019. Dar în a doua jumătate a lui 2012 i-a venit rândul să preia președinția grupului ambasadelor europene la Phenian. Înaintea noastră această președinție fusese deținută de ambasada unei importante puteri europene, care cam dăduse greș la dialogul cu regimul lui Kim Jong-un, prezentându-i anumite cerințe europene în materie de democrație și drepturile omului în termeni extrem de tranșanți, care nu admiteau replică. Prin urmare dialogul Coreii de Nord cu UE fusese ucis încă din start.

Cunoșteam problemele din informările ambasadei noastre la fața locului. Știam însă și că șeful Direcției Generale Asia-Pacific din Serviciul European de Acțiune Externă (SEAE - ministerul de externe al UE) era un distins diplomat român și bun prieten, ambasadorul Viorel Isticioaia-Budura, care avea o vastă experiență asiatică. M-am deplasat din vreme la Bruxelles cu un plan de acțiune bine pus la punct pentru durata președinției române a grupului ambasadelor europene de la Phenian, plan care avea acceptul MAE român. Voiam să am și acceptul Direcției Generale Asia-Pacific din SEAE pentru a prelua în mod pozitiv conducerea grupului european din Coreea de Nord. Am purtat o discuție lungă și bine argumentată cu directorul general român și cu colegii săi din conducerea Direcției Generale Asia-Pacific. Ideea noastră, acceptată de SEAE, era de a deschide o cale de dialog diplomatic între Coreea de Nord și Uniunea Europeană într-un moment când această țară era extrem de izolată, însă dădea semne discrete că ar fi fost pregătită de unele contacte exploratorii cu UE, mai ales că nu avea niciun dialog cu SUA. Au fost chiar niște pași pozitivi atunci: Coreea de Nord s-a abținut de la testele nucleare pe parcursul anului 2012 și ar fi dorit foarte mult ca ministrul său de externe să fie primit într-o vizită la Bruxelles.

Cu aceste idei ca program de acțiune am pornit semestrul nostru de președinție UE la Phenian. Eu am mers pentru consultări în Coreea de Nord, consultările au durat ore întregi, dar interlocutorii noștri păreau destul de mulțumiți, s-a convenit vizita ministrului nord-coreean la Bruxelles, care urma să facă pe drum o escală la București, pentru a evidenția rolul României ca facilitator în acest început de dialog, s-au cerut vizite pentru ambasadorii europeni de la Phenian în zone interzise ale țării spre a dovedi noul spirit de deschidere, vizite aprobate ulterior, s-au convenit aranjamente și întâlniri pe care ambasadorii europeni le cereau fără succes de multă vreme, pe scurt, totul arăta neverosimil de bine în timpul președinției noastre de la Phenian.

Dar, cum spune și Oscar Wilde: "No good deed goes unpunished". Puterea europeană care avusese președinția grupului UE la Phenian înaintea noastră a fost vizibil deranjată de succesul președinției noastre. Ambasada lor la Phenian a criticat aspru ambasada noastră pentru un motiv ridicol din timpul președinției. Ambasada noastră a acționat exemplar, iar tinerii de acolo și-au meritat pe deplin laudele profesionale. Oricum, ca o ambasadă să acuze o altă ambasadă este un lucru foarte neobișnuit și în orice caz lipsit de eleganță. Dar se vede că nervozitatea devenise imposibil de stăpânit sau măcar de mascat. Mai mult, directorul general politic din MAE român a fost invitat în capitala țării respective pentru consultări pe problematica asiatică. Tânăr, plin de el și convins că știa totul din moment ce era director general politic, nu a cerut punctaj de discuții de la direcția care se ocupa de Asia-Pacific în minister, nu a dorit să fie însoțit de directorul de zonă, adică de mine, care aș fi avut răspunsuri la orice problema abordată și s-a dus singur, cum se spune, "câine surd la vânătoare". Acolo, din câte am înțeles, i s-a bătut nu cu pumnul, dar cu palma în masă pentru cele petrecute în timpul președinției românești în grupul de UE de la Phenian. Toate succesele noastre obținute de la autoritățile nord-coreene în folosul grupului european au fost aspru criticate. Faptul că mica Românie marcase puncte acolo unde marea putere dăduse greș se vede că era inacceptabil, chiar și într-o capitală ca Phenian. Tema revine în ultimul meu roman, Diplomat în Oropingo. Tânărul director general a luat sârguincios notițe după dictare, a revenit la București, l-a informat pe ministru, iar decizia a fost că Direcția Asia-Pacific și America Latină s-a scindat în două, iar eu am fost îndepărtat de la conducerea sectorului Asia-Pacific și trecut director la Direcția America Latină și Caraibi. Nimeni nu m-a chemat să discute și cu mine, nimeni nu mi-a exprimat vreo nemulțumire, dacă exista, nimeni nu a vrut să știe că am avut girul SEAE pentru fiecare pas pe care l-am făcut, fiindcă lucrasem în echipă, nu individualist, iar conducerea MAE a uitat că aprobase tot programul meu de acțiune. Dar îi deranjasem pe băieții mari și așa ceva era inacceptabil. Ministrul de externe de atunci ne ține acum frecvent lecții de politică externă și demnitate la televizor, fostul director general politic de atunci este azi ambasador la o ambasadă de gradul 0. Predictibilitate absolută într-o carieră exemplară. Iar nord-coreenii și-au reluat curând testele nucleare, uitând complet de dialog.