Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Fumatul, televiziunea şi internetul - Trei motoare ale capitalismului puterii


Bogdan Ghiu

06.05.2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
"Time takes a cigarette, puts it in your mouth"

David Bowie"Piaţa Universităţii este azi Piaţa de Marketing"

Infra



Scriitorul de ţigări (timpul-fum)

Mă aflu pentru o lună la Tescani (35 km de Bacău, care la rîndul lui se află la 4h30' distanţă cu trenul de Bucureşti) ca "scriitor în rezidenţă". E linişte, cîntă mierle, un parc (domeniu) superb: de aici a plecat Enescu în exil după ce veniseră comuniştii la putere. Am la dispoziţie cameră de dormit, cameră de lucru, bucătărie, baie, frigider, laptop, legătură la internet, televizor. Mi-am propus să termin sau măcar să avansez cu două, trei cărţi, să citesc alte cîteva scrise de alţii, să mă las de fumat, să (mai) slăbesc, să rup lanţurile care leagă, în fiinţa mea, diverse habitudini (a privi la televizor şi a mînca noaptea, a scrie fumînd), altfel spus să redevin stăpîn peste propria viaţă, în amănuntele ei esenţiale, în micile dat tiranicele obiceiuri care îi dau un conţinut automatic. Am cărat cu mine un memory stick plin cu documente, multe dintre ele şi printate, o valiză întreagă (pe roţi). Nu e prea mult? Sper să nu. Aveam oare nevoie de această ieşire, plecare, evadare pentru a realiza nişte obiective personale care, evident, depind numai de decizia mea şi pot fi, prin urmare, puse în practică oriunde, inclusiv în Bucureşti, acasă? Dacă n-am reuşit la Bucureşti, voi reuşi în altă parte? Şi ce mă împiedică să fac toate astea la Bucureşti? Etc.

Imediat însă au apărut primele inconveniente: televizorul nu merge, legătura la internet (prin mult publicitatul şi "reclamatul", care chiar ar trebui reclamat, ClickNet al Romtelecomului) merge dezesperant de greu, de lent, de cele mai multe ori renunţ.

Iată-mă, deci, ajutat de împrejurări să pot scrie, să mă pot elibera, în acelaşi timp, de tirania şi de viciul îngemănat al pierderii timpului prin fumat, statul degeaba la televizor, hoinăritul degeaba pe internet.

Dar "both jokes and time wasting (or 'doing nothing', being bored, hanging about on street corners, in arcades or coffee bars) are themselves examples of forms of everyday life that have been deemed worthy of critical reflection in several forms of cultural study (...) and arguably shown to reveal deeper structures and hidden forces shaping the world we think of as the 'everyday social reality' of which they are a part. (...) cigarettes as much as full stops and commas have no doubt punctuated much of modern literature and philosophy, alongside all the opening and closing of books, citation, paraphrasing, cross-referencing and thought" (Dave Boothroy, "Deconstruction and everyday life, or how deconstruction helped me quit smoking", Culture Machine 6, 2004, "Deconstruction is / in Cultural Studies", articol care se află postat integral pe blogul meu de pe LiterNet).

M-am obişnuit să scriu şi să fumez, să scriu fumînd, pentru că aşa era, iată, "tradiţia", obişnuinţa moştenită, copiată, depinsă. În producţia modernă de text literar, filosofic etc., de text creativ în genere, scrisul merge în mînă şi se confundă (cel puţin) cu fumatul. De ce? În ce sens spun că "se confundă"? Cel puţin într-unul anume. Şi anume în sensul că scrisul şi fumatul afectează pe dinăuntru temporalitatea, "umplu timpul" şi îl dilată, îl inventează, îl deviază, în re-creează. Scrisul şi fumatul se supraimprimă peste timp, îl "formatează", îi dau formă, ca unei materii. Noi nu ştim ce să facem cu timpul nostru. Nu putem să trăim efectiv tot timpul pe care îl avem. Nu trăim toată viaţa. Ne plîngem, filosofic, poetic, omeneşte că "ne trece timpul", dar nu ştim ce să facem cu el, este şi nu este timpul "nostru". Şi atunci îl "umplem", îl accelerăm, încercăm să-i dăm un "conţinut" imprimîndu-i, de fapt, "formă": un protocol. Altfel spus, ne distrugem. Înţelept cu adevărat este cel care ştie să fie una cu propriul timp, cel care ştie să-şi însoţească pas cu pas timpul. Dar eu, unul, sînt departe de a mă putea pretinde înţelept.

"Viaţa cotidiană" se compune de forme "culturale", moştenite, deprinse, de pierdere / re-creere a timpului. Eu scriu-şi-fumez, de exemplu (greu de rupt acest cuplu), dar cu toţii facem glume, stăm sau "bîntuim".

Vreau, deci, îmi propun să-mi "îndrept" viaţa, adică să-mi "cîştig" timpul, să-mi trăiesc propriul timp la propriu, deci să mă las de fumat, să scriu fără să mai fumez. Nu ştiu dacă voi reuşi. Pentru mine, ca pentru oricare alt practicant al scris-fumatului, fumatul nu este umplere, pierdere a timpului, ci intensificare şi deturnare a lui: aş vrea să scriu aşa cum se fumează o ţigară, scurt şi intens. Să fiu citit atît cît fumezi o ţigară. Dar cum deja nu se prea mai fumează pe nicăieri, nu voi mai avea multe şanse de a fi "înţeles" şi citit. Nu mai produc texte care să poată fi "prizate", fumate. Scriu pentru fumători? Da, dar într-un sens foarte special: pentru a-i învăţa, deprinde să fumeze altfel, să nu mai fumeze pentru a pierde timpul, ci, din contră, pentru a cîştiga "pilule", "ţigări" concentrate de timp. Sînt, deci (iată că am început să aflu cîte ceva despre mine însumi), un scriitor de ţigări, un producător de "ţigări" de text, "formatez" strîns şi alambicat (volutele fumului!) timpul, trecerea, "rulez" timpul, trecerea şi le "ard", dau culoare, consistenţă, vizibilitate timpului, "materializez" timpul, umplu ambianţa, aerul cu timp fumat, ars, scris: estetica fumului, norii, volutele, efemeritatea scrisului, pierderea lui în aerul pe care îl "otrăveşte" (osmoza delicată, dramatică cu "aerul timpului"), tocmai de aceea repetată, neîncetat reluată. Fumez-scriu tot timpul încercînd, cu preţul sănătăţii şi al vieţii, să fumez-scriu TOT timpul.

Timpul are nevoie de droguri, dar poate fi el însuşi transformat într-un drog (suprem), "formatat" ca drog. Prin scris, de exemplu. Dar aceasta este, vai, o blestemată de "moştenire a modernităţii", nocivă ca toată modernitatea, la care de urgenţă se impune să renunţăm, spre binele nostru, pentru salvarea noastră. Guvernele lumii ne vor binele şi se îngrijesc de aceasta. Să nu mai fumăm, şi să scriem (cei care o facem), pentru Dumnezeu, altfel. Timpul trebuie eliberat de toate "artele", populare sau elitiste, de a-l transforma în ceva care să poată fi, în fine, trăit, fie şi întru pierdere. "Pierzînd timpul", prin fumat, scris, glume, hoinăreală, oamenii îl "pierd" de fapt, consumîndu-l, arzîndu-l, pentru cei pentru care "timpul înseamnă bani". Timpul fumat, scris, băut, plimbat, divagat, vorbit etc. înseamnă, de fapt, bani (potenţiali) arşi. Prin urmare, fumatul este implicit (dar foarte activ) revoluţionar, anarhist chiar. Căci timpul nu ne aparţine, trebuie să fie în întregime socializat, acaparat, folosit, pus să producă, făcut să coincidă cu ciclurile de reproducere şi extindere ale capitalului. Marxismul, dacă mai poate fi folosit la ceva, trebuie coborît din macroistorie în microistoriile "vieţii cotidiene" (pe urmele lui Lefebvre, de pildă, dar nu numai, şi în combinaţie, desigur, cu Heidegger). Fumînd (sau scriind), proletarii ard banii patronatelor, nemaivorbind de faptul că îşi ruinează sănătatea autodistrugîndu-se ca forţă de muncă, de producţie şi împovărînd inutil asigurările sociale (făcute a ne ţine în funcţiune ca forţă de muncă) şi bugetele pentru sănătate, atît de greu şi cu atîta silă, pînă ce li se va fi inventat, istoric, utilitatea, concedate de aceleaşi eterne patronate. Fumatul nu produce nimic (decît cel mult pentru industria de tutun şi pentru cea de medicamente, unele dintre cele mai puternice, alături de industriile divertismentului, la ora actuală, pe plan mondial), dar consumă timp-bani. Iată de ce trebuie să ne lăsăm de fumat: spre binele nostru şi cîştigul "lor". De fumarea timpului, de scrierea-fumare a timpului. Timpul trebuie muncit şi re-produs. Muncitorul (cu plămînii, cu mintea) nu trebuie să-şi aparţină ca timp.


Postmodernitate pe cheltuiala modernităţii

Azi, însă, timpul nu se mai fumează, se scrie altfel, fără a se mai fuma. Ne scurgem în timp, dansăm în timp, proiectăm imagini pe timp, însoţim timpul cu imagini, tocmai, efemere, schimbătoare, mobile: televiziune, de pildă, sau film; imagini. Nimic nu mai trebuie să îngheţe, să împietrească. Instabilitatea este garanţia viului, a istoriei trăite "pe viu", a coincidenţei, în sfîrşit realitate, dintre timpul vieţii şi timpul istoriei, devenite indiscernabile. Altfel ne trece(m) azi timpul. Nu-l mai fumăm, îl "imaginăm", îl facem imagini, scurgere de imagini, producţie-consum (aneantizare) de imagini "în timp real", în timpul real al înseşi vieţilor noastre. Vedem timpul, asistăm la timp, vizualizăm timpul. Timp-imagine. Fumăm vizual timpul.

Modernitatea a "ars" cald (şi chiar fierbinte, nuclear) timpul, aşa că pentru postmodernitate (devenită foarte repede neomodernitate, ultramodernitate) nu a mai rămas prea mult timp. Modernitatea a consumat (pe nimic) tot timpul, fumîndu-l, arzîndu-l, aruncîndu-l în aer. Pe de o parte însă, "în contrapartidă", ceilalţi (patronatele), prevăzători, au produs din timp hiper-timp, au capitalizat, condensat, imploziv, timpul: dacă mai avem încă (din, cu) ce trăi în prezent, este vorba de timpul produs şi capitalizat de capitalişti, care au produs, au supra-produs din timp timp. Trăim din rezervele de istorie produse şi acumulate de alţii, şi pe care revoluţia timpului, revoluţionarea istoriei le-a "naţionalizat", trecîndu-le, parţial, în domeniul public. Tocmai de aici aparentele anacronisme, revenirile, reînvierile, spectralitatea modernităţii în postmodernitate: trăim din depozitele de timp produse de modernitate după formate şi prin procedee, depăşite azi, ale modernităţii. De fapt, trăim retroactiv pe datorie, pe credit, din timpul-banii altora, fantome prezente, fantome ale prezenţei (noastre la propriul timp). Oricît de mult timp s-ar fi chinuit să ardă, să consume, forţînd venirea apocalipsei şi a post-timpului, a istoriei eliberate de timp, proletarii şi artiştii, oricît de aprins ar fi fost conflictul pe timp, oricît de mult se va fi fumat şi se va fi scris în lume pe parcursul modernităţii, oricît de mult s-ar fi străduit unii să consume, să termine modernitatea, să epuizeze stocurile de fiinţă domesticită şi aservită, să fumeze istoria, tot capitaliştii se pare că au fost mai tari: producţia lor de timp-bani depăşeşte cu mult nu numai previziunile noastre, ale etern-consumatorilor, ci şi capacităţile noastre (iată, finite în raport cu infinitul producţiei şi al productivităţii) de a consuma. Supraproducţie de timp, de istorie. Trăim, repet, pe datorie, oricît vor fi luptat, cu plămînii şi minţile, părinţii şi fraţii noştri.


Timpul (pierdut) ca imagine: lenea şi prostirea

Azi, istoria şi timpul nu se mai fumează, nu se mai ard cald, fierbinte, ci rece, "ecranat". Acest flagel al omenirii este pe cale de a fi total eradicat. Între timp, capitalul a inventat "timpul liber", şi îl fabrică în serie, pre-formatîndu-ne şi canalizîndu-ne, încadrîndu-ne şi canalizîndu-ne libertatea. Timpul fumat era un flagel, un act anarhist: oamenii se reapropriau consumîndu-se, distrugîndu-se pe ei înşişi sub forma a ceva, "ei înşişi", timpul-bani, ce nu le aparţinea, nu era al lor. "Timpul liber" înseamnă însă, azi, principala industrie mondială: entertainment, televiziune, publicitate, "comunicaţii mobile", tehnologie. Prin aceste forme, conflictul s-a inversat, raportul istoric de forţe s-a răsturnat. În modernitate, consumam ce nu era al nostru, ne consumam pe noi înşine ca neaparţinîndu-ne, şi nu puteam să ne re-apropriem decît distrugîndu-"ne" tocmai ca alienaţi. Aceasta este ecuaţia de bază a modernităţii. Azi, a distruge, pentru a recupera "nihilist", ceea ce eşti, dar nu ai, nu este al tău, fiind principala resursă de productivitate, a devenit imposibil. Capitaliştii ("dreapta") învaţă cel mai bine din practică şi istorie, evoluează, se adaptează şi, la nevoie, fără prea mare tam-tam, chiar se revoluţionează: capitalul este principala (şi singura) revoluţie cu adevărat permanentă, continuă, zilnică. Proletarii în schimb ("stînga") nu se schimbă niciodată, sînt eterni, mereu la fel şi aceiaşi, trans-istorici: la fel de puturoşi, de puşi pe chiul, pe pierderea vremii, pe cerut la nesfîrşit drepturi, pe vagabondat, pe consumat. Au cerut şi au dobîndit concedii plătite, egalitate în drepturi, bunuri de consum, dreptul la proprietate (pe credit). Ia să le formatăm noi toate aceste năravuri, ia să "pozitivăm" noi, în folosul nostru, "negativul", toate aceste tare nevindecabile, toate aceste vicii consubstanţiale cu însăşi nenorocita, blestemata de condiţie umană. Şi aşa a apărut (sau a devenit în sfîrşit, greu, încet, dar a meritat, ceea ce este acum) televiziunea.

"(...) există la om o tendinţă care nu este demnă de el: lenea - chiar dacă această tendinţă este insurmontabilă, dat fiind că ceea ce este dificil şi obositor cere repaus, iar lenea este abuzul de repaus. Cu adevărat grav e nu să te dedai lenei, aşa ceva este chiar necesar, ci să-ţi faci din lene un mod de viaţă, nu momentul în care îţi reconstitui curajul. (...) A trăi ca om înseamnă a învăţa să trăieşti. Să ne punem atunci următoarea întrebare: a te uita la televizor înseamnă a face oare ceva? Ne înalţă oare, ne face oare asta să creştem, ne cere curaj? Depinde, dar mă tem că, tot mai mult, a te uita la televizor înseamnă a te bălăci într-o lene din care nu înveţi nimic şi care, din contră, te scufundă în prostie. Ne uităm la televizor pentru că ne plictisim şi pentru că, pentru părinţi, este mai uşor să-şi abandoneze copiii în faţa televizorului, dat fiind că aceştia vor să înveţe pentru a scăpa de plictis. Părinţii consideră că televiziunea oferă ceva, transmite ceva, dar se înşală, ei sînt primii care trebuie să-i înveţe ceva pe copii. Părinţii greşesc pentru că ei înşişi îşi omoară timpul uitîndu-se la televizor, care îi plictiseşte din ce în ce mai mult, şi care ii face pe zi ce trece mai leneşi: curajul de a-şi creşte ei înşişi copiii îi părăseşte. Televiziunea înşală plictiseala distrăgînd-o de la aspectul ei neplăcut şi închizînd-o faţă de singurul drum pe care se poate scăpa din ea: dorinţa de a învăţa, dorinţa de nou. Din nefericire, tot mai des, distracţia televizuală nu ne mai învaţă nimic: ne face să cădem în cea mai rea lene, şi omul cade, şi încă de foarte sus. (...) în marketing se vorbeşte de «ţinte», iar azi, prima dintre aceste «ţinte» devin copiii. Ceea ce se ţinteşte în felul acesta este dorinţa copiilor, care este deturnată de la «obiectele» ei normale - care sînt în primul rînd părinţii, cei apropiaţi, profesorii şi ceilalţi actori sociali care înconjoară copilăria - spre obiectele de consum. (...) această artilerie care ucide dorinţa copilului (...) care degradează dorinţa transformînd-o în pulsiune (...) care masacrează dorinţa (...) stabilindu-şi deja de foarte mulţi ani că principala sa «ţintă» este copilăria, marketingul se străduieşte să facă în aşa fel încît prescripţiile simbolice preconizate de el să se substituie procesului pe care Freud îl numea identificarea primară: identificarea cu părinţii, care este în felul acesta scurtcircuitată printr-o identificare cu obiectele programelor de televiziune şi ale spoturilor publicitare. Ceea ce nu poate să producă altceva decît pur şi simplu o ruinare a autorităţii părinţilor" (Bernard Stiegler, Des pieds et des mains. Petite conférence sur l'homme et son désir de grandir, Paris, Bayard, 2006).

Lenea fumatului îi făcea pe alţii să piardă, le distrugea altora capitalul. Lenea prin televizor, în schimb, produce intens, accelerat capital. Numai consumatorii se consumă, pierd, de data aceasta.


Obligaţia (civică) de discreditare a televiziunii

Pe termen mediu, televiziunea trebuie intens, dar precis, atent, documentat, infailibil culpabilizată, discreditată, descalificată. Nu făcută să dispară, ci trebuie făcută să devină responsabilă, şi chiar, aşa cum se întîmplă, în momentul de faţă, cu aşa-numitele "comerţ responsabil" sau "turism responsabil", să-şi facă un blazon, un argument de marketing din a se lăuda că a devenit "televiziune responsabilă". Televiziunea face rău dat fiind că profită de structurile intime şi imperceptibile ale omului, speculîndu-le şi deturnîndu-le, simulînd satisfacerea lor (şi în acest sens, sau poate mai ales în acest sens, din acest punct de vedere, este televiziunea un simulacru). Televiziunea este un şiretlic şi o impostură de democraţie, de informaţie, de educaţie - şi chiar de distracţie. Pare şi pretinde că face, că satisface toate aceste scopuri nobile ale umanităţii omului, vînzînd însă (logică arhetipală a pharmakon-ului la rîndul ei caricată, maimuţărită) otravă în loc de medicamente, pesticide pe post de hrană naturală. Cum am tot spus şi am repetat (dacă aş mai putea - dar am depăşit această fază, şi mi-e penibil să mă repet la infinit, să devin un papagal - ţine o cronică media în adevăratul înţeles al cuvîntului!), nici măcar ca drog televiziunea nu ne vinde marfă autentică, naturală, ci una contrafăcută: televiziunea este un drog falsificat, artificial, deci cu atît mai ucigător. Pe termen mediu, repet pentru a încheia această idee, va trebui să devină de ruşine să lucrezi în televiziune, iar "vedetele" de azi, care îşi arată, cînd nu chiloţii, măcar maşinile (cu care poluează în plus aerul!), vor trebui să circule mai cu fereală. (Ar putea exista voci gata să mă acuze, dacă le-ar duce imaginaţia, de "islamizare": numai în Afganistanul talibanilor şi, în general, în ţările fundamentalist islamice s-au văzut, este adevărat, femei de televiziune lapidate. Dar acolo este vorba de societăţi dominate de religii care stabilesc un anumit rol şi loc femeii şi care resping deopotrivă imaginea mimetică şi orice formă de modernitate fără însă a fi trecut prin ele. Paralelismul ar fi, aşadar, doar aparent. Occidentul este, din contră, o lume tradiţional a imaginii, a imaginii omului, dar, tocmai, ce a făcut, ce face televiziunea din imaginea omului dacă nu s-o degradeze, s-o manipuleze printr-o adevărată inginerie social-genetică virtuală?...)


Capcana codificată a "timpului liber", viaţa în televizor şi producţia pasivă de capital

Televiziunea a înlocuit, istoric şi tehnologic, ţigara, fumatul, care, fireşte, ca toate practicile culturale ale modernităţii, n-a dispărut, dar şi-a pierdut centralitatea şi respectabilitatea: este un obicei blamabil care stigmatizează şi (des)califică social. Cine mai fumează e prost văzut, iar rubrica "fumător / nefumător", care practic a dispărut din restaurante şi din locurile publice, dat fiind că nu se mai fumează deloc nicăieri, începe în schimb să-şi facă apariţia, ca un criteriu de selecţie şi promovabilitate socială, în CV-uri. CV-urile fac dovadă tot mai mult de CV-ism!

Nu mai fumăm (nu ne mai "scriem" viaţa, timpul), dar ne uităm la televizor. În loc să distrugem (consumăm) anarhist ceva ce nu ne aparţine, căci l-am cedat - timpul-bani, capitalul -, îl (re)producem prin aşa-zisul, sub forma atent reglatului şi formatatului "timp liber", dominat de televiziune chiar şi atunci cînd, aparent, evadăm, ieşim din casă, facem turism sau "clubăm". Ne mişcăm în televizor, după modelele şi în căutarea produselor pe care televiziunea nu face decît să le concentreze. Azi, televiziunea nu mai este doar în / la televizor, ci domină întreaga societate: ne ducem acolo unde ne trimite televizorul, valorile lui. Sîntem permanent în cîmpul televiziunii, care este un "cîmp al muncii", al producţiei pasive, dar automatizate, de capital. "Timpul liber" (de fumat, şi chiar de televizor) este un timp de producţie: nimic nu se mai pierde, nimic nu se transformă, totul se cîştigă. Recuperare istorico-economică totală!


"Comunicaţiile mobile" sau noile forme "civice" ale muncii invizibile (civismul integrat economic)

O revoluţie se întîmplă însă sub ochii noştri, părînd a ne elibera în sfîrşit şi de sub tirania televiziunii, a mediilor tradiţionale, eliberînd, altfel spus, "timpul liber": comunicaţiile mobile.

"În noile media, feedback-ul a devenit produs. Gata de a fi consumat şi reprodus. Şi consumat încă o dată. Nu te poţi ridica în timpul filmului să comentezi că actriţa principală nu se dezbracă atît de repede pe cît voiai şi nu poţi să strigi, la concert, că versurile sînt nasoale. Degeaba te enervezi în faţa televizorului. Produsul TV ţi se livrează bine ambalat şi la ore stabilite de alţii şi nu prea ţi se dă de ales. Poţi, cel mult, să schimbi postul sau să dai mai încet televizorul. După care să-l închizi. Nu mai putem fi doar consumatori de informaţie şi entertainment în momentul în care participăm din ce în ce mai mult la masa globală de media. Tendinţa e să devenim producători din simpli consumatori. Trebuie doar să te uiţi cu atenţie în jur. Şi, chiar dacă la început ţi se pare că nu ai foarte multe de spus, să laşi urme în spaţiul virtual. Acum, oricine are comentarii şi le poate expune. Dacă în cazul unor medii tradiţionale (televizorul) produsul media se «difuzează» şi singurul fel în care poţi interacţiona cu el e zappingul, în cazul Internetului, lucrurile stau altfel. Comentariile şi stelele de calitate pe care le acorzi clipurilor de pe o platformă ca YouTube sau tagurile pe care le poţi aplica dacă foloseşti un serviciu social de ştiri, din valul 2.0, cum e del.icio.us, te fac să participi la produsul media. Şi să-i dai replici care pot ajunge să conteze mai mult decît produsul în sine" (Miron Ghiu, "Consumatorii au devenit adevăraţii producători", Cotidianul).

În sfîrşit, deci, libertate: fără vărsări de sînge, partide, revoluţii, ci doar prin intermediul tehnologiei aflate pe piaţă, la preţuri din ce în ce mai "populare". Dar oare, în cadrul capitalului, cineva vreodată ceva - în cazul de faţă, libertate - fără a lua, chiar şi invizibil? Părerea mea este că libertatea, dacă a devenit atît de ieftină, nu numai că nu mai contează, din punct de vedere politic, dar a devenit utilă, productivă din punct de vedere economic. Este mai ieftin să-i laşi pe oameni să facă pe gratis, de drag, ca distracţie, ca "timp liber", treaba jurnaliştilor, în loc să-i supraplăteşti pe aceştia. Televiziunea, mediile tradiţionale s-au descalificat galopant în ultima vreme, pierzînd masiv din credibilitate şi devenind, prin urmare, tot mai puţin rentabile. O minunată invenţie precum YouTube, de exemplu, nu apare decît într-o primă fază ca o alternativă la capital sau, măcar, ca o democratizare a capitalului. Foarte curînd, deja, ea va oferi punctul de sprijin, modelul şi impulsul unei noi revoluţii interne a capitalului mediatic. Căci dacă, îşi vor spune, îşi spun deja, adevăraţii moguli mondiali (iar astfel de raţionamente sînt ele însele automate, nu ţin de inspiraţie sau geniu personale, ci de logica automată, şi automatizată tehnologic, a capitalului), dacă gustul popular, juvenil, al celor care consumă, al principalei ţinte a marketingului mondial, tinerii tot mai copii, dacă gustul lor estetic, prin urmare, este atît de cheap, dacă ei gustă atît de mult efemeritatea şi încropeala în schimbul instantaneităţii şi al plăcerii accesului la propria imagine (victorie istorică!), dacă standardele imaginii şi sunetului sînt cele de pe YouTube sau de pe telefonul mobil, atunci să producem şi noi la fel, deci mult, mult, infinit mai ieftin, mai fără pretenţii. Cine are de cîştigat? Toată lumea. Libertate fără calitate. Poate e perfect "obiectiv" să fie aşa. N-am fumat o tinereţe întreagă Carpaţi "fără"? Imaginile preţuite de tinerii de azi au aceleaşi calitate ca a ţigărilor pe care le fumau taţii şi mamele lor cînd se pregăteau să îi facă. Asta da, moştenire (impusă) a comunismului: ieftinătatea vieţii, cînd libertatea este suprema valoare. Se vorbeşte tot mai mult, academic chiar, de "calitatea vieţii". Nimeni însă nu vorbeşte de calitatea libertăţii. Libertatea este valoare şi calitate în sine. Scop. Plătim, chiar şi fără sînge, dar cu timpul vieţii cotidiene, enorm, oricît pentru ea, chiar şi în rate şi cu dobînzi imperceptibile. Şantajul cu libertatea funcţionează fără nicio negociere, spontan. Şi tocmai spontaneitatea poate fi "protezată" tehnologic şi rentabilizată economic. Dacă îmi spun opiniile despre nişte produse (cf. infra), dacă fac cronică de produse, eu produc ceva, şi încă ceva enorm - "Â¥feed-back" -, dar mă plăteşte ceva pentru asta? Nu, tot eu voi plăti pentru nişte produse aparent noi: noutatea este forma de piaţă a reproducerii.

Capitalul a devenit imaterial, munca - invizibilă.


"Comunicaţiile mobile", noua economie (de) politică şi instantaneitatea producţiei populare de putere

Dar despre ce libertate e vorba? Să fi realizat cu adevărat generaţiile tinere de azi accesul la libertate, pe cale tehnologică de piaţă? Căci dacă economic am văzut cum stau lucrurile (a produce tot mai ieftin şi a munci, a face, în "timpul liber", din plăcerea autodeterminării şi a autonomiei în raport cu "puterea", neremunerat, treaba altora, care ar trebui obligaţi civic s-o facă în mod responsabil), să vedem cu stau lucrurile şi din punct de vedere politic. Voi recurge la un fragment din acelaşi text de mai înainte.

"Mediile tradiţionale sînt, de multe ori, depăşite de evenimente. Pînă reuşesc televiziunile să-şi trimită reporterii «la faţa locului», camerele de filmat de pe telefoanele mobile transformă deja realitatea în ştire de prima mînă, bloguită instantaneu. Joia (19.04) suspendării lui Băsescu a dus la două evenimente «web» fără precedent în.ro: serverele de ştiri şi-au dublat traficul, după care o parte dintre ele au picat. Evenimentele au fost reflectate aproape instantaneu de bloggeri, zufzuluf fiind cel mai prompt. Şi de o unealtă mai puţin folosită pentru publishingul de informaţii: Yahoo! Messenger. Atît pe statusuri, cît şi prin mesaje în masă, lumea şi-a dat de ştire: ne vedem la universitate. Şi aşa a fost. (http://zufzuluf.weblog.ro/page!2.html). Online-ul motivează şi antrenează masele mai mult şi mai repede decît o pot face alte medii de comunicare. Pionieri într-ale libertăţii de opinie sînt cei de la Amazon.com, care au permis încă de la lansare publicarea recenziilor de produse. Chiar daca uneori acestea constau în critici ale cumpărătorilor nesatisfăcuţi" (ibidem) (sublinierile îmi aparţin).

Nimeni, principial şi în principal, nu mai fumează (istoria) (afectînd capitalul), nimeni, tipologic, nu mai stă ca vita în faţa televizorului (alt mod de a-ţi "fuma viaţa"), toată lumea, în schimb, stă pe messenger. Deci stă. Un îndemn, o chemare e de ajuns, li se dă ceva de făcut în viaţă, şi toată lumea dă fuga. Ce a crescut: libertatea sau manipularea? Libertatea este, azi, cîştigul istoric care constă în a nu te mai lăsa mînuit, instrumentalizat de alţii, ci în a te manipula singur. Prin "comunicaţiile mobile", societatea preia bună parte din îndeletnicirile Puterii: cu toţii, chiar dacă ne mişcăm, stăm la îndemînă, în cîmp. Atît de multă vreme, istoric vorbind, am fost privaţi, separaţi, manipulaţi de Putere, de o putere arhaică, centralizată, birocratică, încît preţul şi definiţia libertăţii, azi, constau nu în a fi în afara puterii, ci în a exercita tu însuţi, asupra ta însuţi, puterea: plăcerea puterii a fost retrocedată istoric societăţii Nu ne mai exploatează nimeni, vechile modele ale puterii sînt desuete, au fost "revoluţionate". Ni se dau mici jucării de libertate şi, infantilizaţi, infantilizîndu-ne prin presiune normativă "informală" unii pe alţii, ne "exploatăm" ludic singuri, jucînd (pur virtual) jocul preferat al adulţilor, moşilor şi senililor care atîta amar de vreme ne-au chinuit şi ne-au jignit mînuind prosteşte, ineficient, puterea. Iată, noi ştim ce să facem cu ea: ne ducem pe loc să creăm audienţă, amploare, putere pe la mitinguri, să aibă ce vedea şi ce arăta televiziunea (care ni se pare că ar fi murit, cînd de fapt este vorba de o extraordinar de productiv-economică diviziunii a muncii). În sfîrşit, puterea, economică şi politică, a fost delegată, dincolo de vechile şi depăşitele forme ale reprezentării (reprezentarea, mimetismul au murit peste tot: mai întîi în artă, acum în politică). Din inabila reprezentare cădem în simpla semnalizare. Un bip e de-ajuns, exercităm puterea de a urma puterea, de a ne da pe gratis puterea Puterii: "democraţie participativă". Fiecare mesaj, fiecare semnal (căci am căzut la primul nivel de semnalizare) este un contract social insesizabil. Istoriceşte, abia cînd a putut fi virtualizată, deci neutralizată, dar cu posibile efecte incalculabile asupra realului, puterea a fost cedată "poporului". Sîntem proletari fără contract de muncă ai capitalului dematerializat, imaterial.

Iar Piaţa Universităţii a devenit, simplu (unificat, indistinct, indiscernabil), Piaţa Pieţii, Piaţa de Marketing, în care nu oamenii se întrunesc azi, ci, prin ei, economia, puterea politică şi dominaţia tehnologică. Într-o nouă definiţie a civismului. Ca să mai putem regăsi ceva din ce a fost, un simplu moment, "Piaţa Universităţii", ar trebui să săpăm adînc (în noi înşine pînă la alţii, pînă la Altul, din noi înşine), căci a fost îngropată. Istoria nu produce decît arheologie morală, urme adînc îngropate. A produce, chiar şi "virtual", urme nu înseamnă altceva decît a produce tot mai multe vestigii şi fosile. Trăim într-o extraordinară producţie de istorie imediat fosilizată, scheletizată, digitalizată. Nu va săpa nimeni după voi, fiule! Din telefoane, din computere iese fum. Semne tribale? Da, dar dacă sînt de la un Auschwitz mic, miniaturizat, invizibil, de jucărie?


Înapoi la Tescani, rămas liber

Fără televizor, fără internet, fără să fumez. Chiar nimic? Prea multe restricţii, prea multe privaţiuni, mult prea exigentă şi pretenţioasă "sculptură de sine", pentru o lună, aici, la Tescani, cînd totul a devenit atît de ieftin, de simplu, de la îndemînă. Bine că am măcar acoperire de reţea pentru telefonul mobil. Dar cine să mă mai cheme pe unul ca mine, adult cîrtitor, neplăcut şi "incoruptibil", cînd are cine să umple pieţele, hipermarketurile, pajiştile, litoralul bulgăresc, asigurînd chermeza capitalismului revoluţionar, "imaterial"? Poate că am devenit liber! Am "devenit"? Nu: am "rămas" (de căruţă) - am rămas liber în urma istoriei (să-i citesc "urmele" pentru a-i "lua urma"). Ducă-se! Drum bun, fiule, fiilor! (Dintotdeauna, senecţii, arhonţii, Puterea au încheiat pacte revoluţionare, de "eliberare", cu tineretul, pentru a neutraliza "încăpăţînarea" critică a adulţilor: o adevărată conspiraţie transistorică.) Ne vedem la o ţigară! (Ce bine, totuşi - măcar atît - că programele de libertate cibernetică - libertatea de a "da feed-back", libertatea de a se ţine seama de părerea ta - au înlocuit Programul Partidului Comunist, dacă tot fără programe nu putem să trăim.)

Libertatea în urmă, nu (tot) înainte. Am rămas liber! Am eliberat Piaţa.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer