E OK, nu-mi pasă

Puțini scriitori norvegieni au avut în străinătate succesul de care s-a bucurat Per Petterson: a câștigat IMPAC Dublin Literary Award, The Independent Foreign Fiction Prize și The Nordic Council Literature Prize. Romanul său La furat de cai (publicat de Editura Univers în 2007) a intrat pe lista de bestselleruri a New York Times și a fost tradus în mai mult de 50 de limbi. La Univers i-au mai apărut și romanele Blestem curgerea timpului, Refuz și Bărbați în situația mea.
Un tată alcoolic și violent este umbra de care tânărul Audun nu poate să scape, orice ar face, toată copilăria și adolescența lui. Băiatul visează să devină scriitor, citește Jack London și Hemingway, devine adult înainte de vreme, iar expresia lui preferată este: E OK, nu‑mi pasă. Dar problema lui Audun este că, dimpotrivă, îi pasă prea mult, iar prefăcuta sa indiferență ascunde o permanentă luptă pentru a lăsa în urmă trecutul.

"Închid ochii și văd mâna tatei ridicând pistolul, care strălucește în lumina soarelui, alerg înapoi în sufragerie, iar în hol miroase a fum, a pădure și a zile de duminică însorite, dar acum, când mă uit pe fereastră, nu mai e nimeni la poartă."


Aveam treisprezece ani și începeam clasa a șaptea la școala din Veitvet. Mama mi-a spus că va merge cu mine în prima zi de școală, tocmai ne mutaserăm în locul acela și, oricum, ea nu lucra pe atunci, dar eu nu voiam. Era pe optsprezece august, cerul era acoperit de nori și, când am intrat în curtea școlii, a început să plouă. Mi-am împins ochelarii de soare mai sus pe nas și am pășit încet peste locul acela mare. Nu era nimeni acolo. Pe la jumătatea drumului m-am oprit și am privit în jur. În partea dreaptă se aflau două pavilioane mari vopsite în roșu, iar în fața mea, clădirea principală, vopsită în albastru. Pe bara pentru steag, drapelul atârna greu și ud. La ferestre am văzut multe fețe, iar cei care erau înăuntru își apăsau nasurile pe geam și se uitau la mine, cel care stătea afară în ploaie. Ploua torențial. Întârziasem în prima zi de școală.

Când am ajuns aproape de intrare, îmi șiroia apa din păr și tricoul mi se lipise de piele. Mi l-am scos și l-am stors, mi-am șters ochelarii de soare pe blugi înainte de mi-i pune din nou pe nas și mi-am pus tricoul din nou. Apoi am intrat.

Primul lucru pe care l-am văzut a fost Constituția. Era înrămată și agățată pe peretele din dreapta. Al doilea lucru pe care l-am văzut a fost biroul directorului. Nu aveam cum să mă înșel, pentru că era un semn pe ușă. M-am îndreptat spre ușa aceea fără să încetinesc, pentru că s-ar fi putut întâmpla să fie cineva acolo care să se uite la mine, și nimeni nu ar fi trebuit să creadă că nu știu unde mă duc. Am ciocănit, cu fața apropiată de ușă, așteptând, și am auzit o voce care a strigat: Intră! Am intrat, fără să mă uit nici în stânga, nici în dreapta. Era o cameră mare, cu rafturi de-a lungul pereților, un copiator într-un colț și un birou. În spatele biroului stătea un bărbat înalt și destul de gras. Și-a ridicat privirea dintr-un maldăr de hârtii și m-a privit. Prin ochelarii de soare mi-a fost greu să văd dacă zâmbea, dar cred că nu.
- Trage-ți cizmele în sus, a spus el.

M-am uitat la cizmele mele. Așa cum purtau toți adolescenții pe atunci, aveam cizme maro, înalte, cu marginea îndoită, iar pe partea îndoită scria BEATLES cu litere mari. M-am aplecat și mi-am tras cizmele.
- Nu-mi place deloc să văd așa ceva, a zis el.

Am ridicat din umeri, așteptând. El a stat așa, uitându-se la mine și, un timp, a fost liniște, înainte ca el să spună:
- Dă-ți jos ochelarii de soare. Mi-ar plăcea să știu cu cine vorbesc.

Am scuturat din cap.
- Nu?

Am scuturat din cap iarăși.
- Pot să întreb de ce?

Fața lui era un balon, o lună cu pete întunecate.
- Am niște cicatrice.
- Cicatrice?
- Da, niște cicatrice urâte în jurul ochilor.
- Serios?

A clătinat ușor din capul lui rotund și s-a mângâiat pe bărbie.
- Pot să arunc o privire?
- Nu.
- Nu?

Era foarte surprins. A rămas pe gânduri, bătând cu creionul în lemnul biroului.
- Mda, cum te numești?
- Audun Sletten. O să încep clasa a șaptea.
- Aha, deci tu ești Audun Sletten. Te aștept de o jumătate de oră.
- Am greșit drumul.
- Ai greșit drumul?
- Da.
- Cum e posibil? E un singur drum spre școala asta.

Am ridicat din umeri. Acum devenise nesigur, știam că nu putea să-mi vadă ochii. Eram Fantoma. A oftat și s-a ridicat.
- O să începi în clasa B. E o clasă mixtă. Vino cu mine.

A luat-o spre ușă cu pași mici și repezi, chiar dacă era înalt și gras, ca John Wayne, un pic crăcănat, m-am tras la o parte ca să-i fac loc să treacă și am ieșit amândoi în hol. Mi-am târșâit pașii în urma lui. În comparație cu școala la care fusesem înainte, aceasta părea nesfârșită. La jumătatea coridorului, directorul s-a oprit și s-a întors către mine.
- Ești sigur că cicatricele sunt chiar așa de urâte?
- Sunt al dracului de urâte, i-am zis.

Mâna lui s-a îndreptat spre ochelarii mei și atunci am făcut un pas înapoi, ridicându-mi pumnii. A fost ceva instinctiv. Și-a lăsat mâna în jos.
- Ai grijă cum vorbești, mi-a spus el, aici nu tolerăm asemenea vorbe.

Nu i-am răspuns și am continuat să mergem până în capătul celălalt al coridorului, unde el s-a oprit, a bătut la o ușă și a deschis-o, fără să aștepte să i se răspundă. A ținut ușa deschisă pentru mine și mi-a făcut semn să intru. Toți și-au întors privirea către noi. O fată a chicotit pe locul ei. Știam că el era chiar în spatele meu și eram pregătit, în caz că îi venea vreo idee.
- Acesta e Audun Sletten, noul elev de care ați auzit și voi, în mod sigur. A venit la noi dintr-un sat, așa că trebuie să vă purtați frumos cu el. Și lui îi place Beatles, ca și vouă. Nu-i luați în seamă ochelarii de soare. N-o să-i dea jos.

Fata a chicotit din nou. Avea părul negru, lung până la umeri. Înainte să plece, directorul s-a aplecat și mi-a șoptit la ureche:
- O să o sun pe mama ta, să o întreb despre cicatrici, asta o să fac.
- Nu avem telefon, am spus cu voce tare, dar el deja plecase.
- Nu toți au telefon, a spus profesorul, dar e bine de știut.

Jumătate din clasă s-a pus pe râs.
- Poți să te așezi în banca liberă de lângă fereastră.

Purta ochelari cu rame aurii, avea părul rărit pe frunte și arăta ca un tip care se antrena, pentru că tricoul îi stătea strâns pe piept și pe brațe. Am pășit prin fața clasei, pe lângă catedră și pe lângă rândul de bănci, și m-am așezat în banca liberă de lângă fereastră. Mi-am agățat ghiozdanul într-un cârlig, pe o parte a băncii. Ploaia încetase. Soarele răzbătea printre nori și lumina lui prefăcea curtea școlii într-un lac întins și calm, și m-am gândit la plute și la undițe și la barajul de la Aurtjern, puteai sta acolo la pescuit, pentru că peștii veneau adesea aproape de mal. Când m-am întors către tablă, am văzut-o complet neagră, și încet-încet, ceea ce era scris acolo cu cretă albă mi-a apărut în fața ochilor. Până la urmă, am reușit să citesc prin ochelarii de soare. Bine ai venit! scria acolo. M-am aplecat sub bancă și mi-am îndoit carâmbul cizmelor din nou.

A sunat de recreație, iar eu am ieșit din clasă ultimul, nu voiam să am pe nimeni în spatele meu. Profesorul se numea Levang. A vrut să ne strângem mâinile, să fie amabil, așa că i-am dat mâna mormăind ceva ce nici măcar eu n-am înțeles și am continuat să merg. Afară, în curtea școlii, am traversat-o și m-am rezemat cu spatele de gardul de sârmă. Era un teren de fotbal de partea cealaltă a gardului, dar era pustiu la ora aceea, iar din pietrișul întunecat ieșeau aburi. La dreapta, în fața mea, lângă pavilioane, copii mici alergau unul după altul, jucându-se de-a prinselea și împroșcându-se cu apă. La stânga, în fața clădirii principale, elevii mai mari stăteau în grupuri, vorbind. Câteva fete săreau coarda, ținând-o la subțioară, iar un băiat în cârje s-a îndreptat direct spre mine. Îl văzusem în sala de clasă, ceva mai în față, pe rândul din dreapta. M-am uitat în stânga și-n dreapta, dar în afară de mine nu mai era nimeni altcineva lângă gard. Băiatul avea părul creț și negru și purta cizme ca ale mele. Pe unul dintre carâmbi scria The Kinks, iar pe celalalt Hollies. Erau numele unor grupuri pop, dar eu nu aveam niciun disc cu muzica lor. De fapt, nu aveam decât un disc cu Jussi Björling^[i], dar aveam un radio mic la care ascultam noaptea.

S-a oprit la câțiva metri de mine, s-a sprijinit în cârje și mi-a zâmbit.
- Grozavi ochelari, a spus el.
Grozave cârje, am gândit eu, dar nu am și spus-o, din fericire.

Erau, într-un fel, grozave, o parte a corpului său mișcându-se odată cu el; nici nu le mai lua în seamă, erau acolo, pur și simplu.
- În două luni scap de ele, a zis el, urmărindu-mi privirea. Le am de un an. Acum m-am obișnuit, dar m-am cam săturat de ele.
- Ce ai pățit la picior?
- Accident de mașină.
- Și cu mașina ce s-a întâmplat?

El a râs atât de tare, încât era să cadă, cu cârje cu tot.
- Nu știu, nu am văzut nimic. Am fost lovit din spate de o mașină, apoi am leșinat și m-am trezit în camera de oaspeți a bunicii mele.

A râs din nou, cu toată fața.
- Am crezut că am ajuns în rai, pentru că primul lucru pe care l-am văzut când m-am trezit a fost un tablou pe care scria Iisus trăiește.
- Crezi și tu în Iisus?
- Nu, niciodată nu am crezut, dar când m-am trezit în camera de oaspeți a bunicii mele, am început să cred că poate m-am înșelat. Din fericire, mi-am dat seama imediat unde sunt și mi-am amintit că tabloul acela fusese întotdeauna acolo.

S-a aplecat pe cârje, balansându-și un picior și râzând întruna. Îmi propusesem să nu-mi fac niciun prieten la școala asta, dar pe acest băiat era greu să-l evit.
- Ce ai pățit la ochi?
- Nu suport lumina, am spus și imediat am regretat, pentru că nu era adevărat, dar, oricum, era mai adevărat decât tot ce spusesem până atunci. Încep să vomit imediat.
- Înțeleg, a spus el, oprindu-se un pic, și m-am simțit ca un escroc.

Din fericire, o minge s-a apropiat de noi, rostogolindu-se. Am văzut-o primul și eram gata să-i dau un șut, dar atunci și el a văzut-o, s-a pregătit, folosindu-și cârjele ca pe un cal cu mânere, și a lovit mingea cu piciorul sănătos cu atâta putere, încât mingea a zburat până în capătul celălalt al curții școlii, oprindu-se în gard. A fost impresionant, chiar dacă nu era voie să faci asta pe terenul de fotbal.
- N-a fost rău deloc, i-am spus, iar el a zâmbit și a zis:
- Apropo, mă numesc Arvid.

Apoi clopoțelul a sunat de intrare.

De data asta a fost ușor să intru în sala de clasă, și nu am intrat ultimul, iar ochelarii de soare nu i-am dat jos. Dacă eram lăsat în pace, ziua asta putea fi o zi bună.

Când toți s-au așezat în bănci, Levang s-a dus către catedră și s-a așezat și el, și-a încrucișat mâinile în față și și-a aruncat privirea peste toți din clasă, oprindu-se asupra mea. A zâmbit larg, eu am simțit cum îmi înțepenește ceafa, apoi el a spus cu o voce prietenoasă:
- Ei bine, Audun. În prima oră nu prea am avut timp, dar m-am gândit că acum ai putea să ne povestești puțin despre tine, cum e locul din care vii? Cei mai mulți copii din clasă sunt de aici, din Veitvet. Cum se numește locul unde ai crescut?

Ar fi trebuit să știu asta. N-avea să mă lase în pace. Era un om bun, cred asta din tot sufletul, voia doar ca mie să-mi placă acolo, să mă simt în largul meu. Am ridicat din umeri.
- Vreau să zic că ar fi interesant pentru noi să ne povestești. Ai crescut într-o fermă?
- Nu e nimic de spus, am zis cu voce tare.

Fata cu părul negru a chicotit din nou în banca ei. Levang a râs, înroșindu-se puțin la față.
- Nu poate fi adevărat, a spus el, ai treisprezece ani, trebuie să fi trăit lucruri total diferite decât cele trăite de noi, aici.
- Nu e nimic de spus! am zis.
- Ești sigur? a întrebat el.

Atunci m-am ridicat din bancă, mi-am luat ghiozdanul din cârlig și am luat-o spre ușă. Acum toată clasa era atentă.

Arvid s-a întors și s-a uitat la mine, dar ochii lui nu arătau la ce se gândea.
- Hei, hei, unde te duci? a spus Levang, ridicându-se și făcând câțiva pași spre mine, tăindu-mi calea spre ușă.

Am simțit un nod în gât. M-am uitat peste umărul lui către ușă, dar am înțeles că nu avea niciun rost să încerc să trec de el.
- Mi-am făcut întotdeauna temele, i-am spus, am venit întotdeauna la ore. Puteți să vă uitați în carnetul meu de note, dacă nu mă credeți, dar nu puteți să mă întrebați despre lucruri care nu au de a face cu școala.
- Nu, Audun, cred că m-ai înțeles greșit. Nu trebuie să te superi, a zis el, încercând să-mi prindă privirea, dar m-am uitat chiar pe lângă urechea lui și nu i-am răspuns.
- Mda, o să vorbim despre asta altă dată. Fii bun și așază-te din nou în bancă.

M-am întors și am mers printre bănci, uitându-mă la fața lui Arvid înainte de a mă așeza pe locul meu și de a-mi a agăța ghiozdanul la loc. Apoi am rămas acolo, uitându-mă pe fereastră.


A venit toamna, iar eu livrez ziarul Aftenposten. Jimmy Hendrix a murit de curând, la radio se difuzează Hey, Joe și mi-am luat permisul de conducere. Port o jachetă subțire și pantaloni în carouri evazați, o curea roșie cu cataramă. De la genunchi în jos, nasturi strălucitori. E ultima modă, și, dacă m-ar vedea cineva, aș face senzație. Dar nu s-au trezit prea mulți, doar câteva ferestre sunt luminate și, pe când urc panta din fața clădirii în care locuiesc, îndreptându-mă spre oficiul poștal de la supermarket, e ora cinci și un sfert. Lumina argintie strălucește pe peluzele caselor terasate și încă nu s-a luminat de ziuă. Mi-am tuns părul mai scurt, după mulți ani cu părul lung, și nu sunt sigur dacă tunsoarea mă prinde, așa că e bine să mă ascund puțin în semiîntuneric.

Sunt obosit, am teme de făcut și am un gol în stomac care îmi spune că ceva nu e în regulă la școală. Fac bine ceea ce fac. Ceea ce aud memorez și înțeleg, la naiba, nu sunt prost, dar se pare că restul copiilor din clasă merg pe un drum pe care eu nu-l cunosc, de parcă între profesori și elevi ar fi o alianță secretă din care eu nu fac parte. Ei știu ceva ce eu nu știu, și așa a fost întotdeauna.

În fața intrării, ceilalți stau și așteaptă, eu sunt ultimul sosit, dar unele ziare nu au venit.

Konrad e acolo, și doamna Johansen, și toată familia Vilden, cei doi copii cască și își reazemă spatele de tatăl lor. Din asta trăiesc ei, patru trasee de livrat ziare dimineața și seara, zi de zi. Copilul cel mai mare e fată, are paisprezece ani, iar băiatul are doisprezece ani. Arată de parcă au ieșit din pădure, când îi vezi te aștepți să vezi ace de brad în părul lor, dar locuiesc în Rådyrveien, într-un apartament ca toate celelalte din Veitvet. Mama e așa de urâtă și osoasă încât trebuie să o placi, iar tatăl, înalt și distant, salută în stânga și în dreapta și niciodată nu spune nimic, privește doar zâmbitor pe deasupra capetelor noastre ceva ce noi nu vedem. Lanțuri de munți și păduri de brazi, așa îmi închipui. Fata e atât de drăguță, încât e greu să o privești drept în față.
- Hei, Audun, spune băiatul care se numește Tommy, iar eu îi răspund:
- Hei, Tommy, grozavă jachetă ai.

Vorbim adesea, el împrumută cărți vechi cu indieni de la mine, suntem amici. El arată întotdeauna ca și cum ar fi răcit, are o pată roșie sub nas și o jachetă galbenă cu dungi, îmblănită, zâmbește fericit, chiar dacă poartă jacheta de o săptămână și i-am spus Grozavă jachetă ai în fiecare dimineață. Cu sora lui nu vorbesc, ochii ei sunt atât de mari și căprui încât, după câțiva ani pe același traseu de ziare, încă nu știu cum o cheamă. Dar ea se uită la pantalonii mei cei noi.

Așteptăm, e a treia zi la rând când ziarele întârzie. Motocicleta lui Konrad stă sprijinită pe suport, torcând, el nu o oprește decât dacă trebuie neapărat, consumă foarte multă benzină. Poartă căciulă, o căciulă gri fără moț, pe care și-o trage pe ceafă, astfel încât urechile îi ies afară, ca ale copiilor retardați pe care îi poți vedea în oraș câteodată, și te întrebi de ce trebuie să se îmbrace astfel. Poartă mănuși cărora le-a tăiat degetele, iar mâinile îi sunt pătate de cerneală neagră. Are cincizeci de ani și locuiește împreună cu sora lui într-o casă cu pereți laterali comuni, ultima din șirul de case, chiar vizavi de închisoarea femeilor, și nimeni nu poate strecura ziarul sub mânerul ușii așa cum o face el. E o mișcare alunecată cu mâna, o îndoire elegantă în aer și teancul gros de file al ziarului Aftenposten e fixat sub mâner atât de bine încât niciodată nu cade. Pare ușor, dar eu am încercat și nu am reușit.

Auzim mașina înainte să apară, e singurul zgomot în afara celui pe care îl face motocicleta lui Konrad, vine în viteză pe panta dinspre Veitvet și cotește în fața centrului comercial, frânând în fața cărucioarelor noastre. Șoferul sare din mașină, trage ușile din spate la o parte și începe să descarce grămezi mari de ziare. Le pune pe asfalt și geme tare de fiecare dată, se aud bufnituri atunci când se lovesc unele de altele, un sunet care mi s-a părut întotdeauna că ar avea de-a face cu ceea ce scrie în ziare.

Îmi iau cele două teancuri ale mele și le încarc în cărucior, le desfac benzile și verific dacă sunt abonați noi. Da, sunt, doi abonați noi. Îi scriu în carnet și încep să trag căruciorul spre Grevlingveien. Ceilalți dispar, fiecare în direcția lui. Konrad spre Trondheimsveien, doamna Johansen în lungul străzii Beverveien, acolo unde locuiesc eu, iar familia Vilden spre blocurile din Rådyrveien. Tommy cară un teanc mare de ziare în brațe, a desfăcut banda care le lega mai întâi, așa că acum ziarele au început să alunece unele peste altele și amenință să cadă pe trotuar. Sora lui vine, se apleacă și îl ajută, e plăcut să îi privești, cunosc sentimentul acesta, am și eu o soră și un frate. Mai exact, am avut un frate. Anul trecut, conducea un Volvo Amazon care nu era al lui, a căzut în râul Glomma și s-a înecat. S-a întâmplat la câteva mile de casa unde locuiam înainte de a ne muta în Veitvet. Era un Amazon îmbunătățit, cu o coadă de vulpe pe antenă, volan sport și blană pe banchetele din față.

Fata care era cu el a scăpat cu viață. Plângea și spunea că nu băuseră nimic. Asta n-am crezut-o. Egil împlinise cincisprezece ani în toamna care trecuse și bineînțeles că nu avea carnet de conducere. După ce ne-am mutat, el se întorcea în sat ori de câte ori putea, când crescuse destul de mare ca să meargă singur. Eu nu. Mă întorc acolo doar când sunt nevoit.

Sora mea s-a mutat de acasă după accident. E cu patru ani mai mare ca mine și bineînțeles că și ea a trebuit să se întoarcă în sat din când în când. Acum locuiește împreună cu iubitul ei în Kløfta. El vinde mașini second-hand și câștigă bani. Sunt sigur că o bate pe sora mea, dar nu am văzut niciodată nimic, iar Kari nu spune niciun cuvânt. Dacă o să-l prind vreodată că face asta, o să-i dau o mamă de bătaie. Nu e nicio problemă. Mă antrenez de câțiva ani, iar din banii pe care i-am câștigat din livrarea ziarelor mi-am cumpărat banchetă de sport și greutăți.

Îi spun mamei:
- O să-l bat măr.

Ea mă ascultă și apoi îmi repetă ce spune suedezul Lars Ekborg la radio. Are o emisiune unde vorbește despre toată mizeria din lume și întotdeauna sfârșește spunând: Trebuie să fii tare!
- Așa vrei tu să fii? spune ea râzând.

E ușor să faci glume pe seama altora, sigur, dar eu știu ce știu.

Îmi amintesc când Egil și cu mine ne jucam pe podeaua din bucătăria casei noastre. Era acolo un dulap sub care ne puteam ascunde. Bunicul meu, care lucra la o fabrică de cherestea în satul vecin, făcuse dulapul din lemn închis la culoare, cu uși de sticlă. Era un dulap frumos, cea mai mare realizare a lui, dar puterea lui creatoare dispăruse pe urmă, pentru că niciodată de atunci nu mai făcuse un obiect de mobilier.

Odată, în timp ce ne jucam, a venit tata. Era seara, târziu, și ar fi trebuit să fim în pat de mult. S-a rezemat de tocul ușii și s-a uitat la noi cu un zâmbet nătâng.
- E cumva pe aici vreun copil cuminte? a spus el cu o voce împiedicată.

Părea beat. Îl văzusem de multe ori beat și știam cum făcea.
- Da, a zis Egil și s-a târât afară de sub dulapul unde era ascuns.

Era un copil nemaipomenit de credul, spunea da la orice, dacă credea că are ceva de căpătat. Eu am rămas pe loc, privindu-l pe tata cum stătea sprijinindu-se greu de tocul ușii. Nu aveam încredere în el.

El s-a îndreptat, depărtându-se de ușă, și a venit clătinându-se pe covorul pe care stăteam așezați.
- Uite aici, a spus el, îndesându-și mâna în buzunarul de la piept și scoțând câteva bancnote, uite niște bănuți pentru doi copii cuminți.

S-a aplecat în față, cu o mișcare poticnită, și a vârât câte o bancnotă albastră de cinci coroane în pumnul fiecăruia. Cu un zâmbet larg.
- Oh, mulțumesc, oh, mulțumesc, a strigat Egil, începând să alerge în cerc și să țopăie în sus și în jos pe podea, mii de mulțumiri, tată, ce bun ești!

Simțeam în mână bancnota rigidă și foșnitoare. Cinci coroane erau o groază de bani pentru mine. Încă puțin și poate că, împreună cu banii pe care reușisem să îi strâng, ar fi fost destul ca să îmi cumpăr arcul strălucitor pe care îl văzusem în magazinul de articole sportive de lângă stația de benzină.

M-am uitat la tatăl meu, care stătea în mijlocul încăperii, cu mâinile în șolduri și capul lăsat într-o parte, nu mai părea așa de beat acum, ne urmărea cu ochi treji, în care vedeam o licărire care nu-mi plăcea. Deodată, a început să râdă tare, apoi, cu o expresie înghețată pe față, a venit la noi, ne-a smuls bancnotele din mână și a spus:
- Ajunge cu distracția pe seara asta!

S-a întors fără să se clatine, și-a îndesat bancnotele înapoi în buzunarul de la piept și s-a îndreptat spre bucătărie drept ca un catarg.
- Duceți-vă la culcare, e târziu, a mai zis.

Mai întâi, fratele meu a rămas nemișcat pe podea, cu gura căscată, apoi a început să urle ca atunci când era mic.
- Aaaaaaaauuu! urla el. Aaaaaauu!

Lacrimile îi curgeau din ochi, eu m-am dus la el și l-am scuturat de umeri.
- Prostule, i-am spus și l-am scuturat mai puternic, încă o dată. Prostul naibii, tacă-ți gura! i-am șuierat trecând pe lângă el și urcând scările spre dormitorul de la etaj.
- Nu ți-am făcut nimic! a urlat el în urma mea.