Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Artentainment şi spaţii responsabile


Bogdan Ghiu

29.04.2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
În sfîrşit, o (mini)vacanţă pură, fără niciun pretext cultic (Crăciun, Paşte). Bucureştiul e minunat, respiră, e şi el în vacanţă: de locuitori, de noi, cei care-l utilizăm. Oraşul-unealtă, oraşul-tehnică de negociere şi de compromis între oameni, maşini, animale etc.

Într-un text intitulat "Les cornéliens dilemmes d'une ceinture de sécurité" (Dilemele corneliene ale unei centuri de siguranţă), din volumul Petites leçons de sociologie des sciences (Mici lecţii de sociologia ştiinţelor) (La Découverte, 1993, 2006), Bruno Latour lansează o ipoteză analitică surprinzătoare: aceea că morala, conştiinţa, logica, raţiunea sînt, azi, "delegate" tehnic, fiind "încorporate în lucruri", omul fiind astfel ferit de el însuşi şi lăsat liber să se poarte mai mult sau mai puţin "maşinal", dîndu-şi frîu mai mult sau mai puţin liber propriilor inerţii, propriei "viteze", impulsurilor, nebuniilor, iraţionalităţii. Se păzeşte pe sine însuşi şi pe ceilalţi de sine prin intermediul tehnicii, altfel spus a moralei "delegate", "artefactualizate" sub forma inovaţiilor tehnice.

S-a vorbit şi se vorbeşte foarte mult, în vremea din urmă, de "case inteligente" şi chiar de "oraşe inteligente", tehnic inteligente. Iată însă că am putea să vorbim chiar de case şi mai ales de oraşe (căci nu spaţiul privat, ci cel public, al întîlnirilor, diferendelor, conflictelor, negocierilor şi, deci, al "politicilor" spontane de tot felul este cel care contează cu adevărat şi cel care pune principalele dificultăţi), de spaţii responsabile.

Un alt autor, într-o altă carte, care a produs anumite rumori, este vorba de canadiana Céline Lafontaine şi de cartea ei, L'Empire cybernétique. Des machines à penser à la pensée machine (Imperiul cibernetic. De la maşinile gînditoare la gîndirea-maşină) (Seuil, 2004), sugerează, dintr-o perspectivă mult mai tradiţionalist moralist-umanistă, deci mai ostilă tehnicii, existenţa unei masive tendinţe postbelice şi literal post-moderne de neutralizare a omului prin tehnică, de "eliminare" semiotică a lui, de automatizare a deciziilor şi proceselor sociale: pentru evitarea, pe viitor, a dezastrelor şi a apariţiei ego-urilor exacerbate, exagerat de voluntariste, excesiv de "moderne".

Viziunea post-heideggeriană, deci post-moralistă şi post-apocaliptică asupra "tehnoştiinţelor" (aşa cum i se mai spune ansamblului), ultra-umanismul tehnic propus, între alţii, şi de un Bruno Latour mi se pare mult mai adecvat şi mai fecund euristic decît concepţia moralist-normativă a inamicilor "ştiinţei şi tehnicii". (Cazul lui Paul Virilio sau cel al lui Baudrillard trebuie tratate separat, în sine.) Adevărata temă actuală de meditaţie în această privinţă (şi nu numai: subiectul tehnoştiinţelor nu este deloc unul oarecare, "între altele", ci reprezintă, poate, aspectul central al existenţialităţii contemporane) mi se pare a fi următoarea, aşa cum apare ea formulată într-o carte extrem de critică scrisă de un foarte interesant filosof, Barbara Cassin, autoarea unor extrem de polemice lucrări de reabilitate a sofiştilor. În Google-moi. >La deuxième mission de l'Amérique (Googlează-mă. Cea de-a doua misiune a Americii) (Albin Michel, 2007), Barbara Cassin scrie (pp. 12-13), atingînd însuşi nervul problemei: "cel mai mare risc este însă unul «filosofic»: în ce fel putem şi trebuie să negociem între anatema heideggeriană - reacţionară / lucidă - la adresa esenţei tehnicii şi beatificarea prezenteismului mondializat, care pariază pe ameliorarea, prin intermediul tehnicii, a sorţii tuturor oamenilor din lume? Întrebarea este, totuşi, inevitabilă, imparabilă: noi (care noi?) nu vom mai putea trăi fără Net şi fără ceva precum Google, şi atunci cum am putea să trăim cu adevărat mai bine, sau în cel mai bun caz, cu el?"

Într-adevăr: a nega evoluţia, evoluţiile, istoria, realitatea mai cu seamă a ceea ce a însemnat catastrofalul, apocalipticul secol XX - realitatea revoluţiilor şi a totalitarismelor, de exemplu, ca versant "abrupt" al modernităţii -, aşa cum fac mulţi intelectuali de prestigiu în momentul de faţă, reprezintă, poate, principalul ferment al pericolelor contemporane. A face abstracţie, filosofic, a refula moralizant distrugerile, destrucţia (heideggeriană) şi deconstrucţia (derridiană), înseamnă a te expune pericolului imanent al "întoarcerii refulatului". Cel mai înţelept, cu adevărat filosofic este să spui: "secolul XX a avut loc" (Natacha Michel, apud Alain Badiou, Le Siècle, Secolul, Seuil, 2005), destrucţia şi deconstrucţia "au avut loc" (Catherine Malabou). Toate acestea, altfel spus realitatea neplăcută, monstruoasă, realitatea ca atare, deci, realitatea în sine, conform "principiului realităţii", au avut loc: nu pot fi şi este periculos a fi negate, dar sînt de domeniul trecutului, deci definitive, reprezintă soclul negativ pe care stăm, de la care trebuie să pornim: realitate incontestabilă, dar deja depăşită şi de depăşit (pentru a şti ce anume avem de depăşit, cu ce anume trebuie să "negociem" etc.).

Tehnica, tehnoştiinţele au loc şi, analizate fin, "capilar", nu respinse în bloc, pot reprezenta şanse de convieţuire, de pacificare, de deplasare şi de "delegare" artificial-semiotocă a surselor de conflict. Toate tehnicile sînt tehnici de mediere.

În acest context, arta contemporană (re)apare ea însăşi ca o "tehnică politică", şi ar trebui, poate, definită ca o artă eminamente a Witz-ului, a "poantei", operînd, la fel ca şi tehnica (v. Freud, v. Lacan), prin condensare şi deplasare. Astfel privind lucrurile, tehnica, "tehnoştiinţele" apar ca un inconştient "externalizat", neutralizat prin obiectivare şi obiectualizare, prin "artefactualizare".

Ipoteze enorme, de care nu mai voi putea ocupa, fireşte, aici. Să reţinem însă ideea că, în noul spaţiu (urban sau nu), că în noile medii ambientale "inteligente" şi, mai mult decît atît, responsabile, arta nu mai este deloc ce era în modernitate. Ea ţine de un contract liberal de servicii: să ne simţim bine, plăcut împreună, făcîndu-ne glume, poante. Să ne facem bine şi frumos unii altora. Deci nu plăceri şi satisfacţii, primar-postmodern, individuale, ci colective şi chiar cu sugestii (nostalgii) comunitare, comunitariste: să fim comunităţi prin plăcere, nu prin datorie, nu prin imperative. Arta, din acest punct de vedere, estetizează moralitatea, "externalizînd", la fel ca şi tehnica, apelurile refulate ale conştiinţei. Arta este, azi, arta-tehnica ("artehnica") lui a-fi-împreună, avînd rolul de a asigura plusvaloarea de fericire. Căci o înţelepciune ultimă, supremă, şi nu doar a artei, spune cam aşa: fericirea şi plăcerea sînt necritice, dar nici nu pot fi criticate. Iar în sens omni-capitalist, cînd oferi plăcere şi senzaţii de fericire, retragi, obţii, ca beneficiu, mult mai mult, cel mai mult.

Arta critică implicit, imanent, entertainmentul de masă, devenind, insidios, artentainment. "Calitatea vieţii" înseamnă şi calitatea plăcerii.

O nouă (micro)normativitate, atît a tehnici cît şi a artei, a tehnicii ca artă, se poate, astfel, schiţa, profila: există invenţii tehnice moral, responsabil utile (precum centura de siguranţă, cu toată seria ei genealogică şi cu toate aporiile ei etice) şi altele inutile şi chiar dăunătoare, periculoase; există, apoi, opere de artă superioare sau inferioare altor opere de artă, pe criteriul "tehnicităţii" şi al "artefactualizării" tehnice a conflictelor.

(Neapărat, va urma. Nu pot preciza însă cînd. Curînd!)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer