Alte poveşti ale Doamnelor şi Domnilor din Bucureşti

Cine merge pe partea dreaptă a Bulevardului Carol, spre Rondul Pache, va avea de traversat, cu puţin înainte, o stradă scurtă, Strada Lunii. Privirea, direcţionată de laturile micii artere, va descoperi în fundal o poartă groasă de zid, croită în mic după tiparul glorioaselor intrări în gospodăriile ţărăneşti de pe acolo unde se mai simte încă matricea lor regală. E o casă din Strada Dimitrie Racoviţă şi, pe măsură ce te apropii, zăreşti dincolo de gardul masiv, dar aerat de deschideri generoase, o clădire cu pridvoare din cărămidă, o pantă de acoperiş calculată după bătaia ploilor, ferestre cu ancadramente simple şi ferme. În adâncul pridvorului din dreapta, o placă de marmură, cu o efigie de bronz, vesteşte că acolo a locuit savantul Simion Mehedinţi. Simetric, un mic panou galben, cu inscripţia Institutul de Geografie. În cu totul altă parte a oraşului, într-o odaie cu alămuri turceşti, cu ferestrele deschise spre Strada Clucerului şi spre Strada Serdarului, se păstrează arhiva de familie a acestei case din Strada Racoviţă, cât a mai rămas din ea prin vama vremurilor, iar paznica ei este cea mai avizată cronicară, martoră, dar şi moştenitoare a poveştii.

- Doamnă Simona Aslan Mehedinţi, pentru bucureşteni, pe Strada Dimitrie Racoviţă, la numărul 12, există o casă frumoasă, albă, în stil românesc, cu un gard acoperit cu olane, împodobită recent cu o placă de marmură, întru evocarea memoriei marelui geograf român Simion Mehedinţi. Pentru dumneavoastră, această casă este cu mult mai importantă decât pentru trecători, e casa familiei, centrul lumii. Aş vrea să ne purtaţi prin această clădire, un dar generos al familiei Mehedinţi către oraş, azi sediu al Institutului de Geografie. Vă rog, povestiţi-ne, ca nepoată a marelui savant, cum v-aţi trăit viaţa de familie alături de bunic, sub acest acoperiş.
- Să încep cu vorbe cât mai puţine. Un lucru pot spune absolut, că a rămas casa copilăriei mele, adică era locul unde duminicile, nu mai spun Paşte, Crăciun, sărbători, se aduna toată familia, asta însemnând tatăl meu, Emil Mehedinţi, fiul bunicului, căsătorit cu Vanda Braniţki, având doi copii gemeni, pe Şerban şi pe mine, şi fata bunicului, Mica, tanti Mica, Maria, căsătorită cu Constantin Giurescu, profesorul de istorie, şi cu cei trei copii ai lor, doi băieţi şi o fată: Dinu Giurescu, actualul profesor, istoric, numindu-se pe atunci, nu putem să-i spunem altfel, noi, verii şi fraţii lui, decât Gongu, pe urmă, venea al doilea băiat, Dan, aflat acum la Paris, şi Mona, sora lor, Mona Mică numită în familie, care acum e în America. Şi, bineînţeles, ei, cei mai importanţi, stăpânii casei, bunica şi bunicul. Casa bunicului era Raiul în care noi, cei cinci nepoţi, tătarii, că aşa ne chema bunicul, ne jucam cu o mare încântare, iar bunicul, când nu era prea ocupat, făcea corp comun cu noi în toată casa, era locul de joacă perfect, fiind foarte spaţioasă. Numai bunica încerca să ne ţină în frâu şi ne interzicea accesul în anumite camere, unde lucra bunicul. Marea fericire era curtea din spate, era întinsă, dar ni se părea imensă, era păduricea noastră, alergam, inventam jocuri, ne suiam în copaci, iar tata mare, mereu tătari numindu-ne, era şi aici complicele nostru, când îşi făcea timp şi se plimba cu noi prin grădină, până în fundul curţii. Asta ne plăcea foarte mult.

- Mona Giurescu era Mona Mică, iar dumneavoastră, Mona Mehedinţi, eraţi Mona Mare. Ştiţi cum intrase bunicul în posesia acestei case?
- După câte ştiu, casa a fost cumpărată de bunicul pe la începutul anilor nouă sute, în anul 1904, de la familia Daniel Patrulius. Pe atunci, actuala Stradă Dimitrie Racoviţă se numea Strada Furiilor, din suburbia Olari. Iar numărul casei era tot 12. Numărul nu s-a schimbat. Datele le-am reţinut aşa, în treacăt, întrucât am cunoscut descendenţi din familia Patrulius, care mi-au fost foarte apropiaţi prieteni. Şi mă bucura că aveam acest lucru comun, casa bunicilor lor, vândută bunicilor mei!

- De afară, se vede o casă robustă, cu intrarea prin curte, pe dreapta, şi cu două terase pridvor; prin cel din stânga, se coboară pe o scară aparte spre grădină. Cum era pe dinăuntru?
- Ce pot să vă spun despre această casă, ca descriere? Pentru noi, copiii, era un palat. În subsolul casei, exista o sufragerie de toate zilele, în stil românesc, cu icoane pe toţi pereţii, icoane pe sticlă, cu mobile în stil românesc, cu lăzi ţărăneşti, cu fuioare, cu lăzi de zestre. Acolo se luau mesele în familie şi de aceea este camera pe care mi-o amintesc cel mai bine. Tot acolo se afla un ceas cu cuc, care era fascinaţia noastră, cucul dădea din aripi când ieşea să anunţe ora şi bătaia între noi era cu ţurţurii ceasornicului, cine să-i tragă, să întoarcem ceasul, să se încarce cât mai repede. Bucătăria era, bineînţeles, tot la subsol, ne plăcea să dăm o raită şi pe acolo, pe la bunica. Acelea erau domeniile ei, o organizare perfectă, bunica era foarte pricepută şi îi plăcea să se înconjoare cu obiecte de artă ţărănească, aşa, în viaţa de fiecare zi. La etaj, era biroul lui tata mare, pe stânga, după intrarea pe nişte scări cu trepte mari. Aşa ni se păreau nouă, mari. Se deschidea un hol imens, cu un lampadar care, nu exagerez, se clătina când năvăleau tătarii, spre disperarea bunicii.

- Atâţia copii, alergând!
- Tot acolo era şi un dormitor, iar la etajul propriu-zis, erau trei camere imense, în care nu intra nimeni, pentru că erau biroul şi biblioteca de zi cu zi a bunicului. Acolo stătea şi lucra bunicul. Nu avea voie să intre nimeni, nimeni, şi era un eveniment când, la orele prânzului, bunicul era chemat la subsol, la mâncare, în sufragerie, şi cobora printre noi.

- Totuşi, în cele din urmă, aţi ajuns să intraţi în biblioteca aceea?
- Aaa, mult mai tîrziu, sigur, când îl ajutam pe bunicul. Dar şi copii fiind, mergeam în patru labe, ne furişam în odaie la el să-i căutăm prin coşul de hârtii, că eram colecţionari, la vremea aceea, de timbre. Am fi putut să-i cerem lui plicurile, avea o corespondenţă bogată, veneau multe scrisori, şi chiar ne dădea timbre, dar pe atuncea preferam să ne furişăm, făceam adevărate expediţii şi, mânaţi de jocul de-a hoţii, de-a gardiştii, intram, credeam noi, pe furiş, nevăzuţi. Uneori, biroul era gol, alteori, el lucra acolo şi n-am să uit o imagine care mi-a rămas: umblând în patru labe, am văzut un pled exact lângă coşul de hârtii, unde noi voiam să ajungem; era bunicul, cu un pled pe genunchi, şi el, fiind aşa de cuprins de gândurile lui, nici nu ne-a simţit şi noi am fost fericiţi că am putut, tot în patru labe, să ieşim luând coşul cu noi, ca să scotocim afară...

- El lucra, la biroul lui, atât de concentrat, încât nu v-a văzut, sunteţi sigură?
- El lucra. Era aşa de pătruns şi de absent, încât asta a fost una din expediţiile reuşite. Sau, cel puţin, aşa ne-a lăsat să credem. Mai târziu, m-am gândit eu că ne lăsa, ştiind bine că suntem acolo, era jocul lui subtil cu noi, şi îşi vedea mai departe de lucru. Nu ne-a spus asta niciodată, nici când am mai crescut. Stătea la birou, citea sau scria, şi avea o figură foarte serioasă, era încruntat când lucra, aşa mi se părea când mă furişam. Mă rog, multe, multe asemenea momente se repetau. Dar extraordinar era că mai ieşea uneori în curte, în pauzele lui, şi ne strângea în jurul lui şi ne făcea lecţii, ne învăţa despre fiecare plantă, floare, frunză, ce soi e, cum transpiră frunza, căuta să ne lămurească, să ne povestească, avea plăcerea să ne vadă ascultându-l, şi atuncea era altă figură de om, un om relaxat şi un om mulţumit. Iar ca mică întâmplare cu haz, odată, când el, tot povestindu-ne din viaţa păsărilor, am fost foarte pătrunsă de ce am auzit, cu ouţele pe care le clocesc păsările, cu felul în care îşi fac cuiburile, cu felul în care ies puii din ou, s-o fi văzut pe persoana care vă vorbeşte, atunci, eram veşnic cu gânduri şi cu poveşti şi, când am găsit bujorii din curtea casei îmbobociţi, mi s-a părut că boboceii seamănă a ouţe de păsărele, şi am improvizat un cuib. Totdeauna după mine era Mona Mică, fiindcă ea executa foarte ascultătoare ordinele mele, am improvizat împreună un cuib, am pus două bobocele de bujori, cum auzisem într-una din povestirile lui tata mare şi ne-am dus la el, l-am întrerupt din lucru, că aveam o veste mare: Vino să vezi, am descoperit un cuib de păsărele! A fost aşa de drăguţ, şi s-a lăsat convins, şi am fost fericiţi că l-am păcălit atât de uşor. După, mă rog, toată povestea, după ce ne-a lăsat să ne bucurăm, am aflat că nu e bine să rupi bobocii florilor, şi pentru mine a fost aşa o durere, încât o resimt şi acum, adică, din plăcerea aşa mare de a-l păcăli, deodată să ţi se spună: Vezi că e păcat de flori! Şi mi-a rămas asta, şi încă şi acuma, la adânci bătrâneţi, când văd bobocei, efectiv, de câte ori văd bobocei la bujori, îmi dau lacrimi aproape, amintindu-mi de acea poveste, când a marşat şi s-a făcut că ne crede şi s-a bucurat cu noi, iar pe urmă, cu delicateţe multă, a spus: Dar să ştiţi că nu e bine să rupi flori! A fost pentru mine într-adevăr o lecţie.

- Mi se par foarte interesante locurile din jurul acestei case. Curte imensă din spate...
-... păduricea, o numeam noi în copilărie...

-... ajungea până în Strada Plantelor.
- Vă spun din amintiri că această pădurice se prelungea până în strada Plantelor şi, din povestite şi auzite, ştiu că era gard în gard cu locul unde i-a fost lui Eminescu sortit să moară.

- Cu Sanatoriul doctorului Al. Şuţu, Caritas.
- Cu Sanatoriul sau Ospiciu să-l numim, a cărui intrare era prin Strada Plantelor, numărul 9, dacă nu mă înşel. Încât auzeam, din povestirile tatălui meu sau ale bunicului chiar, cum, dincolo de gardul nostru, era curtea acelui sanatoriu şi cum veneau bolnavii să privească în curtea noastră. Dar asta cu mult înainte de apariţia noastră, a copiilor, acolo. Nici nu aş putea reconstitui, natural, după toate sistematizările şi lotizările de acolo, cum fusese exact. Dar ştiam că e un loc legat de Eminescu.

- În casa din Strada Dimitrie Racoviţă, se întâlneau, în felul în care arăta casa, două personalităţi - aceea a savantului, om de ştiinţă şi pedagog, nu numai în preocupările profesionale, ci şi în relaţiile cu copiii casei, şi aceea mai severă, dar iubitoare, a bunicii. Mobila ţărănească ţinea de preferinţele ei?
- Absolut. Avea un gust desăvârşit şi într-adevăr totul în casă vădea asta. În două vorbe, am să vă spun ce am reţinut din povestiri, îmi povesteau şi ei, şi tata, tot ce auzise de la ei. Bunicul, Simion Mehedinţi, căsătorindu-se evident, la timpul respectiv, cu bunica, i-a spus: Din ziua aceasta, dumnitale eşti ministru de interne şi eu sunt ministru de externe al casei noastre. Şi cu asta, într-adevăr, s-a desăvârşit căsnicia lor, fiindcă el era stăpân în cele trei camere de la etaj, unde lucra, unde se ţineau şedinţele lui cu numeroşii lui colaboratori, iar dumneaei, ca să nu spun că datorită ei mergea casa desăvârşit, era absolut organizatoarea şi motorul casei, în toate, dar mai erau şi preocupările ei, legate de costumele naţionale, de covoare, ea desena modelele scoarţelor, punea femei la lucru, dar lâna ea o colora, cu vopselele naturale, şi lâna venea de la oile din locurile ei de obârşie... ea era în totul motorul casei.

- Cum se numea şi unde se născuse?
- Se numea Maria, Cicei născută. Mocancă din regiunea Ţara Bârsei, Dârste. Eustaţiu, străbunicul, şi, pe urmă, tatăl bunicii, erau oieri care, desăvârşindu-şi menirea, iarna trăiau acasă, în Dârste, iar vara în Balta Brăilei, în transhumanţă cu turmele lor. De aceea, în documente, locul de naştere al bunicii este în Bordeiul verde. Aşa scrie. Se vede că s-a născut la vreo stână, acolo au apucat-o pe străbunica durerile facerii.

- Pentru că vorbim de locuri de naştere, este interesant că bunicul dumneavoastră, marele savant român, născut la Soveja, deci în Vrancea, avea totuşi un nume care vorbeşte de cu totul altă regiune a ţării.
- Îmi pare rău că nu le am la îndemână, dar vi le voi pot arăta, am un extras din analele Academiei, în care sunt reproduse documente, acte, pisanii din perioada când Matei Basarab şi Vasile Lupu, asta este explicaţia de altfel, şi-au făcut mânăstiri unul celuilalt, în ţinuturile respective, şi din părţile Mehedinţilor au fost transmutaţi unii în Vrancea, probă că a rămas numele Mehedinţi, acolo. Pentru bunicul, Soveja, locul acela ascuns în fundul văilor pământului, era un loc de minune şi era vraja lui. De mic, mă rog, din copilărie, i-a rămas dragostea asta, probă că a şi semnat mare parte din ce a scris cu pseudonimul Soveja. Biserica şi clopotniţa au fost construite de Matei Basarab, spune tradiţia, dar ca să înţelegeţi cât de mare era ataşamentul bunicului pentru satul lui, un mic amănunt, cu modestie sau fără: se pare că la timpul respectiv tata mare a donat clopotul bisericii. Aşa am auzit de la cei din sat, că ar fi fost o donaţie a lui pentru sat. Nu de la el am auzit, ci de la oamenii din sat.

- Vă vorbea şi despre domeniul lui principal, despre geografie?
- Da, pornesc de la un simbol, mai exista în casă un lucru care ne plăcea foarte mult nouă, copiilor, un glob pământesc. Cum viaţa în casă se desfăşura sub supravegherea bunicii, noi o pândeam când ne jucam, o spionam, pentru că nu ne dădea voie să ne desfăşurăm la etaj, şi atunci încercam să ne ducem unde vroiam încet, pe vârful picioarelor, dar ne cam ştia întotdeauna şi ea pe unde suntem, nu mai spun că era de ajuns clinchetul lampadarului, vă daţi seama, cinci perechi de picioare fugărindu-se într-un hol, ce clinchet era! Încercam să ne furişăm peste tot. Cel mai mult ne plăcea să intrăm în biroul bunicului. Parcă văd două fotolii mari de piele şi o canapea, de asemeni din piele şi, în mijloc, un glob pământesc foarte mare, pe care aveam plăcerea să-l învârtim, cu atât mai mult cu cât era în relief. Fiecare lanţ de munţi, oceanele, câmpiile. Noi mai aveam pe acasă globuri pământeşti lucioase, care se găseau la librării. Al lui era în relief. Pentru noi, era o fascinaţie. Numai în ascuns, ascunzându-ne de bunici, puteam să punem mâna pe el. Era într-adevăr încântător, totul, şi să atingem globul, să pipăim munţii, şi fuga noastră prin casă, toţi, parcă eram nişte ponei în arena circului. Când stau să mă gândesc acuma, cei cinci nepoţi răvăşeam casa.

- Dar timpul a trecut.
- S-o luăm cronologic. Au fost aceşti ani ai unei copilării fericite, în care casa era într-adevăr cheagul familiei, sărbători, totul se întâmpla cu ritual, iar noi, copiii, eram în elementul nostru.

- Ce s-a întâmplat mai departe? Cum a fost în timpul războiului?
- În timpul războiului, copil fiind, vă daţi seama că nu pot să fac mari legături, însă ştiu că în anul 1943 am plecat, aproape toată familia, respectiv unchiul Dinu, profesorul C.C. Giurescu, în Turcia. El a fost însărcinat să înfiinţeze, la Ankara, Institutul de Istorie. Copiii cu mamele, mama mea cu cei doi gemeni, Şerban şi cu mine, şi cu bunicii, am plecat la Istanbul.

- Avea şi savantul de lucru acolo?
- Avea şi el un rol de colaborare, tot pentru Institut... Aş putea să vă dau date precise din documentele pe care le am.

- Desigur, dar să vorbim despre casa din Strada Dimitrie Racoviţă. Ce s-a întâmplat cu ea, cât timp familia s-a aflat la Istanbul?
- Da, noi am stat la Istanbul din 1943 până în 1945. Scurt timp. Dar în casă, da, s-au întâmplat destule, această perioadă a fost dramatică, îngrozitoare chiar, pot spune. În prima perioadă, tatăl meu, Emil, fiul lui Simion Mehedinţi, rămânând în Bucureşti în 1943, a avut grijă de casă. Desigur, şi cu o femeie angajată, care locuia acolo, foarte credincioasă, aşa încât casa era supravegheată şi fără probleme. Dar a urmat, dacă nu mă înşel, rechiziţionarea, casa a intrat în patrimoniul Confederaţiei Generale a Muncii. Asta se întâmpla la sfârşitul lui 1944 sau în 1945, până la întoarcerea noastră la Bucureşti. Cu multe persoane care au locuit tranzitoriu, printre care şi Mihail Sebastian, din spusele lui, în memoriile lui recent publicate, a locuit şi el câteva săptămâni aici, şi câţi or mai fi locuit, încât casa era ca şi a nimănui.

- Da, am reţinut şi eu din Jurnal, era în septembrie 1944, casa lui Mihail Sebastian din Antim fusese bombardată şi locuiau pe unde se putea. În Casa Mehedinţi, Mihail Sebastian a stat peste două luni, şi nu a fost fericit. Se simţea străin, aştepta să se repare casa din Antim.
- Dar nu că au locuit unii şi alţii a fost cel mai rău. Din păcate, biblioteca bunicului, o bibliotecă excepţională, vă puteţi închipui, pe care el, încă din 1945, încă fiind la Istanbul, foarte prevăzător, şi cu gândul să o salveze de ce urma să vină, o donase în întregime Academiei, dar biblioteca, în loc să fie preluată, cum dorise el, a fost...

- Ce s-a întâmplat cu biblioteca?
- Biblioteca, pur şi simplu, a dispărut, nu se mai găsesc nicăieri, în nici un fond de la noi, cărţi din biblioteca lui Simion Mehedinţi. Academia, pur şi simplu, nu s-a ocupat în anii respectivi de donaţii. Ştiu câte ceva din ce s-a petrecut, atâta, din mărturii absolut întâmplătoare. Mi-a povestit, de exemplu, Marcian Bleahu, care locuia la câteva case distanţă, tot pe Dimitrie Racoviţă, la nu ştiu ce număr. El a văzut fumul focului făcut în fundul curţii, din cărţile care se aruncau de la etaj, direct pe foc, cărţi şi toate manuscrisele, nu mai ştia precis, în 1944 sau 1945 a fost asta, şi în mâinile lui a ajuns, purtată de curent, odată cu fumul, o sfârteacă de pagină cu scrisul bunicului meu. O pagină de manuscris. Şi a păstrat-o. Deci o mare parte din cărţi şi texte au fost distruse, dar nu toate, de vreme ce, după câte am înţeles şi din spusele unor geografi străini, care au fost în tranzit prin România şi prin Bucureşti, vizitând casele, pe urmă, în memorii, unul dintre ei s-ar fi exprimat aşa: Am găsit la o licitaţie în Statele Unite o carte care era cu adnotările profesorului Simion Mehedinţi. Mă rog, deci istoria se scrie, într-adevăr, nu numai pe documente, ci şi din povestiri, uneori. Asta e ce am reţinut în ceea ce priveşte biblioteca, şi e mare păcat.

- E cumplit ce povestiţi, de neiertat.
- Dar, ca să vă spun toată neşansa acestei biblioteci, trebuie să mai amintesc ceva. El avea un imens respect de carte şi dacă, din păcate, nu pot să vă reproduc exact titlurile, mai existau două colecţii foarte rare, pe care le donase separat şi care figurează în actul de donaţie, le-a dat Bibliotecii Centrale Universitare şi au stat acolo, bine, până în decembrie 1989, când a fost ce a fost, şi cărţile lui au ars, au devenit victimă pentru a doua oară. Erau nişte colecţii speciale, rare, despre care el făcea menţiunea în actul de donaţie că le dăruieşte pentru că nu este permis unui singur om să deţină aşa o raritate, el o spunea, şi că nu poate să nu o pună la dispoziţia studenţilor, ca şi ei să poată beneficia de aceeaşi sursă pe care a avut-o el în pregătirea lui. Că aşa este cinstit, să le ofere posibilitatea de a le încăpea pe mână acele titluri rare.

- Aceasta a fost soarta bibliotecii din Casa Mehedinţi! Cumplit şi insuportabil să admiţi că s-a întâmplat aşa. Dar familia? Ce s-a întâmplat când aţi revenit la Bucureşti? Bunicii au putut să reintre în casa lor?
- Nu, n-au putut. Am documentele formalităţilor pe care le-au făcut bunicii, adresându-se Ministerului de Externe şi celui de Interne, cererile lor cu rezoluţii: Să fie redate sau, mă rog, altfel formulat. Au rămas pe hârtie. Nu a fost posibil ca bunicii să-şi recapete casa. Iar în anul 1950, pe când locuiau într-o cameră a familiei fetei lor, Mica Giurescu, mătuşa mea, soţia lui Constantin Giurescu, a urmat arestarea lui unchiu-meu, profesorul, care a stat cinci ani şi trei luni la Sighet. Odată cu arestarea, s-a trecut şi la evacuarea lor, atât a bunicilor, cât şi a vărului meu, Dinu, cu mama lui. Toţi au fost aruncaţi într-o stradă din Văcăreşti, într-o cameră la comun, absolut toţi patru, într-o fostă mercerie. Bunicii, fiind în vârstă, au putut, prin bunăvoinţa unui părinte, a unui preot, îmi scapă numele, să fie cazaţi la Biserica Mavrogheni, au căpătat acolo o cămăruţă, unde au stat şapte ani, timp în care mătuşa mea şi cu vărul meu au tot fost aruncaţi dintr-o parte într-alta. Au găsit într-un târziu, lângă părinţi, o cămăruţă şi asta a fost până în 1957. Atunci, Petru Groza, anunţat că în ţară au sosit în vizită nişte geografi străini, care întreabă de existenţa profesorului Simion Mehedinţi, a venit, el personal, s-a interesat care este situaţia şi, în termen de o săptămână, două sau o lună, li s-a pus la dispoziţie casa veche din Dimitrie Racoviţă, propria lor casă, care le fusese luată cu japca, şi care, desigur, acum nu mai era ce a fost. Jerpelită, murdărită, casa era pustiită, inventarele vorbesc, nu numai biblioteca, nimic nu mai era. Despre asta, numai, dacă ar interesa, ar fi încă o istorie de scris. Şi l-au luat cu ei în casă, casa fiind prea mare, iar ei mult prea în vârstă, l-au luat să locuiască împreună, pe tata. Tata se despărţise de mama, aşa că a venit singur. În casă, mai locuia cu ei, în birourile de sus, încă o familie, Muster. El a fost bibliotecar la Universitate, Dimitrie Muster, iar soţia lui era doctoriţă. Din păcate, la ora actuală sunt amândoi decedaţi, dar atunci, în formaţia asta, s-a umplut casa şi, în felul ăsta, bunicii au putut să stea liniştiţi în casa lor şi au putut beneficia, în ultimii lor cinci ani de viaţă, de ceea ce le oferea casa. Bunicul a putut să se mai plimbe în grădina lui din fundul curţii şi, cu această ocazie, eu locuind foarte aproape, eram zi de zi la el, îi citeam, îi scriam după dictare, fiindcă nu mai vedea aproape deloc. El a murit, săracul, în 1962, la vârsta de nouăzeci şi patru de ani.

- Longevitate prielnică, a avut timp să revină în casa lui şi să mai lucreze. Avea optzeci şi nouă de ani când şi-a recăpătat casa.
- Începea acum alt capitol. Am încercat să facem tot felul de inventarieri ale lucrărilor lui, fiindcă scria mult, dar niciodată n-a fost organizat şi n-a avut în jurul lui nici un fel de ajutor, nu a avut un secretar, de la corectură, la absolut tot, făcea numai el singur. Acuma, neputinţa vârstei şi lipsa de vedere (scria aproape fără să vadă) l-au obligat să-mi ceară ajutorul şi astfel eu am putut profita şi beneficia de faptul că m-a lăsat să stau mult în preajma lui (din păcate, n-am putut să reţin prea multe, din câte aş fi putut, de la el), l-am ajutat cât am fost în stare la lucru, eram ochii lui, şi odată mi-a spus un lucru care m-a mângâiat şi m-a consolat, dar m-a şi întristat. Eu nu am putut să fac o facultate. În 1947, am intrat la două, dar nu a fost posibil să le urmez şi să-mi închei studiile superioare, şi el suferea pentru asta. Lucrând împreună, ne-am apropiat şi mai mult şi cu modestie vă spun cuvintele lui: Păcat, păcat de tine, fato, puteai să devii o geografă de calitate! Aşa mi-a spus sau mai ştiu eu cum, dar aceasta era ideea. În momentele lui de afecţiune, avea un gest: ne pupa cotul, era semnul lui de răsfăţ. Şi odată, aşa, duios, pupându-mi cotul, mi-a spus din nou un lucru care mi-a sfâşiat inima: Plec liniştit că las ceva din mine prin tine. Şi într-adevăr, acest îndemn mă face să mă gândesc mai departe şi să fac tot ce-i posibil ca să-i cinstesc memoria, probă că din anii '90 începând, din graţia lui Dumnezeu, am putut să fac câte ceva pentru el, datorită apariţiei unor tineri din Focşani, băieţi la 50 de ani, Costică Neagu, profesor de limba română, directorul liceului, un băiat dârz, care din '90 a făcut o asociaţie Simion Mehedinţi, în Casa Corpului Didactic. Cu Soveja la 30 de kilometri, există o posibilitate de comunicare permanentă, şi an de an au luat amploare acţiunile lor. De exemplu, reeditează lucrările bunicului, eu dându-le tot ce pot şi mai am la îndemână din cărţi, cu corecturile lui sau manuscrise, şi, într-adevăr, este impresionant, fiindcă au perseverenţă, devotament, spirit ştiinţific. Au amenajat casa. Pe zidul clădirii, este o efigie, tot aşa, cu un înscris. În interiorul locuinţei, totul vorbeşte de Mehedinţi, peste tot te loveşti de fotografiile lui, de inscripţii cu citate din operele lui. Se simte un suflet generos în faptele acestor oameni şi, în măsura în care pot, voi fi alături de ei şi voi face şi în continuare ce îmi stă în putinţă în memoria lui, ca să iasă bine. Că-l simt atât de aproape, acum, pe bunicul, ca niciodată.

- Aşadar, e de reţinut că nişte tineri din locul naşterii lui îi cultivă memoria aşa cum se cuvine.
- Aşa cum trebuie. Şi interesant este faptul că toţi am trăit în acest hiatus, de patruzeci-cincizeci de ani, şi copiii ăştia, toţi, n-au ştiut mai nimic de Simion Mehedinţi, ca de atâtea alte personalităţi valoroase. Ce-au putut afla din poveştile de la părinţi, din străbunici, din bătrâni, ceva mai mult decât de un nume. Unul din ei, Gheorghiţă Geană, este şi executor testamentar. El este chiar din Soveja, sovejan. Executor testamentar al bunicului meu. Dar cum? Cu atâta pricepere, cu atât elan! Din Soveja fiind, a avut un singur mit, Simion Mehedinţi. Am avut norocul ăsta, să fiu înconjurată de oameni ca acest Geană, sovejan pur sau ca directorul Costică Neagu, plini de iniţiativă şi eficienţi. Izbutesc în tot ce îşi propun. Şi adesea, pe acolo fiind, îmi amintesc cum spunea bunicul: Las ceva din mine, prin tine.

- Când bunicul s-a întors în casa lui, în anul 1957, biblioteca era goală. Aţi asistat la felul în care a mai adunat nişte cărţi şi a reîncropit un fond de manuscrise, cele pe care le aveţi acum în grijă.
- A fost, cum să spun, întâmplarea. De fapt, manuscrisele astea fac parte din ce a apucat el să scrie în perioada asta, ultimii ani de viaţă. Dar au apărut şi cărţi, le am de altfel aici, la mine acasă, i se aduceau mereu cărţi în dar, de necrezut, fiecare îi aducea din toate domeniile cărţi, din cele vechi. Multe dintre cunoştinţe, venind anume la el... Bine, nu venea oricine la el. Ştiu că bunică-mea era cerberul, îl ocrotea pe cât se putea, el fiind atunci la o vârstă înaintată, nu prea primea lume. Dar pe Alice Voinescu, îmi amintesc că a primit-o. Şi m-am bucurat mult, pentru că noi, copii de şcoală fiind, aşa cum nu ştiu copiii, nu pot să aprecieze, dar pe ea am putut-o aprecia. Veneau puţini oameni, cu donaţii de carte, era emoţionant. Îl ajutau, şi în felul acesta a mai putut, puţin, să se liniştească. Despre biblioteca lui pustiită, scrie cu mare durere: Cărţile nu mai există, biblioteca nu o mai am. Fără bibliotecă, văd casa ca pe o casă fără acoperiş. Mi s-a părut o imagine cum nu se poate mai plastică.

- În casa aceasta, demult, înainte de cei cinci tătari, s-au petrecut numeroase evenimente culturale, şi multă lume de mare ţinută intelectuală a intrat.
- Vai, mă bucur că-mi spuneţi de asta, fiindcă... Îmi pare rău că nu am la îndemână ceştile, păstrate bine, în care se dădea ceaiul musafirilor, un număr considerabil, când se ţineau şedinţele Convorbirilor literare. Bunicul mi-a povestit cum Titu Maiorescu, când a predat Convorbirile literare, l-a chemat la el şi i-a spus, i-a oferit să ia direcţiunea revistei, propunere la care bunicul a ezitat, şi nu a vrut. În general, lui nu i-a plăcut să aibă funcţii administrative, a fost foarte puţin timp ministru, câteva luni, pe vremea lui Alexandru Marghiloman, după câte ştiu. Dar nu i-a plăcut. Considera că un om nu poate să îndeplinească două lucruri în acelaşi timp, într-un mod serios. Se gândea la profesorat în primul rând, iar misiunea de ministru ori director de ziar, ori altceva pe lângă profesorat i se părea prea mult. Nu se poate. Şi a fost un lucru foarte frumos, dar nu ştiu să redau exact ce s-a întâmplat, adică Maiorescu i-a condiţionat cumva, l-a rugat, şi atuncea, bunicul a acceptat şi a fost timp de şaptesprezece ani, dacă nu mă înşel, din 1907 până în 1923, directorul Convorbirilor. Şedinţele lor de lucru, întrunirile se ţineau în Dimitrie Racoviţă. Evident. Şi închipuiţi-vă că, prin câte am trecut, ceştile de ceai s-au păstrat.

- Cum i-a condiţionat Maiorescu acceptarea directoratului la Convorbiri literare?
- Lui bunică-miu? A, nu ştiu ce i-a spus, nu sunt la îndemână, dar am pe undeva, notate chiar de el, motivele care l-au determinat să accepte. Erau chestiuni de principiu, legate de cultura românească, de unitatea ei. Bunicul îmi povestea, şi chiar vedeam perfect scena, prezenţa unuia şi a celuilalt. Şi cu ocazia asta vreau să vă spun ceva ce ştiu tot de la el, şi e de spus mai departe, şi am repetat-o şi eu, când mi s-a oferit ocazia. Bunicul mi-a spus: De cele cinci degete ale mâinii te loveşti în orice clipă a zilei şi a zilelor, cinci degete şi cinci vorbe. Să ţii minte cinci vorbe, pe care le am şi eu de la magistrul Titu Maiorescu - grozav lucru relaţiile dintre oameni! Şi îmi repeta: Ăsta va trebui să-ţi fie principiul conducător. Şi mi-a fost şi-mi este, atât de rar ţi se imprimă ceva atât de pregnant, dar aşa de bine reprezentat, cinci degete de care te loveşti tot timpul, şi cinci vorbe: Grozav lucru relaţiile dintre oameni. Şi de fiecare dată pot să le spun mai departe.

- Bunicul dumneavoastră este un caz rar, în sensul că, teoretician al pedagogiei şi al şcolii, a reuşit şi în practică, educându-şi proprii copii şi nepoţi. V-a format. Câte lucruri îmi citaţi, reţinute de la el de copilul care aţi fost!
- Şi chiar dacă aparent e fără legătură, vreau, pentru că aţi spus asta, să vă povestesc că atunci când l-a botezat pe fiul lui, Emil, multă lume a pus problema aşa: Bine, un ţăran din vârful munţilor, din sălbăticie, Soveja, să aleagă acest nume? Băiatul ţi-l botezi cu un nume românesc, neaoş, nu Emil. Dar îşi botezase băiatul astfel, pentru că lucrarea lui de diplomă a avut ca temă tocmai principiile de educaţie şi de pedagogie ale lui Jean-Jacques Rousseau din lucrarea lui, Émile. Iar numele tatii l-a scris simplu, cum se aude, pe româneşte, Emil. Astfel încât el, se pare, este considerat nu numai geograf, era multilateral şi a fost şi un pedagog bun, şi într-adevăr avea acest dar.

- De aceea l-a şi ales Titu Maiorescu, dintre atâţi alţi tineri.
- Într-adevăr, Maiorescu i-a fost un mentor, el l-a propulsat, el l-a susţinut, cu Titu Maiorescu nu a fost numai o relaţie academică, ci şi o relaţie de familie, absolut.

- În casa aceasta din Dimitrie Racoviţă, a intrat foarte multă lume culturală românească, încă dinainte de Primul Război Mondial. Mă gândesc că, făcând parte din Liga Culturală, tatăl dumneavoastră avea foarte multe relaţii şi au intrat acolo scriitori, pictori. Ar fi interesant să-i numim pe cei care au trecut pragul acestei case, în jurul căreia s-au schimbat atât de multe. Şi totuşi, casa a rămas aceeaşi. Deci când trecem pe acolo, ne putem gândi: pe aici a trecut Titu Maiorescu.
- Vă daţi seama! Tot ce a existat ca junimişti la Bucureşti, Convorbirile literare, au trecut pe la bunicul, nu ştiu câţi au fost, dar era un număr impresionant, ştiu după ceştile de ceai care se aduceau, erau de ordinul a patruzeci şi opt - şaizeci şi opt. Noi ne speriem când avem nevoie de douăsprezece sau paisprezece ceşti! Îmi amintesc că îmi povesteau mici amănunte cu Spiru Haret, care venea şi el, iar bunică-mea îl descria perfect, ea observându-i venirea pe scări din holul casei. În jurul lui, fetele tinere trebuiau să-i scoată galoşii, să-i ia umbrela şi bastonul şi pălăria, şi ea era cu ochii pe ei, de sus. Spiru Haret a fost cel care l-a împins pe bunicul, ca să nu spun că l-a obligat, să scrie acele cărţi de specialitate, care într-adevăr au avut un răsunet... nu fac decât să repet ce spuneau părinţii mei, care citeau cărţile lui de geografie din plăcere, spunând că erau de un interes extraordinar, nu numai pentru şcolari. Erau aşa de colorate, aşa de variate, aşa de pline de învăţături, încât erau o lectură serioasă pentru orice vârstă.

- Mai era şi Alexandru Vlahuţă.
- A, Alexandru Vlahuţă se pare că era alături de bunicul meu, când pictorul Nicolae Grigorescu îşi făcea expoziţiile. În perioada de pregătire, când Grigorescu îşi punea pe pereţi lucrările, ei doi îl asistau, îşi spuneau părerea sau îl îndrumau şi, în felul acesta, artistul avea asentimentul unor oameni de cultură importanţi.

- Deci şi pe Grigorescu l-a cunoscut. Probabil că şi el a fost în casa asta.
- Sigur că da. Bineînţeles. Vă spun, într-adevăr, este un loc în care s-a perindat foarte multă lume culturală românească dinainte de Primul Război Mondial. Făcând parte din Liga Culturală, din Junimea mutată la Bucureşti, profesor la Universitate fiind, bunicul avea foarte multe relaţii, conform principiilor lui, şi au intrat acolo scriitori, pictori, istorici, geografi. Am găsit un bileţel, în nemţeşte scris, care se leagă de casă, întrucât era adresat convorbiriştilor, când se ţineau întruniri aici, la noi, semnat Titu Maiorescu şi datat 9 decembrie 1906. Bine, vi-l redau vag, din memorie: Domnule Mehedinţi, nu fi tragic, arta e veselă, viaţa este îndoliată, spirituală este arta, ridendo castigat mores. Şi, în paranteză, menţiona: pentru întâlnirile convorbiriştilor, Titu Maiorescu. A trecut pe acolo şi a lăsat acest bilet. Probabil, Simion Mehedinţi nu era acasă. Într-adevăr, erau relaţii mai mult decât ale unui tânăr cu profesorul sau magisterul său. L-a apreciat şi, în afară de asta, i-a fost martor la cununie, a participat la căsătoria bunicului. Am documentul în care, ca martor la căsătoria lui Simion Mehedinţi cu Maria Cicei, semnează Titu Maiorescu. Încât, parcă şi-a văzut misiunea lui de mentor împlinită. Căsătoria a fost o împlinire, pentru că bunicul a putut să-şi desfăşoare activităţile după cum natura îi hărăzise ca preocupări, a avut liniştea întru totul, pentru că bunică-mea a fost într-adevăr ministrul lui de interne, paznica liniştii lui de creaţie şi, după câte vedeam şi nu ne mai săturam privind în jur, toate lucrurile în casa lor erau de o perfecţiune şi de un rafinament şi de un gust de necrezut. Şi copiii şi nepoţii au fost cu dragoste crescuţi, aşa că sper să las şi eu copiilor mei o amintire despre ei, aşa cum erau.

- Aţi schiţat povestea acestui cuplu atât de potrivit, pe care soarta l-a făcut să-şi sfârşească zilele în această casă iubită, martoră a atâtor realizări. Casa a trecut prin toate, a fost rechiziţionată, golită de lucruri, biblioteca a fost arsă, totuşi ei s-au putut întoarce acolo. Asta nu se întâmpla prea des. Savantul a fost inadmisibil tratat de regimul comunist, dar a avut şansa să poată lucra din nou în casa lui. S-a făcut o picătură de dreptate.
- O picătură, da, într-adevăr. Dar asta nu înseamnă să nu rămână imaginea lui, aşa cum o formulează el, că îşi termina viaţa ca o casă fără acoperiş.

- Bineînţeles, durerea de a-ţi vedea biblioteca şi manuscrisele pierdute nu se poate lecui. Pierderea nu e numai a lui, ci şi a ştiinţei şi culturii româneşti, dar suferinţa lui nu poate fi răscumpărată. Şi să nu uităm faptul că a locuit ca un schivnic acolo, în cămăruţa de la Biserica Mavrogheni.
- Vă spun, au fost momente tragice, pe care le am notate chiar de el, când scria, totdeauna cu data respectivă, un fel de însemnări zilnice, nocturnele, cum le spunea, pentru că le scria chiar noaptea: Ora 3 noaptea. Mă duc la coadă la gheaţă. Altă dată, notează: Doctorul mi-a interzis, având optzeci şi atâţia, aproape nouăzeci de ani, să mai car greutăţi. Dar nu avea cum să respecte prescripţiile medicale: Ducând coşul cu lemne pe scări, cu greu am putut urca fiecare treaptă. Vă daţi seama că mi-au dat lacrimile. Om la optzeci şi atâţia de ani, spre nouăzeci, să stea la coadă la gheaţă, pe un butuc, noaptea, sau să care lemnele treaptă cu treaptă, cu atâta greutate. Dar îi recunosc dârzenia omului de la munte.

- Şi el, în tot acest timp, continua să îşi scrie lucrările.
- Îşi scria lucrările, care sunt datate în intervalul anilor '50 până în '60, cu multă greutate, vedea greu la scris şi la citit, iar după aceea, după un an, doi, vederea se diminuase şi mai tare. V-am spus, aproape scria fără să vadă.

- Şi dumneavoastră îi descifraţi scrisul şi transcriaţi.
- Da. Şi regret că nu am avut liniştea să pot profita de tot ce putea să mai îmi spună, şi nici timp îndeajuns nu aveam.

- De atunci datează textele inedite?
- Inedite, într-adevăr, sunt, dar e greu să le aduni, sunt greu de pus cap la cap, erau aşa de zvârlite, încât, când a trebuit să le adunăm, după moartea lui, ca să ne mutăm, le-am luat absolut la voia întâmplării. Sunt puse de-a valma, am o cămăruţă specială, numai cu dosarele lui. Ar trebui într-adevăr timp, mult timp, ceea ce lipseşte tuturor, la toate nivelurile, şi e vorba nu numai să le descifrezi şi să le transcrii, dar şi să le poţi cât de cât interpreta sau întrebuinţa în vreun fel. În toamna aceasta, i-am dat directorului Neagu nişte texte ce erau, din fericire, ordonate într-un fel, toate discursurile lui de la Radio din anii 1933, care se pare că erau o încântare pentru auditorul de atunci. Ei le vor fructifica şi le publică. Cu teme variate, în toate sensurile, şi de o actualitate de necrezut.

- El era realmente o personalitate enciclopedică.
- Enciclopedică, într-adevăr. În anii din urmă, acum şase ani, şapte, s-au mai făcut mici mişcări din partea Academiei, prea puţine. Sabba Ştefănescu încă trăia şi s-a implicat. Acuma nu mai e. S-au făcut comunicări sau, mă rog, o pomenire a lui Mehedinţi, la capitolul diverse. De necrezut, un băiat tânăr, un geograf, al cărui nume nu-l reţin, din păcate, la sfârşitul comunicărilor s-a ridicat, vrând să convingă toată asistenţa, care până atunci se rezuma la fraze tip, de capacitatea extraordinară a lui Simion Mehedinţi. L-a adus la zi, era tocmai în perioada când în presa noastră apăreau articolele legate de NASA; problema Terrei, a cercetărilor americane de acolo, la care dânsul a precizat: Actualele cercetări de la NASA demonstrează ceva ce nimeni nu a spus şi trebuie recunoscut: Mehedinţi era de o valoare planetară, iar lucrarea sa, Terra, apărută în 1930, în două volume, de o actualitate de necrezut, anticipa multe rezultate de azi. De aceea, Terra a lui Mehedinţi trebuia, după câte aprecieri au fost, tradusă în limbi străine şi să nu lipsească din biblioteca nici unui om de ştiinţă. Punea atâta patos în tot ce a spus, încât înflăcărarea lui m-a impresionat. Într-adevăr, faţă de platitudinea celorlalte aprecieri amabile, el a fost impresionant. Îmi pare rău că nu-l cunosc pe acest geograf tânăr.

- Am stabilit, până acum, patru din etapele vieţii Casei Mehedinţi. Prima, din 1904, până când au apărut nepoţii. Apoi, perioada vieţii armonioase de familie, şi pe urmă, perioada în care casa a fost rechiziţionată, pierdută de familie, în care biblioteca a fost arsă. O perioadă tragică. A urmat perioada 1957-1962, când gazdele au revenit acasă. Din 1962, după moartea savantului, cum a mai fost viaţa casei?
- Şi-a urmat, într-un fel, ritmul. După moartea bunicului meu, am încercat să păstrăm ritmul, fiind aceleaşi familiile care convieţuiau cu bunica mea. Nu mai era perioada aceea absolut neagră, nici pentru tata, nici pentru ceilalţi. Tata, în loc de vopsitor, lănţar sau alte meserii pe care le-a îndeplinit în anii respectivi, ca să supravieţuiască, ajunsese acum să fie economist în cadrul unei fabrici. Deja îşi făcea, într-un fel, meseria. Dar, în ce priveşte situaţia materială, fiecare o duceam destul de greu, aşa încât n-am putut face faţă cheltuielilor legate de succesiune şi de actul de moştenire. Trebuia plătită o sumă care pentru noi, atuncea, era fabuloasă, şi bunica mea a fost sfătuită de diferite persoane ca locuinţa din Strada Dimitrie Racoviţă să fie donată. Lucru pe care bunica l-a făcut, dar să ştiţi că numai cu mari insistenţe, după câte îmi amintesc, a fost acceptată această donaţie către Institutului de Geografie al Academiei. Ştiu asta foarte bine, pentru că eu o ajutam pe bunica, băteam la maşină diferite cereri, către Academie, alergam cu hârtiile. Exista şi un fel de clauză, ca tata, atâta timp cât mai a trăieşte, să locuiască acolo. Dar să ştiţi că tata plătea, evident, chirie, ca să poată sta în casa părintească.

- Casa a fost donată, a intrat Institutul de Geografie, o secţie din Institut presupun, şi o vreme, Institutul şi tatăl dumneavoastră au convieţuit.
- Tatăl meu a fost locatar, plătind chirie Academiei. Dar avea unde să stea, a rămas până la sfârşitul vieţii lui în casă.

- Dumneavoastră aţi mai vizitat-o? Era, totuşi, într-un fel, casa dumneavoastră.
- Da, cum de nu, mergeam să-l văd pe tata. Şi făceam plajă în curte, unde, întotdeauna, eram absolut fericită. Veneam şi cu copiii noştri, aşa cum făcusem şi pe când mai trăia bunicul. Din momentul când a dispărut tata, în 1981, de atunci şi până de foarte curând, n-am mai călcat zeci de ani în casă şi cu regret trebuie să spun că, în ce priveşte memoria bunicului meu, din 1962, când a murit, din 1963, când s-a făcut donaţia, donatorul nu prea a fost amintit. Hai să spunem, dacă nu greşesc, că abia în anii '90, cu greu, s-a pus o plăcuţă comemorativă, nu cu specificaţia că a fost donată, nici nu importă amănuntul, poate. Se spune numai că savantul Simion Mehedinţi a locuit acolo, şi, dacă nu mă înşel, că s-au ţinut în această clădire întrunirile Convorbirilor literare. Înainte de 1989, nu a existat nici un fel de manifestare consacrată evocării lui, poate sunt greşită, dar nu cred că nu aş fi aflat. Nu a existat nici un fel de evidenţiere. Absolut. În schimb, după 1990, după evenimentele pe care le cunoaştem, a apărut la Focşani Societatea Simion Mehedinţi, de care v-am spus. Şi mulţumesc lui Dumnezeu că ei, oamenii de acolo, există! Iar în casă am intrat, după anul 2000, când m-au invitat şi pe mine, de la Institut, să asist la dezvelirea bustului lui Simion Mehedinţi, chiar într-una din încăperile în care a lucrat. Da, lucrurile s-au mai schimbat între timp şi am fost foarte fericită. Acum, în bronz, bustul bunicului meu veghează acolo, la Institutul de Geografie din Strada Dimitrie Racoviţă.

- Aceasta este, pe scurt, povestea unei case din Bucureşti, nu una oarecare, Casa Simion Mehedinţi.
- Şi câte aş mai avea de spus! Să ştiţi că de-abia m-aţi stârnit şi eu, povestind, retrăiesc.

- Aveţi într-unul din dosare o mulţime de înscrisuri, mici amintiri legate de casa din Dimitrie Racoviţă 12.
- Da, iată volumul aceasta din Ion Creangă, o cărticică, Punguţa cu doi bani. Pe ultima pagină, e o însemnare emoţionantă, adresată fiului meu, strănepotul lui. Câteva rânduri, iscălite de bunicul meu, S. Mehedinţi, 8 noiembrie, deci de Sfântul Mihail, 1957, care scrie: Străbunicul urează celui dintâi strănepot, Mihai, viaţă lungă şi plină de fapte vrednice, iar la anul 2000 să vină în grădina din Strada Dimitrie Racoviţă 12, să vadă poteca pe unde număra 1, 2, 1, 2, 1, 2. Vă spun, de fiecare dată când o regăsesc, însemnarea asta, şi mă uit la ea, îmi dau lacrimile, îmi vine să plâng, gândindu-mă la anii aceia.

- Era anul când i s-a redat casa. Şi a fost strănepotul, în anul 2000, în curtea aceea?
- N-a ajuns, că e puţin prea departe. Sper să se îndeplinească cât de curând această dorinţă a bunicului.