Scrisoare din Lisabona
Stimate domnule redactor-şef, dragă George,M-am apucat eu acum să-mi scriu "materialul" de faţă, cu gîndul să ţi-l vînd pe post de articol, dar mă tem că degeaba o fac. Cred că nu mai ajunge la timp la redacţie. Cu cîteva zile mai devreme, ţi-am spus că ţi-l trimit tocmai de la Lisabona, unde am venit pentru festivalul de film, chiar în ziua în care "Suplimentul de cultură" intră în tipar. Şi doar tu bănuiai ceva, m-ai avertizat: "Sigur o să ai timp să-l scrii?". "Sigur. Doar mă ştii că nu te-am lăsat niciodată", te-am asigurat eu. Acum, pe lîngă faptul că am în faţa ochilor spaţiul alb din dreptul rubricii mele, mai văd şi chipul tău furios, mîinile tale care vor să mă strîngă de gît.
Să ştii că eu mi-am dat toată silinţa, m-am gîndit tot timpul să scriu, dar n-am avut condiţii. Să-ţi explic: totul a început, ca de obicei, cu chinuitorul drum de pe tren, de aproape şapte ore, Iaşi-Bucureşti. Să ştii că am citit o carte mişto, de Jose Saramago, Eseu despre orbire (ţi-o povestesc, dacă vrei), însă asta m-a cam obosit. Deci, obosit fiind, am ajuns în gara de la Bucureşti, de unde m-a pescuit Radu Jude. Fără să-i pese de articolul meu, Radu m-a dus să văd cum montează o reclamă, apoi m-a ţinut de vorbă la o bere pînă la două noaptea (te rog să nu uiţi asta cînd te enervezi pe mine). Apoi, la patru dimineaţa m-am dus la aeroport şi am luat avionul spre Paris. Am aşteptat acolo, vai de capul meu, vreo patru ore, pînă să iau avionul spre Lisabona. Ajuns aici, deşi eram mort de oboseală, m-am gîndit că e spre binele articolului să văd mai întîi oraşul, ca pe urmă să-l povestesc cu amănuntul. Deci - repet, te rog ia asta în calcul -, m-am dus vai de capul meu să văd care-i mişcarea. Şi ce crezi c-am găsit? Mai nimic care să mă convingă să mă întorc la hotel să-mi scriu articolul. Lisabona e doar un oraş magic, cu cel mai frumos labirint de străzi pe care l-am văzut vreodată. La fiecare zece paşi, cînd îţi schimbi perspectiva, simţi că vrei să o rupi la fugă în cinşpe direcţii diferite, fascinat de ceea ce vezi. Am hotărît să nu mă mai las atras de oraş şi am intrat, vai de capul meu, într-un mic restaurant, unde să mănînc ceva şi să-mi odihnesc picioarele care îmi trecuseră deja prin burtă. Acolo, alt ghinion: doi băieţi cîntau - unul la chitară, altul la percuţie - muzică tradiţională braziliană. Lumea aplauda, fredona laolaltă cu ei, aşa că vreo trei ceasuri cît am stat acolo, nu m-am putut concentra deloc la articol. Cînd mi-am dat seama, era deja noapte. Am ajuns la hotel rătăcind pe străzile labirintice, cu gura căscată, apoi am căzut lat de somn, vreo zece ore. Nici n-am auzit telefonul pe care îl pusesem să mă trezească.
Zi şi tu, au fost astea condiţii în care să-ţi scriu la timp?
****
Lisboa
Întîi ar fi oraşul în sine, ca o fiinţă vie pe spinarea căreia te plimbi magnetizat de ceea ce vezi, pînă cînd o gură uriaşă se cască şi te înghite. Chiar şi în metrou e ceva grozav de văzut: localnicii, care la cîteva secunde după ce s-au aşezat pe scaunul de alături încep să-ţi vorbească precum nişte consăteni prietenoşi, indiferent dacă pricepi au ba tot ceea ce-ţi spun. Aşa se face că motivul principal al plecării mele acolo - prezentarea scurtmetrajului Lampa cu căciulă în cadrul Festivalului de Film Independent Indie Lisboa 2007 - a devenit pentru mine cumva un eveniment secund (chit că totul a decurs excelent, de la reacţia publicului şi pînă la faptul că Lampa... a cîştigat acolo marele premiu pentru scurtmetraj). Dincolo de toate, există două chestii profund portugheze, care nu pot fi trăite decît la faţa locului şi pe care vreau să vi le recomand:
1. O seară de fado. Evitaţi restaurantele luxoase, cu consumaţie minimă de 30 de euro, în care scopul show-ului e să pape banii turiştilor. Există străduţe ascunse, cu localuri de maximum zece mese, în care oamenii cîntă cu patimă, de plăcere. Eu am avut norocul să dau peste unul dintre acestea. Am intrat auzind dinăuntru o voce cu nimic mai prejos decît cea a Amaliei Rodriguez. După ce-am ascultat cîteva melodii de la mama lor, cîntate chiar de mama lor, bînd un pahar cu vin de la mama lui, eram deja încîntat. Însă a urmat un spectacol de neimaginat: pe rînd, pe neaşteptate, se ridica de la masă un alt interpret de fado care intra în dialog cu cel din mijlocul "scenei". Curînd aveam să-mi dau seama că mai bine de jumătate dintre mese erau ocupate de cîntăreţi de fado şi de apropiaţii lor.
2. Un meci de fotbal pe stadionul echipei Benfica Lisabona - Estadio da Luz. Nu-i luaţi în seamă pe cei care vă vor spune că e imposibil de procurat un bilet acolo decît dacă eşti membru cotizant al clubului. Eu mi-am cumpărat unul direct de la casă, fără să stau la coadă, cu trei ore înainte de începerea derbiului Benfica - Sporting. Ce să vă zic de atmosfera de acolo? Doar că stadionul e denumit de localnici "Catedrala". Dacă Dumnezeu se uită la fotbal, sigur are o lojă specială undeva pe Estadio da Luz.
(Articol preluat din Suplimentul de cultură, aprilie 2007)