Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Votăm, votăm, votăm şi cîştigăm! (Poporul-jucător, Referendum Re, para-politicul şi post-mediaticul)


Bogdan Ghiu

20.05.2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Power to the Power!
De URNAT aş mai URNA, dar mi-e frică c-a-nsera!
URNEşte puterea! URNEşte reforma!
Vom URNI şi vom fi liberi!



Power to the Power!

"Daţi-mi un consiliu general!", a spus cîndva, pe atunci primarul general al Capitalei, Traian Băsescu. Altfel spus: "Daţi-mi putere!", "Daţi putere puterii!", deşi tocmai fusese ales, deşi tocmai fusese adus, prin vot popular, la putere. "Power to the people"? Nu, de data aceasta poporul este cel neîncetat chemat, somat, implorat să dea putere puterii: "Power to the Power!"

Ciudat enunţ, stranie solicitare, oricum am interpreta-o: fie ca voinţă şi ca aviditate nemăsurată, periculoasă, de putere, cum au spus cei mai mulţi, în special analiştii şi contraconcurenţii politici bătuţi măr, lăsaţi pe margine de Băsescu, fie ca un strigăt "structural", "impersonal" al unei puteri, care întotdeauna, în democraţiile formale moderne sau poate doar, accidental, în România, deşi întemeiată, constituită prin vot, este goală, neputincioasă, un simplu "rol" greu, imposibil de jucat, redus la o mască.

Indiferent de motive, oculte şi personale sau, dimpotrivă, structural-istorice, personajul politic Traian Băsescu, chiar şi atunci cînd cîştigă (şi cîştigă, iată, irezistibil, întotdeauna, în mod compulsiv), cere, ciudat, putere în plus, un plus de putere, tot mai multă putere, după unii, sau putere pur şi simplu, ca atare, în sine - Puterea! -, reclamînd lipsa de putere efectivă a Puterii, neutralizarea şi golirea de conţinut din start a puterii în democraţie, rămasă un simplu "cadru" de exercitare în gol. Sau, aşa cum spuneam, incapacitatea democraţiei româneşti de a-şi da, politic, putere, de a-şi defini, de a-şi găsi un mod deopotrivă modern şi specific al puterii.

Poate exista putere efectivă, plină, deplină în democraţie? Sau "separaţia puterilor", constitutivă pentru orice regim democratic, de-constituie constituţional puterea? Sau nu este vorba decît de o nepricepere a personajului istoric Băsescu de a înţelege puterea modernă, de a exercita modern puterea? Întîmplare sau fatalitate?


Un revoluţionar-poet al puterii

Traian Băsescu revoluţionează puterea, este un revoluţionar permanent nu al societăţii, ci, cel puţin deocamdată, al puterii. De cînd tot cîştigă şi, mai ales (căci acesta este fenomenul care pare a-l caracteriza cel mai bine), de cînd tot re-cîştigă puterea, Traian Băsescu nu a reuşit încă să treacă de pragul puterii, denunţînd o putere iniţial, pre-liminar limitată: nu se poate intra în putere, nu se poate ajunge la putere. Nu se poate în general, nu se poate în momentul de faţă, nu se poate în România, sau nu poate, repet, Traian Băsescu? Lipsa de putere a puterii este o problemă de (lipsă de) fond sau o problemă personală a lui Traian Băsescu? Exact cînd "ai" puterea îţi dai seama, spune şi tot re-spune preşedintele, că nu ai, de fapt, nimic, că este vorba doar de o putere simbolică, de vorbe, de o putere a vorbelor. Adică exact de singura putere pe care Traian Băsescu a exercitat-o, a desfăşurat-o, cu brio, pînă în momentul de faţă.

Traian Băsescu încă n-a ajuns la putere. Din pricina puterii, din pricina celorlalţi, a "sistemului" ("ticăloşit" sau nu) sau din pricina lui Traian Băsescu însuşi? Va ajunge vreodată Traian Băsescu la putere? Îl vom vedea vreodată pe Traian Băsescu la putere? Aş vrea, tot ce-mi doresc cel mai mult în momentul de faţă este să-l văd în sfîrşit pe Traian Băsescu la putere, exercitînd puterea. Cred că asta a vrut, vrea, în continuare, şi poporul.


Dincolo de televizor, dincoace de Parlament

Traian Băsescu a re-cîştigat, la 19 mai, puterea (dar oare şi putere? Un sur-plus faţă de nimic? "Suplimentaritate" pură?) nu în mod emoţional, cum, iar, au interpretat, greşit după părerea mea, cei mai mulţi, ci în mod afectiv, din raţiuni afective. Paternalismul lui Traian Băsescu nu este (sper, dar se va vedea) unul de conjunctură, ci unul profund, autentic şi, mai ales, inspirat. Căci, aşa cum vom vedea, Traian Băsescu este un inspirat, un adevărat poet al puterii.

Căci adevăratul eveniment din 19 mai nu l-a constituit nici noutatea referendumului în sine în istoria românilor (unde de multe ori alegerile sînt, de fapt, în fond, REferendumuri şi plebiscite), nici votul poporului, nici re-victoria (sau Victoria Re, cum ar spune Thomas Hirschhorn: Victoria Rege, re-cucerirea puterii ca imposibilitate de cucerire, de dobîndire, de posedare, în fapt, a puterii), nici ce se va întîmpla cu partidele (cu PNL-ul, în primul rînd) şi cu Parlamentul şi cu "negocierea" dintre ele (adică cu însăşi constituirea prin articulare segmentară-democratică a puterii).

Adevăratul eveniment, adevărata noutate a venit ceva mai tîrziu, seara, după ce TVR, de pildă, îşi suspendase, stupid şi, o dată în plus, neprofesional, transmisia în direct, în luminişul din Piaţa Universităţii, acolo unde, în finalul adresării sale către popor (căci nu de discursuri e vorba în cazul lui Traian Băsescu, ci de adresări, de un "tu" adresat poporului, de o personalizare şi de o retrezire dialogală la viaţă a populaţiei atomizate de traiul furibund postmodern), Traian Băsescu, inspirat, iluminat, a spus: "Dincolo de a vorbi la televizor, vă propun ca o dată la trei luni să ne vedem în Piaţa Universităţii, în ultima sîmbătă la, ora 17.00, la fiecare trei luni, pentru raportul preşedintelui în faţa românilor."

Alt calendar, alt ritm imprimat vieţii comunitare, alt parlament ("informal", al poporului)! Şi poate chiar, mai cu seamă, un Tribunal (pe cît de sîngeros, pe atît de simbolic, de verbal).

Traian Băsescu întoarce democraţia (românească) la origini, la fundamentele sale istorice, o revoluţionează la propriu. Este într-adevăr vorba de o regresie, dar de una transferenţial-contratransferenţială la origini: de o terapie.


Revoluţia incompletă

La Revoluţie, poporul român a trăit numai prima parte, primul "episod" structural al constituirii puterii ca putere nouă, doar momentul de negaţie, violent-distructiv, al vechii puteri, fiind însă imediat frustrat de cel de-al doilea moment structural, cel pozitiv, de creaţie propriu-zisă. Încă de atunci, din al doilea moment, puterea s-a rupt de popor, devenind, pentru acesta, nu doar impersonală, ci şi străină, ne-organică şi an-organică (moartă, ne-vie).

Traian Băsescu re-învie puterea, încercînd să refacă legătura constitutivă (chiar dacă neconstituţională), de creare a "suveranului". Este, aşa cum am spus încă de la venirea sa la putere, un preşedinte-releu, un preşedinte-punte, un pod rupt, un personaj sfîşiat. Prin lovitura de stat (să nu uităm) a lui Ion Iliescu, puterea, "emanînd", nu crescînd, a ajuns din primul (al doilea) moment o fantomă, o putere-gaz toxic, un spectru bîntuind imprecis societatea. Acesta a fost regimul incorporal, decorporalizat al puterii, pînă acum, în România.

Nu-l consider pe Traian Băsescu total curat, total onest. Îl consider, în schimb, autentic, ca super-"animal politic": trăieşte puterea, simţindu-i deficienţele de fond, lipsa de fundament. Şi încearcă să-i rezolve criza. Fie şi cu preţul unei inevitabile regresii în copilăria modernităţii politice (româneşti). Traian Băsescu este un om politic de secol XIX, retrăind copilăria netrăită a politicului românesc.

Pentru 19 mai (19 desemnînd, aşa cum spuneam, într-un calendar al profunzimilor colective, mai mult secolul decît o dată anume a unei luni oarecare dintr-o profund inactuală actualitate), Parlamentul pusese în mîna poporului o secure, dacă nu chiar o ghilotină: (contra)puterea, (anti)puterea de a-l executa pe Traian Băsescu, adică de a-şi tăia, la propriu, propria cracă de sub picioare, de a se sinucide. Un popor nu se sinucide niciodată, chiar dacă poate ajunge să înnebunească, să delireze, s-o ia razna: întotdeauna alţii, conducătorii, sînt vinovaţi şi trebuie traşi la răspundere pentru nebunia popoarelor.

Că poporul se recunoaşte şi se regăseşte în figura lui Traian Băsescu în ce are aceasta mai lumesc şi mai criticabil e adevărat. Dar tot acolo, el vede şi partea, să sperăm, bună, singura atestată şi cunoscută istoric, chiar dacă abisal, pe aceste meleaguri. Cum ar fi putut poporul să-l execute public pe Traian Băsescu cînd, cu excepţia, poate, a unor ghionturi, înjurături şi scuipaţi, el nu l-ar fi lapidat nici măcar pe Nicolae Ceauşescu? Poporul n-a vrut să curme destinul politic al lui Traian Băsescu, care, în toată abilitatea lui actoricească, a jucat autentic, atingînd straturi şi frustrări profunde.

Cum şi-ar putea cineva ucide tatăl exact în momentul cînd acesta, în sfîrşit, îi spune, duios, pe nume, "copile", "poporule", dînd semne supreme de afecţiune şi re-umanizînd puterea abstractă, impersonală, străină?


Post-mediaticul şi para-(meta-)politicul

"Dincolo de a vorbi la televizor"... Ce poate fi mai înduioşător, mai tuşant, mai irezistibil decît acest moment de graţie! Inspirat de "scalda populară", în seara zilei de 19 mai 2007, la lumina poporului de el însuşi sieşi, cu afecţiune, reamintit, Traian Băsescu a scurtcircuitat toate relaţiile normale, dar ocultate, formal depăşite, dintr-o societate modernă, scoţînd dintr-o lovitură şi presa, dar şi parlamentul pe margine.

Legătură directă cu poporul, preşedintele-jucător a creat un popor-jucător şi judecător, refăcînd, patriarhal, în Piaţa Universităţii, o poieniţă, un luminiş (premodern) al fiinţei naţionale, un fel de Tîrg ancestral al Moşilor unde dintotdeauna Vodă se arăta poporului şi se "întorcea la popor", judecîndu-i pe răufăcători şi oferind supremul spectacol al dreptăţii manifeste, pogorîte pe pămînt. Mihai Eminescu ar fi exultat la o asemenea scenă cîmpenească de reconstituire organică a puterii, şi numai aşa, prin vechea fibră voievodal-conservatoare, va trebui înţeleasă şi adeziunea fără rezerve, total lipsită de imaginaţie critică modernă, a intelectualilor noştri.

Traian Băsescu ne re-aduce la origini. Să vedem însă dacă va reuşi să ne şi ducă, să ne scoată de acolo, făcîndu-ne să nimerim, pe o cale sau alta, o modernitate sau alta. Oricum, drumul îl vom parcurge împreună: nici Traian Băsescu nu ştie mai mult decît noi, şi el, primul, va trebui să evolueze întru modernitate. Ştie asta? Vrea asta? Va putea să o facă? Momentul de inspiraţie din seara zilei de 19 mai a fost unul aproape mistic. Traian Băsescu a atins ceva extrem de profund, a ştiut să refacă drumul invers, absolut necesar, către origini, dar nu trebuie să uite că orice reîntoarcere la origini, că orice, la propriu, revoluţie, nu reprezintă decît o etapă intermediară, revenirea la linia de pornire, dar tocmai pentru a re-porni, pentru a porni în sfîrşit, încă o dată, spre ţelul istoric propus. Ieşirile din istorie sau regresiile terapeutic istorice sînt curative şi eficiente dacă sînt, pe cît de intense (ca acum), pe atît de scurte, punctate.


În poieniţa fiinţei naţionale

Traian Băsescu este providenţialul om al obligatoriilor întoarceri ale puterii, politicului şi poporului însuşi la popor, adică la fundamente. Re-clădeşte politica de-construind-o. Întoarcerea, regresia la "temelii", pentru re-întemeiere, i-au reuşit de minune. Îi va reuşi însă şi re-startul, re-evoluţia, re-construcţia? Pentru orice construcţie, este nevoie de o echipă, de o pluralitate organizată, armonizată de meserii diferite. Orice "luminiş al fiinţei" reinventat este un loc absolut necesar, un ocol de neocolit al întoarcerii, dar tocmai pentru că de acolo trebuie să se re-plece, în viaţă şi în istorie, şi care tocmai de aceea poate fi uitat şi trebuie, prin urmare, re-memorat. Dar în niciun "luminiş al fiinţei", în nicio "Piaţă a Universităţii" nu se poate rămîne, căci abia asta ar însemna fatală stagnare. Ne va readuce Traian Băsescu, o dată la 3 luni, în Piaţa Universităţii ca să rămînem sau ca să avem de unde re-porni hotărîţi, întremaţi?

Căci va fi păcat dacă acest moment se va pierde, şi dacă această invenţie, această creaţie, această instituţie para-politică şi post-mediatică a lui Traian Băsescu nu va rămîne decît un loc al vorbelor şi al delaţiunii publice, în care preşedintele, atît de popular, nu va face decît să pîrască (în continuare) Parlamentul, să se plîngă de "oligarhi" şi să-i bîrfească împreună cu "poporul" pe politicienii cei haini, înfierînd pur verbal. Din central, acest loc deja mitic, re-mitizat, ar deveni, atunci, marginal, o simplă mahala. Traian Băsescu şi-ar sacrifica, astfel, propria invenţie.


Referendum Re

Căci REferendumul din 19 iunie va instaura o adevărată guvernare prezidenţială prin referendumuri, deschizînd o serie istorică fără sfîrşit previzibil: Referendum RE. Am fost chemaţi la urne şi, pentru o vreme, la urne se pare că vom rămîne. Politica românească se "atenienizează" discret, căci prea se "romanizase". Vrea poporul un Cezar? Vom vedea. Deocamdată, Traian Băsescu a creat un parlament informal, instituţionalizînd "Piaţa". Pretutindeni în lumea contemporană, criza reprezentării (politice şi nu numai) este deja cronică, din acest punct de vedere am ars, iar, etapele, şi sîntem perfect contemporani cu lumea. Soluţia, varianta românească la solicitarea mondial participaţionistă este una care, prin Traian Băsescu, adevărat om politic de interes naţional, a scos tot ce avea mai bun din sacul propriilor posibiluri istorice: sîntem în plin conservatorism profund, autentic, inspirat. Mai mult, altceva, românii nu pot, din propria tradiţie, inventa pentru a încerca să soluţioneze criza actuală a politicului. Dar vom putea, în sfîrşit, să şi plecăm, să şi evadăm, după ce, iată, le-am regăsit, din propriile origini, re-inventînd modernitatea? Ne va reuşi vreodată, o dată pentru totdeauna, o modernitate credibilă şi trăibilă? Se va moderniza Traian Băsescu odată cu poporul? Este oare conştient Traian Băsescu în ce scenariu transpersonal joacă, evoluează?

Vom vota multă vreme de acum înainte, căci avem restanţe. Revoluţia rămăsese incompletă, iar întîrzierile istorice întotdeauna se plătesc. Dar guvernarea prin referendum continuu este la rîndul ei o iluzie, o utopie, la fel de periculoasă ca oricare alta. Nu poate funcţiona decît ca moment fantasmatic, de revenire la surse. La surse este bine să te întorci, să bei şi să pleci, dacă rămîi, după ce ţi-ai potolit setea, cu nasul în ele, te vei îneca sigur: în propriile surse.

Partidele şi parlamentul se deconstruiesc, iar media, din actor, are toate şansele să (re)devină spectator. Dar, tocmai, acest ocol înapoi, prin regresie, trebuie să reformeze atît partidele, cît şi parlamentul, refăcînd, regăsind modernitatea, democraţia.


Faptele vorbesc. Înapoi la politică!

Poporul a vorbit! Preşedintele vorbeşte! Se vor reîntîlni periodic să-şi vorbească, peste partide, parlament, media, scurtcircuitîndu-le, scoţîndu-le pe margine. Mai rămîn să vorbească, în sfîrşit, faptele. Căci numai faptele vorbesc cu adevărat, şi aceasta tot limba, adică înţelepciunea populară, tradiţională, o spune. În România, faptele cînd vor vorbi, în sfîrşit? Sper ca Piaţa Universităţii să nu devină o simplă tacla şi locul unor execuţii verbale sumare. În mod normal, logic, dezirabil, perioada de guvernare direct participativă prin referendumuri şi "parlamentarism" nemijlocit popular va trebui să aibă un termen clar definit, un capăt. Căci ar fi un mare pericol să se creadă că ea poate ţine loc de politică propriu-zisă, de viaţă politică. Urgent, vorbele, oricît de emoţiona(n)te, dintre Popor şi Conducător, vor trebui să înceteze - şi doar faptele să vorbească. Deocamdată ne aflăm doar într-o politică de substituţie. Căci cînd vor vorbi, sper, faptele, vorbele şi vorbirile, oricît de emoţionante, nu-şi vor mai avea rostul. Pentru moment, ne aflăm într-o emoţionantă şi absolut necesară para-istorie şi para-democraţie. Traian Băsescu trebuie ajutat, dar nu să ne ţină la nesfîrşit de vorbă, între Piaţă şi urne, ci să reîntemeieze, cu întreaga clasă politică, politicul, dotînd în sfîrşit România cu o adevărată şi efectivă viaţă politică. După ce a fost suspendat, dar nu şi demis, preşedintele Traian Băsescu trebuie să suspende, acum, cursul vieţii politice româneşti, dar nu s-o şi demită, înlocuind-o cu o chermeză para-politică, oricît de necesar re-sacralizante ar fi efectele unui atare moment. În abisul urnelor de vot nu trebuie să se ascundă cenuşa politicului.

Parafrazînd termenul de altermondialism şi, deci, comparînd fenomenele contemporaneităţii între ele, am putea spune că, la 19 mai 2007, în România s-a inventat o formă de alter-parlamentarism. Excesul de anchilozare de pînă acum al vieţii noastre politice riscă însă să ne împingă într-un exces fals complementar de distrugere a ei. Pînă una, alta, istoria românilor se dovedeşte a fi rămas, iată, la fel de convulsivă, de violentă.

Pentru a putea deveni un adevărat şi providenţial erou politic naţional, căci deocamdată este doar jumătate, o schiţă, o promisiune, Traian Băsescu va trebui să înveţe şi să efectueze şi asceza puterii, la care intelectualii, pur ocazionalişti ca întotdeauna, nu vor şti, pun pariu, să-l invite. Cel mai probabil însă, ne-moşit de intelectualii necritic publici, Traian Băsescu va rămîne cu cordonul ombilical netăiat, legat intestinal de popor, moşind cel mult indirect, şi în cel mai bun caz, o modernitate politică pe care, istoric, nu el va putea s-o întrupeze, dar pe care o poate face nu numai posibilă, ci şi, logic, firesc, inevitabilă.


Post-Scriptum: Jumătate-om-pe-jumătate-iepure-şchiop

Şi, pentru a mă face mai uşor (deşi nu ţin neapărat) înţeles de intelectualii români ne-critic, deci iresponsabil şi infantil, în limba copilăresc-regresivă a pildelor îndrăgostiţi de promiţătorul, dar neîntregitul personaj destinal Traian Băsescu, ţin să nu uit şi, deci, să reamintesc că în basmele româneşti, pe lîngă maniheica, reductiva dispută "arhetipală" dintre Făt-Frumos şi Spîn (v. G. Liiceanu, Despre minciună), mai există şi unele personaje inclasabile, imposibile, monstruos simbolice şi tocmai de aceea, poate, mai intens edificatoare, precum "Jumătate-om-pe-jumătate-iepure-şchiop". Cumplit şi parodic exemplu de fuziune producătoare de diminuare, de adăugare şi însumare generatoare de scăderi, de adiţionare istorică a sustracţiilor!

N-aş vrea să ajungem (sau să rămînem, dacă tot ne-am pus, din cîte se pare, în mişcare) aşa ceva, şi tocmai de aceea prefer să văd, în continuare, maniacal poate, cupa victoriei pe jumătate goală (fie şi pentru că şampania dă, îndeobşte, pe dinafară ori pentru că, pur şi simplu, în societăţile civilizate, paharul nu se umple niciodată complet, iar între şampanie şi bere asemănarea e doar aparentă). Doar şampania viitorului mă interesează! Tocmai de aceea, cupa trebuie să rămînă pe jumătate goală.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer