O poveste adevărată

Citiţi un fragment din această carte.Dicţionarul scriitorilor români coordonat de Mircea Zaciu înregistrează trei generaţii din aceeaşi familie: poetul Ion Pillat (1891-1945), fiul lui, prozatorul şi istoricul literar Dinu Pillat (1921-1975), şi fiica acestuia, poeta şi anglista Monica Pillat (n. 1947). Dar, la această dinastie de intelectuali veritabili, cu mari înzestrări, trebuie să adăugăm, la generaţia de mijloc, pe sora lui Dinu, Pia Pillat, şi pe primul ei soţ, Mihai Fărcăşanu, fiecare autor - sub pseudonim - al câte unui roman, precum şi pe Cornelia Pillat, mama Monicăi, care a lăsat în volumele ei de memorialistică mărturii impresionante despre soarta membrilor familiei - cei rămaşi în România şi supuşi persecuţiilor şi cei plecaţi în sfâşierea exilului. Avem acum la dispoziţie numeroase documente şi mărturii din care se pot reconstitui suferinţele nemeritate ale familiei Pillat, a cărei singură vină era că aparţinea deopotrivă aristocraţiei de sânge şi aristocraţiei spiritului. Ceea ce-i făcea de două ori "duşmani" ce trebuiau distruşi de dictatura proletariatului. "Duşmani de clasă", dar şi oameni de cultură rafinaţi, cu o scară de valori considerată atunci de activiştii primitivi şi cvasianalfabeţi ca subversivă. Arta era admisă de ei doar ca instrument grosolan de îndoctrinare marxist-leninistă, tot ce nu era proletcultism, "realism socialist" sau critică a capitalismului fiind trimis pe banca acuzării.

Pentru cei dornici să înţeleagă ce s-a petrecut în viaţa intelectuală românească în primul deceniu de ocupaţie sovietică, semnalez foarte interesantul document pe care-l reprezintă stenograma Conferinţei (secrete) a Uniunii Scriitorilor din iulie 1955, publicată tot la Editura Vremea. Se pot vedea acolo activişti de partid şi scriitori înregimentaţi dându-şi întreaga măsură a prostiei, slugărniciei, cinismului şi orbirii exaltate. Citind stenograma îţi dai seama că persoane de o calitate umană şi intelectuală precum cele din familia Pillat nu puteau face compromisuri cu un asemenea regim, de teroare şi ignoranţă brutală. Erau sortiţi să fie victime.

Încă din vara 1946, cuplul Pia şi Mihai Fărcăşanu (el, fost lider al Tineretului Liberal) erau vânaţi de poliţia politică pentru a fi exterminaţi. Îşi schimbau mereu ascunzătorile, între două percheziţii, cu vinovăţia că îi pun în pericol şi pe cei care îi adăposteau. După câteva luni de risc maxim, ei reuşesc la limită, cu un curaj nebunesc, să evadeze din închisoarea bine păzită ce devenise ţara, cu un avion. Aventura dramatică, în care au fost ajutaţi de noroc şi de oameni devotaţi sau interesaţi, i-a dus spre o libertate scump plătită, cu chiar preţul căsniciei lor, căci tensiunea ruperii de ţară şi de vocaţia lui politică l-a marcat până la distrugere pe Mihai Fărcăşanu.

În anii '60, recăsătorită cu un doctor englez, Pia povesteşte în scris unei prietene istoria senzaţională a acelei evadări din România ocupată, iar aceasta îşi dă seama că din alăturarea scrisorilor apare un roman de acţiune. Pe cât de semnificativ pentru instaurarea comunismului în Est, pe atât de captivant. Editorul englez căruia îi e încredinţat manuscrisul face o serie de simplificări, privilegiind desfăşurarea alertă a faptelor, şi îl publică în 1972 cu un considerabil succes (e păcat ca nu s-a păstrat şi tradus la noi prima versiune, despre care îngrijitoarea ediţiei spune că era mai bogată în introspecţii şi descrieri ale Bucureştiului din 1946).

Pentru a-şi ocroti familia şi prietenii rămaşi acasă, Pia Pillat îşi semnează relatarea cu un pseudonim, schimbă numele reale ale oamenilor şi locurilor, dar romanul e incontestabil autobiografic, iar Monica Pillat ne dezvăluie în prefaţă cheia personajelor. Astfel putem vedea că, pe lângă rude, în salvarea soţilor Fărcăşanu au avut roluri importante şi diplomatul britanic Ivor Porter (a cărui proprie versiune o aflasem din volumul Operaţiunea Autonomous, tradus la noi încă din 1991), un alt englez, jurnalist, dar şi Ştefana Velisar, soţia lui Ionel Teodoreanu, a cărei generozitate şi căldură iradiază din paginile cărţii. Zbor spre libertate, scrisă în stilul alb şi ritmul viu al romanelor poliţiste, se citeşte uşor, dar cu sufletul tulburat, căci nu putem uita nici o clipă că nu este o ficţiune, ci o poveste adevărată.