Stropitori de sălcii sunt peste tot. Şi la noi, şi la ei, adică cum
s-ar spune şi pe lângă Dunăre, şi pe lângă Sena. Îi poţi vedea
făcându-şi treaba şi pe malul gârlelor cu gâşte, ghete rupte şi roţi de tractor plutitoare, lângă lacuri romanţioase cu lebede gracile, cu gâtlejurile ca nişte semne de întrebare. Cine crede că stropitorii de la Paris sunt mai rafinaţi decât cei din Bucureşti sau Piteşti,
se-nşeală prosteşte. La fel îşi desfac pantalonii. Nu mai au valeţi cu peruci pudrate, mănuşi (şi mătuşi) de mătase, purtători de găleţi colectoare, cum se întâmpla pe vremea Regelui Soare.
Cel din fotografii, zorit fiind de nevoi,
s-a străduit să ude scoarţa cât mai în grabă, coborând scările în fugă,
urcându-le la fel, în urma lui rămânând stropii galbeni şiroitori în zbârciturile de lemn. Întocmai se comportă şi pudelii scăpaţi din lesă, cotoii vagabonzi şi vacile sfinte din India, cu deosebirea că acestea din urmă nu se pitesc după sălcii şi nu simt nevoia să le ude, ci pur şi simplu se golesc în mijlocul străzii.
Mi-e greu
să-mi imaginez o vacă sacră alergând pe trepte, cu demnitatea bovină neştirbită,
oprindu-se sub frunze la timp, după
ce-a pus frână cât să nu se prăbuşească în Sena, pentru că la drept vorbind scăldatul e interzis acolo. Gesturile lipsite de ambiguitate, nerăbdătoare, arătau clar trecătorilor de pe pod că bărbatul este de felul lui un stropitor de sălcii. Poate că şi de castani, plopi, ziduri, porţi, stâlpi. Cum
mi-e somn acum, consider că nu mai e nimic de povestit. Treaba lui ce făcea acolo.
Sfârşit.